“Trăiesc!” – “Felicitări, domnul meu!” Schimbul emoționant de cuvinte dintre cel mai longeviv transplantat pe cord din România și medic. S-au revăzut după 20 de ani

Anul acesta, pe 6 iunie, în casa din Târgu Mureş a domnului Nagy a fost o mică petrecere: a împlinit, sănătos, 70 de ani pe care nu-i arată. 

A fost o petrecere imposibilă. O întâlnire care nu trebuia să aibă loc, care a sfidat statisticile. Pacient, medic și familie au stat, din nou împreună, într-o formație tulburătoare și improbabilă. 

Nimeni nu i-ar fi dat șansa să trăiască 20 de ani cu inima altcuiva în piept. Pentru că Zoltan Nagy a fost al treilea transplant cardiac al României. A fost salvat atunci când el nu avea altă soluție, iar ceea ce numim azi “sistem” era la pământ, experiența medicilor era extrem de limitată și încrederea tuturor, foarte redusă.

“Așa a pornit programul de transplant din România”, se mărginește să spună profesorul Radu Deac. Cu pacienți în suferință și oameni care nu s-au lăsat bătuți.

“Nici nu-mi mai puteam lega singur şireturile la pantofi”

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

La 43 de ani, domnul Nagy a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o boală necruţătoare care îţi îmbătrâneşte în viteză inima, până când muşchiul devine complet inutil. 

“Este o dilatare a inimii – uneori fără o cauză evidentă -, care îi scade dramatic performanţa. Inima bate cu din ce în ce mai puţină forţă, iar bolnavul oboseşte tot mai mult”, explică medicul Radu Deac, chirurgul care l-a operat pe domnul Nagy.

Ca să ţină boala sub control, bărbatul făcea singurele tratamente disponibile în România la vremea aceea. O dată la şase luni, trebuia să se interneze timp de 10 zile şi să stea conectat la perfuzii cu dopamină. Acest tratament, făcut la Spitalul Judeţean din Mureş, îl ţinea în viaţă, dar nu şi sănătos sau activ.

A ajuns în stadiul cel mai grav

“Aveam insuficienţă mitrală secundară, insuficienţă cardiacă congestivă. Aveam tot tacâmul ca să mă duc în partea cealaltă”, povesteşte domnul Nagy astăzi pe un ton glumeţ, cu distanţa faţă de propria suferinţă pe care ţi-o dă timpul căruia i-ai jucat o festă.

Recomandări

Culisele planului privind retragerea lui Piedone. Negocieri la cuțite între PSD și partidul lui Dan Voiculescu

La sfârşitul anului 1999, boala evoluase până la stadiul 4 de insuficienţă cardiacă congestivă. Adică stadiul cel mai grav, conform cardiologilor de la New York Heart Association. 

În acelaşi an, România pornea timid programul de transplant de organe. Primul transplant de inimă avusese loc în octombrie la Bucureşti, iar, două săptămâni mai târziu, chirurgii de la Târgu Mureş realizau al doilea astfel de transplant pe ţară.

“Tată, du-te, precis o să te salveze”

Pentru domnul Nagy, exista în sfârşit un colac de salvare de care-şi putea agăţa speranţele, chiar dacă şansele de a găsi un donator în acea perioadă erau foarte mici. Medicii l-au trecut pe lista de aşteptare.

Ştiam că în boala mea supravieţuieşti cam 7 ani după diagnostic, iar eu deja trăisem şapte. Fără un transplant eram terminat. Eram pe moarte, iar altă şansă de viaţă era exclusă total.

Zoltan Nagy:

În ţară încă se ştiau foarte puţine despre transplant, era o zonă de explorare şi experiment. 

Domnul Nagy a încercat să ceară sfatul apropiaţilor, dar mai toţi îi răspundeau la fel: “nu-ţi putem spune ce să faci, e alegerea ta”. În afară de fiica lui, pe-atunci elevă de liceu, care i-a zis răspicat: “Tată, du-te, precis o să te salveze, ai să vezi!”.

Recomandări

Momentul în care judecătoarea Ancuţa Popoviciu îl strigă pe Sebastian, ucis la 2 Mai de Vlad Pascu: „A decedat o victimă? Vă rog să nu vorbiți” | AUDIO

Pe finalul anului 1999 au fost doi posibili donatori, în moarte cerebrală, dar niciuna dintre inimi nu era compatibilă.

Familia care a spus “Da!”

Apoi însă, în prima săptămână din anul 2000, un tânăr de 19 ani murea într-un accident din Timişoara, iar familia sa accepta ca organele să-i fie recoltate şi donate pentru a-i salva pe alţii. 

Băiatul era în moarte cerebrală, creierul nu-i mai era funcţional, deci nu se mai putea face absolut nimic pentru el, dar organele sale erau încă viabile, aşa că puteau ajuta alţi oameni grav bolnavi.

