Ce a reprezentat conceptul de „curățire a  teritoriului”, impus de Ion Antonescu în zonele ocupate de armata română. Doi istorici explică pe larg această politică a mareșalului în lucrarea „Istoria orbilor. România în război, 1940–1945” 

Ce aduce nou „Istoria orbilor. România în război, 1940–1945”

Cartea scrisă de către cei doi reputați istorici și apărută anul trecut la Editura Humanitas prezintă, în cadrul unei fresce impresionante a societății românești din perioada 1940-1945, de la antisemitismul multor români, inclusiv mari intelectuali până la poveștile teribile ale evreilor români și ale soldaților de pe front. Este o carte plină de restituiri ale vocilor trecutului. O carte pornită de la distorsionarea prin omisiune a participării României în Al Doilea Război Mondial.

Războiul cu toate nenorocirile lui, dramele deportărilor sau ale refugiaților, tentația fascismului și apoi a comunismului, toate sunt văzute prin ochii celor care au lăsat mărturii, au scris articole, au ținut jurnale, au scris cărți sau au fost consemnați în documentele vremii. 

Născută în 1972, Alina Pavelescu este arhivistă, istoric, scriitoare și traducătoare. Are un doctorat în științe politice obținut în 2009 la Institutul de Studii Politice din Paris, cu o teză intitulată Le Conducător, le Parti et le Peuple. Le discours nationaliste comme discours de légitimation dans la Roumanie de Ceauşescu (1965–1989). A debutat în literatură cu romanul Moștenirea babei Stoltz (Herg Benet, 2016). În 2019, a publicat la Humanitas romanul Sindromul Stavroghin. A editat corespondență și memorialistică inedită aparținând Marthei Bibescu, Annei Kretzulescu-Lahovary și lui Louis Basset, secretarul personal al regilor Carol I și Ferdinand I. 

Șerban-Liviu Pavelescu (născut în 1967) este cercetător la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București și are un master în științe politice la Institutul de Studii Politice din Paris și un doctorat în istorie la Universitatea din București. A publicat volumul Stat și Biserică în reconstrucția politică a societăților postcomuniste din Balcani (Editura Militară, 2013). A editat și îngrijit volumul Aliatul inamic. Descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României. 1917–1918 (Humanitas, 2020). În ultimii ani a publicat, în lucrări colective apărute în România și în străinătate, studii referitoare la memorialistica și istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial. 

Cei doi istorici au explicat, în cadrul interviului acordat pentru Libertatea, cum s-a născut volumul „Istoria orbilor. România în război, 1940–1945”. „Am pornit de la slujbele noastre, de la ocupațiile noastre. Prima componentă a activității mele profesionale a fost, timp de șapte ani, relațiile cu veteranii de război. Am făcut, altfel spus, istorie orală. Cei mai tineri dintre cei cu care discutam aveau vreo 70 de ani, bătuți bine pe muchie și am avut ocazia să iau contact direct cu istoria vorbită, cu istoria trăită și cu toate cele care îi sunt asociate, inclusiv cu impreciziile, cu confuziile”, precizează Șerban-Liviu Pavelescu. 

În ceea ce o privește pe Alina Pavelescu, activitatea sa de la Arhive, lucrul cu documentele, a fost decisivă. Înainte de a scrie această carte, Alina Pavelescu a publicat, mai ales la Humanitas, diverse jurnale, amintiri de dinainte de Primul Război Mondial sau de dinainte de Al Doilea Război Mondial. Și ceea ce o frapa cel mai des când le citea era constatarea că există o diferență, notabilă uneori, între modul în care un om își percepe epoca trăind-o și modul în care, după un timp, când acea epocă devine istorie, o percep cei care vin după el. Uneori există inclusiv diferențe de percepție la nivelul aceleiași persoane, care într-un fel scrie în jurnal atunci când îl consemnează în contemporaneitatea sa, zi după zi, și altfel după 20, 30 sau mai multe zeci de ani, când începe să să-și prelucreze jurnalele și să le transforme în cărți de memorii. 

Și, drept urmare, Alina Pavelescu a început să se gândească la faptul că un război – orice fel de război, dar cu atât mai mult un război atât de lung și de complicat și plin de tragedii, cum a fost Al Doilea Război Mondial – are de fapt foarte multe fațete și nu doar cele simplificate pe care le privilegiem noi post factum, de pildă, relația dintre învingători și învinși sau dintre viitorii învingători și viitorii învinși. În realitate, foarte mulți oameni sunt angrenați în evenimente și fiecare dintre ei trăiește diferit același război. 