Inima băiatului a ajuns la Târgu Mureş, la domnul Nagy, pentru care a făcut diferenţa între viaţă şi moarte şi care era primul de pe lista de aşteptare care îndeplinea criteriile.

Urma să fie operat de chirurgul Radu Deac, unul dintre autorii primului transplant din România, alături de Şerban Brădişteanu şi profesorul Marius Barnard, care participase şi la primul transplant de inimă din lume.

Între timp, colegii lui Deac au încercat să sune pacientul ca să-l anunţe, dar el îşi închisese şi telefonul mobil şi pe cel fix, fiindcă suferea de insomnie din cauza bolii. “Aveam dureri, senzaţia că mă sufoc”. 

La 9:30, s-a trezit din somn în lătratul puternic al câinelui său lup, când a bătut la poartă dr. Andrei Panţuru, care venise personal să-l cheme la spital: 

– Hai, domnul meu, că vine inima.

A calculat ce pierde și ce câștigă

“Când am auzit, tremuram ca o căprioară”, şi-aminteşte domnul Nagy. “Cum mă simţeam puţin mai bine, voiam să amân. Când mi-era rău, aş fi semnat şi cu picioarele consimţământul pentru transplant”. 

Alături de soţie şi de fiică, a pornit imediat cu o ambulanţă spre spital, unde a fost pregătit pentru intervenţia chirurgicală. Teama i-a dispărut abia când a intrat în salonul 37.

Bărbatul şi-a făcut un calcul clinic: “Renunţ la o lună, două, poate şase, dar poate că am să câştig nişte ani, dacă operaţia are succes”. 

Gândul ăsta matematic l-a liniştit, aşa că, odată luată decizia, a început să glumească apoi cu medicii şi asistentele, înainte de anestezie.

“Iată, am câştigat 20 de ani, deci am luat decizia corectă”

A stat în sală peste şapte ore, tipul acesta de operație fiind una dintre cele mai complexe intervenţii chirurgicale din lume. Au participat trei chirurgi, o echipă de anestezie şi mai multe asistente medicale, iar în tot acest timp, pacientul a fost ţinut în viaţă cu ajutorul unui aparat inimă-plămân artificial, care trebuia atent monitorizat. 

“Cu toţii eram foarte încrezători, pentru că ne pregăteam să externăm primul pacient transplantat pe cord  la noi, cazul de dinaintea domnului Nagy, operat în noiembrie. Şi faptul că el era bine ne dădea multă încredere”, a povestit, pentru Libertatea, chirurgul Radu Deac, şeful echipei chirurgicale.

“Trăiesc!”

În dimineaţa de după operaţie, domnul Nagy s-a trezit cu ochii în tavanul alb al camerei de spital. Primul lui gând a fost “Trăiesc!”. Acesta a fost şi primul cuvânt pe care l-a rostit, către echipa chirurgicală care aştepta lângă uşă ca pacientul să se trezească. 

Chirurgul Radu Deac i-a întins mâna: “Felicitări, domnul meu!”. “Aoleu, domn profesor, felicitări dumneavoastră. Sper că am scăpat”, i-a răspuns medicului, încă rostind cu greu cuvintele din cauza anesteziei. 

Aşa a început drumul spre recuperare al domnului Nagy, unul dificil şi dureros, dar fără ocoluri şi prea multe popasuri. “Practic, m-am născut a doua oară”.  Imediat după transplant, asistentele şi infirmierele îl ajutau să se ridice din pat şi să facă câţiva paşi.

În a şaptea zi la Terapie Intensivă, a reuşit să străbată singur camera până în faţa oglinzii.

În ziua 10 l-au mutat de la Terapie Intensivă într-o rezervă pe secţie. Iar pe 24 ianuarie, la nici trei săptămâni după operaţie, era deja externat, cu poftă de viaţă şi pe picioarele lui.

Am învăţat să merg a doua oară, dar după două-trei luni deja zburam. După un an, nici nu mai spun.

Zoltan Nagy:

Sentimentul de vină al celui care supravieţuieşte

Să-ţi accepţi a doua şansă la viaţă nu este atât de uşor cum pare. În săptămâna petrecută în Terapie Intensivă, pe domnul Nagy l-au inundat tot felul de gânduri, iar coşmarurile îl chinuiau.

Visa o femeie despre care credea că e mama tânărului de 19 ani de la care primise inima. Nu o cunoştea, iar în vis o vedea stând cu spatele, dar îl chinuia imaginea femeii care îşi plânge fiul mort. 

”Doamna îmi spunea aşa: donatorii bineînţeles că au o durere foarte mare, dar totuşi au şi o satisfacţie că o părticică din corpul lor trăieşte prin dumneavoastră”, își amintește pacientul. 

De-atunci şi-a revenit, a putut trece peste sentimentul de vină şi s-a decis că va trăi cu cât mai mult respect pentru şansa unică pe care a primit-o.

Întoarcerea la o viaţă normală. “Tot tata e!”