„Și atunci, gândindu-ne cum să nu repetăm foarte vasta bibliografie a celui de Al Doilea Război Mondial, cum să nu scriem pur și simplu doar o altă carte despre Al Doilea Război Mondial, care să n-aducă nimic în plus pentru cititori, s-a născut această idee a punerii împreună a diverselor fațete ale războiului, așa cum se deslușesc ele în epocă, în momentul în care oamenii trăiesc războiul, în momentul în care ei nu știu sfârșitul poveștii pe care noi îl știm acum”, spune Șerban-Liviu Pavelescu. 

Și mai e ceva care trebuie luat în calcul: discrepanța, uneori enormă, între ceea ce consemnează autorul amintirilor, ceea ce este de fapt istoria trăită de el și ceea ce este reflectarea acestei istorii trăite de el în actul istoriografic ulterior. 

România are, din păcate, în acest context, un trecut care doare. Și care ne bântuie în exprimările sale actuale. Iar Alina Pavelescu spune acest lucru pentru că la noi, „utilitatea” celui de-Al Doilea Război Mondial în ceea ce privește nevoia de a avea lecții civice și morale învățate, a fost, în perioada comunistă, aproape nulă. 

„Pur și simplu, dacă te uiți în spate și parcurgi literatura, istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial apărută până în 1989, vei descoperi că, practic, regimul comunist nu e interesat decât de ultimele 9 luni de război. Doar atât există, doar atâta este consemnat – războiul antifascist. Ai un pic de elemente premergătoare, pentru că trebuie să justifici cumva insurecția – sau revoluție, fiindcă terminologia se modifică odată cu interpretările ideologice pe care i le dau documentele de partid – actul de la 23 august 1944, dar fără prea multe elemente. Pentru restul, ai un discurs care e plin de generalități și profund ideologizat. În realitate, în România comunistă era mai ușor să afli ce s-a întâmplat în Africa de Nord, în bătălia Atlanticului, în războiul din Pacific, decât să afli ce s-a întâmplat cu Armata Română între iunie 1941 și 23 august 1944. De ce Armata Română a decis să se alăture Germaniei și să atace Uniunea Sovietică? Ce s-a întâmplat cu Armata Română pe frontul de Est? De ce am ținut neapărat și de ce am ajuns până la Stalingrad? Ce s-a întâmplat acolo? Cum ne-am retras de acolo? Care erau adevăratele motivații? Toate aceste lucruri care ar fi trebuit să constituie istoria celui de-al doilea Război Mondial din punct de vedere românesc, au putut fi discutate de istorici abia după 1989, dar într-o cheie încă profund atinsă de ideologie. De ce? Pentru că Al Doilea Război Mondial a fost extrem de important din punctul de vedere al legitimării, al autojustificării Partidului Comunist ca singurul element destinat să ajungă să construiască societatea socialistă”, explică Alina Pavelescu. 

Și, desigur, în aceste condiții, ideologicul, politicul au prevalat asupra meseriei istoricului. Iar istoria s-a mulat, a fost restructurată – sau chiar falsificată – în așa fel încât să slujească interesele politice de autojustificare a acțiunilor Partidului Comunist din România. 

Iar aici, așa cum subliniază Șerban-Liviu Pavelescu, încă e nevoie de recuperare, deși există, aparent, foarte multă istorie politică și militară pe piața românească despre România în Al Doilea Război Mondial. „Din varii motive, a existat, după 1989, și un interes deosebit al publicului de a recupera aceste elemente care au constituit primii patru ani și jumătate de participare a României la război. Dar a existat mai puțin interes – poate că și mai puține surse disponibile până foarte recent –  pentru ceea ce am încercat noi să prezentăm în cartea noastră. Și anume, viața cotidiană: cât costa brânza, ce făceau oamenii la piață, aveau vacanțe, se duceau la teatru, mergeau la restaurant, cum își trăiau viețile, în general? Care era impactul războiului asupra vieții de zi cu zi a cetățeanului de rând, care nu e nici erou, nici ticălos, e pur și simplu un om obișnuit care încearcă să trăiască. Preocupări normale, până la urmă”, subliniază Șerban-Liviu Pavelescu.

De ce a intrat România justificat în Al Doilea Război Mondial

Cunoscutul istoric și-a amintit, pe parcursul discuției avute cu Libertatea, că în urmă cu câteva luni a auzit pe cineva condamnând cu totul războiul împotriva Uniunii Sovietice, spunând că n-aveam de ce să mergem acolo și că de fapt ne-am dus acolo ca să implementăm Soluția Finală, nimic altceva. 

„Lucrurile trebuie înțelese însă în contextul și în temporalitatea lor, prin prisma a ceea ce protagoniștii direcți își reprezentau în acel moment ca fiind interesul lor, individual și de grup. Din această perspectivă, nu putem omite că România a intrat justificat în război. După vara anului 1940, România s-a trezit în fața unui nou proiect de țară pe care toată lumea l-a acceptat. Și puterea politică, și opoziția, toată lumea a fost de acord că avea un proiect de țară: refacerea granițelor statului român. În acest context, alianța cu Germania a fost mai degrabă o chestie de oportunitate. Pur și simplu, situația, relațiile internaționale împingeau către această unică opțiune rămasă României. Și faptul că Uniunea Sovietică fusese percepută tot timpul, din 1918 până în 1940, ca o amenințare. 

În iunie 1940 această amenințare se concretizase la modul cel mai dur cu putință. Și nimeni nu avea vreo îndoială, în România anului 1940, că această amenințare va continua să planeze și să-și extindă umbra asupra statului român. Să faci altfel, fiind la granița cu Uniunea Sovietică, având un diferend teritorial cu ea, nu prea avea logică”, este de părere Șerban-Liviu Pavelescu.

Afirmațiile sale sunt întărite și de declarațiile Alinei Pavelescu, care spune că România s-a aliat atunci cu cine părea să-i ofere oportunitatea de a recupera măcar o parte din teritoriile pierdute în 1940. Că așa stau lucrurile și că nu s-a urmărit o cucerire sau extindere la Est o arată și refuzul repetat al administrației Antonescu de a accepta orice fel de compensații teritoriale în Est pentru ceea ce pierduse în Vest. 

„Lucrurile sunt destul de clare din acest punct de vedere. Dacă n-ar fi fost supusă unor agresiuni teritoriale în 1940, dacă nu i s-ar fi prăbușit sistemul de alianțe, România nu ar fi intrat în război. Își menținea o politică de neutralitate pe care și-o dorise de la începutul acestuia. Ceea ce este însă, apropo de dezbatere, absolut condamnabil sunt metodele prin care regimul a înțeles să-și justifice politic și ideologic demersurile militare. Una este să duci război împotriva Uniunii Sovietice și alta este să legiferezi politici antisemite, să le copiezi după politicile germane. Aici trebuie să separăm foarte bine apele. Una este decizia politico-militară de a declara război unui agresor, de a te apăra și de a încerca să recuperezi ceea ce ai pierdut și alta e ce decizi tu să faci în subsidiar, politic: să îți discriminezi și să îți persecuți proprii cetățeni pe motive rasiale”, adaugă Alina Pavelescu. 

„Partea cea mai monstruoasă a antisemitismului românesc a fost cea de exterminare sistematică”

Autorii cărții „Istoria orbilor. România în război, 1940–1945” au prezentat în detaliu și care au fost motivele pentru care a predominat antisemitismul în societatea românească, în mare parte a războiului. 

„În societatea românească exista de foarte multă vreme antisemitism. Exista din momentul în care s-a pus problema împământenirii evreilor, la jumătatea secolului al XIX-lea. Recent citeam despre înființarea Societății Scriitorilor Români în 1909 și despre cum se dezbătea în epocă – la 1909, una dintre cele mai faste epoci din istoria României – apartenența sau neapartenența scriitorilor neromâni, în speță a scriitorilor evrei la Societatea Scriitorilor Români, fiindcă așa se numea atunci. Acesta a fost unul dintre primele impulsuri: să se decidă că, în Societatea Scriitorilor Români, nu vor intra scriitori evrei, pentru că ei nu sunt români. Există, deci, multiple straturi de antisemitism în societatea românească încă de dinainte de Primul Război Mondial. Nu e nimic inexplicabil în România apropo de apariția antisemitismului, așa cum nu e nimic inexplicabil nici în Germania și nici în toată Europa de Est”, explică Alina Pavelescu. 

Aceasta mai subliniază că ceea ce se adaugă în plus în perioada interbelică este această viziune monstruoasă a partidului nazist și a lui Hitler, care organizează exterminarea sistematică a unui popor, a unei întregi categorii de oameni și care, acolo unde reușește să fie implementată, duce la masacre inimaginabile până la acel moment. Ea se implementează peste tot în teritoriile ocupate de naziști, efectiv. Dar sunt câteva țări care merg alături de Germania nazistă – și e vorba și de România, și de Ungaria, și de Italia – care merg alături de Germania nazistă și în război, și în politicile ei antisemite fără a avea, din motive obiective, nici aceeași forță, nici aceeași determinare, nici aceleași resurse economice ca să aplice atât de sistematic Soluția Finală. Și, în cazul dictatorilor din aceste țări, Mussolini, Horthy, Antonescu, ei nici nu vor să renunțe la puțina independență politică a regimurilor lor lăsându-i pe germani să facă asta la ei acasă, cu niște oameni care până de curând erau cetățenii țărilor lor. Și în România, și în Ungaria, și în Italia se pun, desigur, în practică, măsuri antisemite. 

„Și există un element ce diferențiază în rău România față de Italia și Ungaria, pentru că România are această problemă cu teritoriile pe care Uniunea Sovietică le-a ocupat în 1940, după care Armata Română le-a reocupat în 1941 și cu teritoriile prin care Armata Română trece, înaintează alături de Armata Germană. În aceste teritorii, armata română vrea să-și asigure siguranța. Or, tocmai aici intervine partea cea mai monstruoasă a antisemitismului românesc, partea aceea de exterminare sistematică, de deportare, de crime în masă care se întâmplă din momentul în care armata română, alături de cea germană, pleacă pe front, traversând Moldova și, peste tot pe unde trece, comite pogromuri, decimează localități deportând populația evreiască, totul în numele a ceea ce Ion Antonescu definise drept politica de «curățire a teritoriului». Eu aș privi antisemitismul românesc din război în paralel cu ceea ce se întâmplă în Ungaria și Italia, ceilalți aliați importanți ai Germaniei naziste. Nu pentru a-l banaliza în vreun fel, dimpotrivă, dat fiind că el a dus la o mulțime de crime oribile, dar pur și simplu ca să înțelegem adecvat mecanismele lui administrative. Fiindcă ceea ce face posibil Holocaustul în întreaga Europa este acest incredibil de monstruos angrenaj administrativ pe care îl creează Germania nazistă și pe care încearcă să-l replice aliații ei, însă cu grade diferite de ”succes” ”, mai precizează Alina Pavelescu.

Cum s-a născut antisemitismul românesc

Vizavi de originile antisemitismului românesc, Șerban-Liviu Pavelescu spune că, dacă ne uităm în istoria de dinaintea Primului Război Mondial, vom descoperi că problema era resimțită ca fiind, în principal, de natură economică. Sigur, ea are și rădăcinile religioase, care există și continuă să persiste până în zilele noastre, însă problemele principale sunt percepute de români ca fiind în primul rând economice, pentru că țările române, aflate sub suzernitatea otomană, nu au multă vreme posibilitatea de a decide singure cine le trece granițele. 

Și atunci, vecinătatea cu Imperiul Habsburgic, cu Ungaria, dar mai ales cu Imperiul Țarist, unde există o comunitate evreiască numeroasă și foarte persecutată de autoritățile rusești, profund antisemite ele însele, îi aduce pe evreii din Galiția, de pildă, în țările române, pe de-o parte cu speranța că vor găsi aici un mediu mai tolerant, dar, pe de altă parte, fără vreun statut juridic limpede și în domenii de activitate în care locul nu e încă ocupat de populația autohtonă: comerț, micile meșteșuguri, încă foarte incipientul domeniu bancar. Felul în care acești evrei își pot câștiga existența e limitat de principalul lucru care le rămâne interzis: proprietatea asupra pământului. Când România se emancipează de sub suzeranitatea otomană și începe să se modernizeze, să își creeze o clasă de mijloc autohtonă,  această nouă clasă de mijloc autohtonă se lovește de concurența celei deja existente, formată preponderent din evrei. 

„Din această rivalitate apare antisemitismul românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Ideologia, însă, acea ideologie specifică legionarismului, de pildă, se cristalizează complet abia după Primul Război Mondial. Elementul de «originalitate», în cazul României anilor 1940-1944, în materie de politici antisemite, este impredictibilitatea. În România, și atunci, ca și acum, faptul că exista o lege nu însemna neapărat că aceasta avea să fie și aplicată. Însemna doar că, de la caz la caz, în funcție de conexiuni, în funcție de pile, în funcție de puterea financiară, de capacitatea de a-i corupe pe funcționarii statului, în funcție de elemente pe care nu le puteai prevedea, dar știai că ai o marjă pentru a le negocia, urma – sau nu – să faci obiectul acelei legi. 

Este impresionant până la cutremurare modul mecanic în care Germania nazistă aplică niște legi, depersonalizând total crima și transformând-o într-un act pur birocratic. În cazul românesc – din fericire, putem spune – totul este, dimpotrivă, foarte personal, ceea ce le lasă totuși victimelor niște portițe de salvare. O parte din victimele regimului Antonescu nu sunt neapărat dorite, sunt datorate lipsei de organizare, lipsei de mijloace, lipsei de disciplină sau de pricepere administrativă. Sunt însă o mulțime de crime care se întâmplă din voința explicită și prin acțiunea directă a autorității de stat: oameni care sunt scoși cu forța din casele lor și aruncați pur și simplu pe drumuri, către o destinație necunoscută, unde nu îi așteaptă nimic și unde, oricum, statul însuși nu îi poate susține material”, subliniază reputatul istoric.

Această politică – pe care Antonescu o numește pe față și discută pe larg despre ea ca fiind politica de „curățire a terenului”, în calea frontului sau în spatele frontului – este, în opinia lui Șerban-Liviu Pavelescu, principalul pilon al ideologiei holocaustului în România celui de-al doilea război mondial, după înfrângerea rebeliunii legionare: „Iar această politică produce zeci de mii de victime omenești. E cu mult mai greu să înțelegi și cu mult mai ușor să te pierzi în discuții seci vis-a-vis de cifre când vorbești despre holocaust: cifrele blurează imaginile dureroase, înlocuind oamenii cu statistici. În cazul Germaniei naziste, birocrația eficientă face ca statisticile să fie destul de clare. În cazul României e exact invers: proverbiala ineficiență birocratică duce la o ceață aproape de nedescâlcit în statistici. Dar, pe de altă parte, cifrele neclare nu fac Holocaustul românesc mai puțin condamnabil. Iar discuția despre cifre, pe care o tot auzim – că nu sunt 300.000 de victime ale Holocaustului românesc, sunt 250.000, sau 200.000, sau 30.000, că de fapt „nu sunt chiar așa de mulți” – nu face mai puțin condamnabile faptele”.

„Regimul Antonescu e nociv într-un fel aparte în reflexia sa de după 1989”

Alina Antonescu a vorbit, pe parcursul interviului acordat pentru Libertatea, și despre cât de nociv a fost Ion Antonescu pentru România în Al Doilea Război Mondial.

Ion Antonescu a fost, cu siguranță, autorul unor decizii politice și militare care s-au dovedit extrem de nocive pentru România. Însă trebuie spus că, în contemporaneitatea sa și multă vreme după sfârșitul lui lipsit de glorie, românii aveau despre el opinii foarte nuanțate. În anii 50, de pildă, după ce emigrase în Statele Unite, Principesa Ileana scria în memoriile sale că, sigur, Antonescu a fost un politician autoritar, un politician care nu se pricepea de fapt la politică, fiindcă era militar, a fost un tip brutal în foarte multe situații, care a comis foarte multe abuzuri, dar, în același timp, modul în care a acționat el în politică nu a fost lipsit de patriotism. 

Iar acest fel în care îl vedea principesa Ileana era împărtășit de destul de mulți români din exil – paradoxal, chiar și de unii dintre cei care aleseseră exilul tocmai pentru a scăpa de persecuțiile regimului Antonescu. „Patriotismul, însă, nu scuză pe nimeni de nimic. Faptul că ești patriot român nu te scuză de faptul că ai decis că anumiți semeni ai tăi, pe anumite criterii, trebuie eliminați efectiv din societate. 

Poți să fii patriot român și să-i urăști, de exemplu, pe cei care, eu știu, au o diplomă de doctorat – că tot e o discuție de actualitate – drept pentru care decizi că ăștia trebuie trimiși undeva, unde să scape societatea de ei, că sunt inutili și trebuie puși la muncă forțată până la exterminare. S-ar putea chiar ca, pe termen scurt, mulți alți compatrioți să fie de acord cu tine și să îți dea concursul. Dar, pe termen lung, atunci când toate pasiunile se sting și rămâne de judecat doar realitatea brută a faptelor, cum și cine ar mai putea susține că decizia ta nu a fost una criminală? 

Faptul că ești patriot nu te poate absolvi de urmările faptelor tale. Probabil că bănuiau cu toții, măcar din 1943 dacă nu de mai înainte, că Antonescu va sfârși prost. Nu știu dacă bănuia și el asta.  Revenind totuși la întrebarea primară, regimul Antonescu e nociv într-un fel aparte în reflexia sa de după 1989. Pentru că atunci, după eliberarea de constrângerile cenzurii comuniste, a funcționat atracția interzisului și tendința maniheistă, în care tot ce a fost anterior declarat rău devenea automat bun. Această tendință a fost dublată, în plus, și de altceva, de atracția a ceea ce a însemnat propaganda regimului Antonescu, atracția cuvintelor mari, atracția deciziilor ultimative, atracția unei anume aureole de ”martiraj”, foarte populară în anii aceia și care încă ne mai bântuie și astăzi”, precizează Alina Pavelescu. 

Aceasta mai adaugă și că marele păcat al regimului Antonescu a fost, fără îndoială, antisemitismul și faptul că „acest antisemitism a dus la producerea unor crime cât se poate de reale și de numeroase, oricât am discuta și am învârti acele cifre pomenite mai sus. Dar, pe de altă parte, el oricum ar fi lăsat o societate românească foarte divizată și un peisaj politic românesc deloc încurajator”.  

„Legionarismul nu a dispărut cu adevărat niciodată din România”

Șerban-Liviu Pavelescu și Alina Pavelescu au vorbit și despre cauzele pentru care hagiografia legionară încă subzistă la noi. După cum spune Șerban Liviu-Pavelescu, principala cauză e, sigur, ciocnirea dintre memorii parțiale, cenzurate și reprimate în comunism, care au hrănit multă vreme posteritatea legionară cu o imagerie distorsionată. 

„Mai aproape de noi, avem 30 de ani de tranziție post-totalitară, 30 de ani de construcție dificilă a unei societăți noi, care azi e dezamăgită profund de ratarea așteptărilor sale din 1989. Trauma din decembrie 1989, în urma căreia albul a devenit negru și negrul a devenit alb, în care s-au întâmplat atât de multe transformări fără precedent în istoria României, a lăsat bucăți întregi din societatea românească fără repere, fără un sistem de valori în care să se recunoască. I-a lăsat pe mulți fără ceea ce considerau ei a fi elementul fundamental care le justifica identitatea ca români: mândria aceea că am făcut fabrici, am făcut uzine, am făcut asta, am construit asta, care este de înțeles, la urma urmei. 

Să vezi că toată viața ta – în care ți s-a explicat că te sacrifici pentru binele tuturor și că la sfârșit tuturor ne va fi mai bine – dispare dintr-o dată și totul se dovedește a fi doar o sumă de fațade prăfuite, să te trezești pradă necunoscutului, diverselor interese tulburi, toată această situație a deschis un întreg capitol de vulnerabilitate”, declară Șerban-Liviu Pavelescu.

Acesta înclină să creadă că legionarismul „nu a dispărut cu adevărat niciodată din România. A fost, în mod foarte nociv până la urmă, inițial diabolizat de comuniști, care l-au transformat într-o acuzație generică și au diluat astfel responsabilitățile pentru crimele comise de legionari în numele ideologiei lor. Toată lumea, toată opoziția politică a devenit, în timpul comunismului, ”legionară”, era o etichetă generică, în care nimeni nu mai credea tocmai fiindcă li se aplica indistinct tuturor inamicilor, reali sau imaginari, ai regimului. După care comuniștii înșiși au redescoperit, în anii 80, virtuțile extremismului naționalist, pe care însă n-au avut curajul să-l adopte deschis, și-au lăsat ”influencerii” ca Eugen Barbu  și Corneliu Vadim Tudor, să-l folosească drept ingredient catalizator de opinie publică. Apoi, după 1989, la toate aceste metamorfoze s-a adăugat acea hagiografie plângăcioasă, plină de martiri, din jurul ideii de anticomunism”. 

În opinia Alinei Pavelescu, extremismul de tip România Mare s-a născut din „ciudata îngemănare între extrema dreaptă legionară și regimul comunist sau, mai precis, anumite personaje din interiorul regimului comunist care îi serveau acestuia drept vector de propagandă. Este o parte a moștenirii comuniste ale cărei ecouri le resimțim până azi. Oamenii care propagau cu succes național-comunismul în anii 80 aveau în spatele lor și niște legături cu Securitatea, cu anumite grupuri din Securitate, mai precis. Noi ne-am gândit foarte multă vreme la Securitate ca la o instituție omogenă, dar ea nu era deloc un monolit. Erau oameni cu idei diferite, erau grupuri care vedeau lucrurile diferit. 

După 1989 lucrul ăsta a devenit evident. Securitatea controla valuta atât de prețioasă pentru regimul Ceaușescu, iar faptul că aveau în spate această forță economică – despre care mare parte a societății românești nu bănuia nimic – i-a ajutat pe securiști să-și perpetueze rețelele de putere și după căderea comunismului. Tot acel etos naționalist și conspiraționist pe care l-au creat s-a perpetuat și el, dar nu oricum, ci alături de divergențele care separau între ele grupurile de interese din interiorul Securității”. 

„Cei mai mulți dintre concetățenii noștri au legătură cu istoria doar în școală”

Pe de altă parte, Alina Pavelescu mai este de părere că societatea românească din decembrie 1989, societatea românească din anii 90, era o societate „mult mai incultă politic decât este astăzi”. 

„Cetățenii ei aveau o educație bazată strict pe propagandă, pe expunerea publică la manipulare, presa și televiziunea se confundau, practic, cu propaganda, modul în care se preda istoria la școală era propagandă. Așadar, totul era contaminat și influențat de manipularea ideologică practicată de regim, inclusiv felul în care discutai despre istorie cu un prieten la o bere. Era o chestiune pasională pentru că se origina într-o propagandă destul de primitivă, al cărei scop era stârnirea emoțiilor primare. Eram, chiar dacă nu ne place s-o spunem, o societate foarte simpluță intelectual. De asta eram și vulnerabili. Eram un teren foarte ușor de cucerit pentru orice fel de manipulare ideologică. 

Problema noastră este că și după 35-40 de ani am rămas la fel de vulnerabili din aceleași motive care țin de educația unor generații. Eu cred că generația care are acum 50+ s-a maturizat politic destul de repede și la modul dur, ca să zic așa, în anii 90. Dar ceea ce contează și e grav este că ea nu a reușit să facă din asta un beneficiu pentru copiii ei, pentru cei pe care ar fi trebuit să-i educe la rândul ei. Și copiii ei sunt acum vulnerabili în același fel în care erau vulnerabili părinții și bunicii lor în anii 90”, explică ea. 

Iar aici, așa cum arată Șerban-Liviu Pavelescu, problema este educația, de fapt, școala.„Cei mai mulți dintre concetățenii noștri au legătură cu istoria doar în școală. Dacă în școală nu-i oferi elevului un discurs public care să se structureze clar în mintea sa și să-i lase acolo câteva idei de bază – apartenența la un anumit grup cultural, apartenența la stat, ideea de comunitate, o idee despre devenirea istorică, care să fie credibilă și care să fie și inteligibilă pentru el, pe nivelul lui de cunoștințe – formezi niște oameni care, căutând repere care să-i ancoreze în societate, în contemporaneitate, să le explice cine sunt, cum sunt, devin pradă propagandei subversive de toate felurile, bucuroși să se lase hrăniți cu iluzii și cu amintiri false, potrivit cărora  «înainte era mai bine». Ei devin prada ideală pentru toate acele justificări aberante ale presupusei superiorități românești bazate pe energia tunelurilor din Bucegi, sau pe falsuri istorice ridicole, cum că la noi s-ar fi inventat roata și scrisul, sau pe alte fantasmagorii asemănătoare. Rezultatul eșecului educației prin școală este o societate atomizată, o societate care încearcă să se regăsească și nu reușește, o societate extrem de vulnerabilă la manipulare, așa cum suntem noi azi”, spune Șerban-Liviu Pavelescu. 

Apreciatul istoric mai precizează că nu ar trebui să ne mai mire mutațiile care se produc în spectrul politic românesc, pentru că ele se întâmplă din cauza acestor multiple lipsuri, a acestor memorii incomplete, tulburate, concurențiale, în care o mulțime de elemente se luptă între ele pentru o presupusă primordialitate, fără însă a beneficia de vreo logică sau de vreo coerență, fără a ajunge să fie filtrate printr-o gândire critică elementară.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.