După externare, a revenit la viaţa lui de dinainte de boală. S-a putut bucura de timpul petrecut cu familia sa, a putut vedea cum fiica lui a absolvit liceul, apoi facultatea de medicină dentară, cum s-a căsătorit şi cum şi-a deschis propriul cabinet stomatologic în Bucureşti. 

Curând după transplant, el a reînceput să conducă şi să călătorească prin toate ţările din Europa în care îşi dorise să ajungă: Germania, Ungaria, Austria, Italia. România intra într-o altă epocă, el, într-o nouă viață.

Fiica lui auzise tot felul de mituri despre cum cei cu transplant îşi modifică şi personalitatea după ce primesc o inimă nouă şi era mai degrabă curioasă să vadă cum se va schimba tatăl ei. “Şi m-am întors acasă, după spital, iar fiică-mea spunea: «mamă, mamă, dar tot tata e». Din comportamentul meu, absolut nimic nu s-a schimbat, astea sunt poveşti”.

Echipa de salvare

La început, Zoltan Nagy a încercat să dea de părinţii donatorului, ca să le poată mulţumi. Avea prieteni în presa locală şi i-a rugat să se intereseze, dar nu au putut afla nimic. Legea spune, de altfel, că aceste informaţii sunt confidenţiale şi nu pot ajunge de la un capăt la altul al procedurii de transplant.

“Am trimis un articol la un ziar local din Timişoara. Mi-am spus că şi, dacă nu vor citi ei, le va citi altcineva. Am vrut să le mulţumesc. Şi acum vreau din tot sufletul să le mulţumesc”.  

Zoltan Nagy vorbeşte cu recunoştinţă despre toţi cei pe care-i numeşte “echipa de salvare” – chirurgii lui, anesteziştii, asistentele, precum şi cardiologul Mihaela Ispas, care l-a monitorizat după transplant. A simţit că absolut fiecare dintre ei şi-a dat silinţa ca el să trăiască. 

În ţară, este primul care trăieşte aşa mult cu o inimă transplantată

Cu Radu Deac a ţinut mereu legătura pe parcursul anilor. Cu două săptămâni înainte să împlinească vârsta de 70 ani, a fost acasă la chirurg, să-i facă o vizită. “Să vadă ce mai face manopera”, glumeşte domnul Nagy. 

De la operaţia sa, încă 82 de oameni au mai primit o inimă nouă în centrul de transplant de la Târgu Mureş. 

Nagy a respectat la milimetru indicaţiile privind medicaţia şi a avut mereu o dietă moderată. 

Mai mult decât simpla supravieţuire

Când s-au revăzut de curând, medicul i-a spus că-i place cum arată, că nu s-a îngrăşat prea tare.

– Păi, domnule profesor, totul are o limită. Când observ un pic că e problemă, iau măsuri imediat. Este foarte important să faci mişcare, cu transplantul. Şi acuma urc la etajul 10 în orice moment dacă mă pune cineva.

“În lumea medicală se vorbeşte despre supravieţuire. Nu l-am considerat termenul potrivit. Atâta timp cât pacientul duce o viaţă normală, se simte sănătos, e greu să-i spui că e supravieţuire. Consider că e mai potrivit să vorbim de longevitate”, crede profesorul Deac, care speră că exemplul pacientului său va da încredere mai multor oameni în procedeul de transplant. 

“Din nefericire, donatori sunt tot mai puţini. Categoric avem o problemă de încredere în România”, a adăugat medicul.

Chirurgul i-a spus că este mândru de el. “Dar eu, de dumneavoastră? Mi-aţi salvat viaţa”, i-a răspuns domnul Nagy, pe care, acum, mai mult decât grijile legate de transplant îl supără o durerile de spate de la o discopatie ce s-a produs cât juca badminton cu soţia, în urmă cu câţiva ani. “În rest, nici nu ştiu că am transplant, ştiu ora când trebuie să iau medicamentele şi-atât”.

Pentru cei transplantaţi, pandemia de coronavirus este un pericol dublu. Medicii i-au explicat că medicamentele pe care le ia, pentru ca organismul său să nu respingă inima ca fiind străină, nu sunt compatibile cu medicamentele care se administrează la pacienţii cu COVID-19. Aşa că s-a ferit cât a putut de mult de aglomeraţie sau interacţiuni cu alţi oameni decât cei foarte apropiaţi. 

Dar acum îi este deja dor să se plimbe. Aşteaptă să treacă pericolul, pentru că are două vacanţe programate în acest an, în Ungaria şi în Grecia, la toamnă. Până atunci, respectă întocmai sfaturile medicilor. 

Am grijă, sigur că am grijă, asta ar trebui să facă toată lumea. Lasă programul guvernamental în pace, ai tu grijă de tine!

Zoltan Nagy:

Este sfatul omului căruia a intrat în anul 21 din viața pe care medicii i-au propus-o, o familie a zis “Da” și el a respectat-o.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro