Autoare inclusă în programa pentru Bacalaureat, despre viața de scriitor în România: „Piața de carte este pe patul de moarte”

Cuprins:

Prezentă în programa pentru Bacalaureat

Născută în 1980, a debutat în 2010 cu romanul Sânge satanic, volum care i-a adus mai multe premii și recunoaștere din partea criticii. În anii următori a publicat în ritm accelerat romane de ficțiune precum Pervertirea, Ani cu alcool și sex, Rezervația unicornilor, Păpușile, Rockstar, Răzvrătiții, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Și-a consolidat reputația de autoare a „noului val” și a atras o comunitate de cititori tineri.

Într-un interviu pentru Libertatea, Nemerovschi mărturisește că scrisul a fost mereu prezent în viața ei. A conștientizat statutul de scriitoare abia după publicarea mai multor volume și după contactul direct cu cititorii, cu entuziasmul și sprijinul lor. Spune că eticheta contează mai puțin pentru ea, esențiale fiind bucuria de a scrie și de a fi autentică.

Poate scrie oriunde, atâta timp cât personajele și povestea există în mintea ei. Inspirația pentru personaje vine din introspecție și din experiențele personale, multe dintre ele construite ca variante alternative ale propriei ființe.

Criticii au remarcat la Nemerovschi un stil intens, visceral, care îmbină teme controversate cu profunzime existențială, atrăgând în special tinerii cititori. De altfel, includerea unor fragmente din romanul Păpușile la examenul de Bacalaureat a reprezentat pentru autoare un moment emoționant. Ea însăși consideră esențială diversificarea lecturilor școlare, pentru ca adolescenții să descopere literatura ca experiență vie, nu doar ca materie de manual.

Cristina Nemerovschi, autoare inclusă în programa pentru Bacalaureat

La început, scria povestioare în minte

Scriitoarea vorbește deschis și despre realitatea dură a pieței de carte din România. Consideră imposibilă trăirea exclusiv din scris, explicând cum librăriile și editurile fac aproape impracticabilă susținerea financiară a autorilor. Ea descrie acest sistem drept „kafkian”, dar se mândrește cu faptul că folosește propriul succes pentru a sprijini alți scriitori.

Libertatea: Când te-ai simțit pentru prima dată scriitoare cu adevărat?
Cristina Nemerovschi: Eu am început să scriu într-un fel atât de natural și intrinsec, încât mulți ani nici măcar nu îmi dădeam seama că o fac; chiar și înainte să învăț să citesc, îmi scriam povestioare în minte, probabil încă de la început împinsă de la spate de ideea că mi-ar plăcea să compun eu acele povești cu care mai apoi să mă delectez, să fie în ele totul pe placul meu: personajele, acțiunea, deznodământul.

Imediat ce am mers la școală, istorioarele din minte au început să se transfere ușor-ușor pe foaie. Țin minte că în clasele primare aveam mereu o agendă la mine, pe care o umpleam cu diverse proze, fragmente, gânduri, emoții. Puteau fi impresii după lectura unei cărți, stări date de o melodie sau o întâmplare, vise (și visuri), jocuri ale imaginației.

Mai pe la intrarea în adolescență, m-am apucat de scris zilnic în jurnal și am continuat până pe la douăzeci și ceva de ani, mai precis m-am oprit din jurnale cu destul de puțin timp înainte de a începe lucrul la primul meu roman, Sânge satanic. Așa că, dacă stau acum să mă gândesc, în ce mă privește, o formă de scris a dat naștere alteia, scrisul a luat haine noi, dar nu a dispărut pentru o vreme lungă din viața mea niciodată. A fost mereu fundalul și sensul, ceea ce a făcut totul mai frumos și intens.

Scriitoare m-am simțit abia după ce am publicat a treia, a patra sau a cincea carte – cred că această conștientizare, că scrisul e de acum meseria și bucuria mea full time, a venit doar după ce au apărut în peisaj cititorii cu entuziasmul lor, succesul, invitațiile la evenimente, reacțiile și mesajele frumoase, un program plin zi de zi, care se învârtea preponderent în jurul cărților mele.

Cred dintotdeauna că trebuie să-ți alegi drumul care te face să te simți viu, indiferent ce denumire poartă el. Am văzut de-a lungul timpului mult snobism și încrâncenare în lumea literară, oameni care țineau cu dinții de eticheta de scriitor, deși scrisul în sine nu le făcea nicio plăcere, ba îl priveau chiar ca pe o corvoadă sau o plictiseală necesară. Pentru ei, a fi scriitor era doar o legitimație atârnată de buzunarul de la blugi, una cu care sperau să deschidă uși. Eu aș putea să mă numesc oricum altcumva, nu mă interesează așa de tare, pot fi urs cu coadă verde, delfin cu dungi sau hârciog iubitor de viță de vie – o etichetă nu-mi aduce nicio satisfacție, în schimb să fac ceea ce iubesc reprezintă pentru mine totul.

„Pot scrie oriunde și oricum”

– Cum arată procesul de scriere?
– Din fericire, nu am ritualuri, și spun din fericire pentru că lipsa lor îmi simplifică oarecum viața; pot scrie oriunde și oricum, cât timp am poveste și personaje în cap. Nu am nevoie de confort, liniște sau singurătate. Nu am deloc tabieturi, nu mai fumez de mulți ani, nu beau cafea decât din când în când, și nu prea simt constrângeri, limitări, frustrări din cauză că nu se aliniază planetele într-un mod favorabil – să am un laptop la îndemână și totul este perfect pentru mine.

Bănuiesc că se poate spune că nu sunt genul de scriitor pretențios. Nu-mi trebuie anumite obiecte aducătoare de noroc pe birou sau prin preajmă, pentru asta am câinele. Nu mai am nici măcar un birou, pentru că îmi amintea de o perioadă din viața mea în care am lucrat cu un program strict, în presă, și abia după ce am plecat de acolo mi-am dat seama că îmi lipsise destul de mult libertatea de a-mi rândui orele zilei în funcție de stările mele. Cam din pandemie am realizat că nu îmi plac birourile. Cel mai mult îmi place să scriu așezată pe iarbă sau pe nisip, natura e minunată, niciodată nu a existat o mai bună sursă de inspirație, în ce mă privește.

Cât despre procesul de scriere, am învățat din experiență că totul curge mai cu spor dacă deja ai purtat o vreme cartea în minte, ai vorbit cu personajele, ai înțeles care este mesajul pe care vor să-l transmită lumii, știi în mare cum se comportă, cum vorbesc, care este dinamica lor. Nu am niciodată momentul ăla de blocaj, fiindcă mereu există ceva de spus odată ce ai ajuns să îți cunoști cartea. Nu mă așez în fața foii imediat ce-mi vine în cap o idee pentru un nou roman, nici măcar nu îmi notez idei – dacă există suficientă forță în cartea respectivă, va reveni ea, obsesiv chiar, de câte ori va fi nevoie.

– De unde vine inspirația pentru personaje?
– Din trăiri și din foarte multă introspecție, în primul rând. Încă din adolescență, am avut ca filosofie de viață cunoașterea de sine cât mai amănunțită, cât mai curajoasă, să cobori și în părțile mai greu de accesat din tine, să întorci pe toate fețele și lucrurile complicate, pentru că nu cred că ai cum să fii fericit dacă nu te cunoști, dacă nu știi ce alegeri să faci în viață, și dacă nu ești sută la sută convins că te reprezintă. Văd în jur oameni care trăiesc vieți ce nu le aparțin, tocmai pentru că nu au mers prea departe pe acest drum greu al cunoașterii de sine, s-au întors după primii câțiva pași. Este greu, îți consumă constant resursele, dar nu se poate fără el. Nu poți fi cu adevărat om dacă nu ești în contact cu toate părțile din tine, dacă nu te înțelegi în deplinătatea ta.

Cam așa se nasc personajele mele, sau așa s-au născut la început, ca diverse alter ego-uri ale mele; ce aș fi fost eu dacă aș fi trăit într-o altă lume, dacă nu mi s-ar fi întâmplat un anumit eveniment sau dacă nu aș fi cunoscut o persoană esențială în creșterea mea. Cam așa a apărut și ideea de a scrie un roman din perspectivă masculină, de exemplu.

– Dacă ar fi să recomanzi o carte unui tânăr, care ar fi și de ce?
– Ar fi foarte greu să recomand o singură carte și să îmi pun toată speranța că ea l-ar putea face pe oricare tânăr să îndrăgească lectura, pentru că tinerii de azi sunt atât de diverși (și ce frumos este că sunt așa!), au gusturi felurite, au fost crescuți în medii care nu seamănă unele cu altele, sunt expuși la experiențe care le construiesc personalitatea într-un fel unic. Și cred că un aspect pozitiv al vremurilor prin care trecem este acela că ai de unde să alegi, când vine vorba despre lectură, potrivit personalității și gusturilor tale.

Tocmai de asta, e destul de trist că încă mai există aceleași lecturi obligatorii din manuale, de treizeci, patruzeci de ani încoace, când am avea la îndemână modul acesta de a personaliza și diversifica, în așa fel încât fiecare adolescent să meargă în direcția în care se simte el atras, să aleagă ceva cu care rezonează – așa cum face cu muzica, cu hainele, cu prietenii. Ar fi absolut minunat să reușim să îi învățăm pe tineri că literatura nu este doar o materie de școală, ci poate deveni o parte esențială din cine vei fi tu mai târziu. Îți poate construi sensibilitatea, capacitatea de a înțelege lumea, curiozitatea și plăcerea de a pune întrebări: toate astea duc la o fericire și o împlinire valoroasă, pe termen lung.

Când discut cu adolescenți, le pun mai întâi câteva întrebări esențiale ca să încep să-i cunosc, și abia apoi îndrăznesc să le fac o recomandare de lectură. Am văzut din experiență cât de diverse sunt gusturile lor, chiar și la început de drum, când sunt în formare: unora le plac autorii clasici, alții rezonează cu cei de azi, unii se atașează de genul fantasy sau romance, alții preferă un roman realist, unii vibrează pe poezie, alții pe proză.

Dintre romanele mele, dacă ar fi să recomand astăzi ceva unui tânăr care nu a mai citit nimic, aș merge pe Răzvrătiții, pentru că este despre lumea de azi, despre problemele care îi afectează pe cei de vârsta lui, despre greutatea de a-ți găsi locul, despre înstrăinare, despre traume și despre prăpastia dintre generații care își pune amprenta asupra relației cu părinții, despre a-ți descoperi „tribul, oamenii cu care să te înțelegi fără efort și în mijlocul cărora să nu fii judecat – despre angoasă, depresie, gânduri negre, dar poate mai ales despre frumusețea și efemeritatea vieții.

„E imposibil să trăiești doar din scris în România”

– Cât de greu e să trăiești doar din scris în România?
– Este imposibil și pare că devine un vis din ce în ce mai îndepărtat. În loc să se transforme într-un ideal ceva mai ușor de atins, cum se întâmplă în alte părți ale lumii, la noi piața de carte și lumea literară par o producție intens kafkiană, nici nu știu dacă mă mai întristează, mai degrabă reacția mea frecventă este un râs amar.

Autorul nu poate ajunge la un public larg fără a avea cartea în librării, iar librăriile își opresc din start jumătate sau un pic peste jumătate din prețul unui exemplar achiziționat de cititor, apoi dau faliment și dispar și cu cealaltă jumătate, care ar trebui să revină editurilor și autorilor; când nu dau faliment, se eschivează, pur și simplu refuză să plătească acei bani care prin contract aparțin editurilor, scriitorilor, traducătorilor.

Autorii primesc undeva între 5 și 10% drepturi de autor, dar acești bani ajung la ei numai dacă editura poate face efortul să îi ofere în majoritatea cazurilor din bugetul propriu, pentru că suma încasată, cum ziceam mai sus, rămâne în librărie sau se pierde prin procese interminabile. Și aici vorbesc doar despre autorii foarte norocoși, fiindcă destui ajung să își tipărească opera din fonduri proprii, urmând ca editurile să le restituie banii investiți doar după apariția profitului – o utopie, nu are cum să apară profit pentru o editură mică, în condițiile actuale, mai ales pentru una care publică scriitori români contemporani.

Kafkian este faptul că poți avea un succes de public considerabil, pe hârtie cărțile tale să producă bani, dar tu să nu ai niciun beneficiu financiar. În cazul meu, timp de mai bine de zece ani, toți banii pe care ar fi trebuit să-i încasez din vânzarea cărților mele i-am lăsat să se adune într-un buget al editurii, pentru a putea fi plătiți colegii autori în acel mod ideal (la timp și în întregime) cum s-ar fi întâmplat dacă am fi fost parte dintr-o piață de carte sănătoasă, nu una pe patul de moarte. Sigur, a fost o satisfacție unică să poți folosi succesul unor cărți pentru a pune umărul prin ele la ceva amplu, la susținerea multor voci proaspete și îndrăznețe din noul val al literaturii române, bucuria aceasta va fi mereu prezentă pentru mine.

Imaginea este însă cu atât mai dezolantă, cu cât se poate vedea și cu ochiul liber că după pandemie a mai scăzut interesul publicului pentru lectură, apar mai puține titluri ca înainte, târgurile de carte au fost absente o perioadă, iar acum parcă nu mai atrag la fel de mulți cititori. Vremurile sunt complicate și haotice social, politic și economic, e firesc ca oamenii să se preocupe de grijile lor imediate. Dacă în vremurile în care cartea mergea cât de cât mai bine, autorul nu se putea susține constant doar din scris, în viitor pare și mai puțin probabil să se întâmple. Iar o modalitate prin care statul să se implice în a susține cumva piața de carte ar fi necesară ca aerul, fiindcă vedem cu toții cum efectele lipsei de educație ne afectează pe toate planurile, suportăm cu toții consecințele.

– Există o carte pe care încă nu te-ai încumetat să o scrii, dar o porți în minte de mult?
– Nu, pentru că am iubit dintotdeauna provocările, iar o carte care mi s-ar fi părut riscantă și dificilă ar fi fost mult prea tentantă pentru mine ca să o las nescrisă. Pe toate cele pe care le-aș fi catalogat în felul ăsta le-am scris până la urmă.

Am, în schimb, multe romane în minte în stadiul de proiect, pe unele le port de șapte, opt ani, sigur va veni și vremea lor cândva. Altele le-au dat ușor la o parte, poate mai îndrăznețe, mai obsesive. Îmi doresc tare mult să am timp și o stare bună de sănătate cât să pot scrie absolut tot ce a încolțit în mintea mea la un moment dat. Desigur, dacă sunt convinsă că și merită, dacă simt că ar putea avea și cititorul ceva de câștigat din asta.

– Ne puteți da câteva detalii despre mesajul din spatele cărților scrise? Ceva ce cititorii nu știu?
– În toate, mesajul esențial, substratul și motivația până la urmă ar fi îndemnul de a-ți găsi calea ta unică, venită din cunoaștere de sine, de a nu lăsa viața ta să fie condusă și decisă de alții, nici măcar de obișnuințe, de comoditate, de ceea ce spune societatea. Este un mesaj despre curaj și alegeri uneori dificile, dar cu satisfacții la final. Despre a te bucura de fiecare etapă a construirii de sine.

Cred că venim pe lume ca o coală albă de hârtie, și noi alegem ce vom scrie acolo. Asta nu trebuie să ne sperie, nu este o responsabilitate prea mare, este bucuria infinită de a avea în fața ochilor toată libertatea posibilă. Personajul din romanul Rockstar are un tatuaj cu îndemnul: „Be true till the end… and laugh each day” („Fii sincer până la capăt… și râzi în fiecare zi”). Cred că așa arată, dintr-o perspectivă, rezumatul mesajelor pe care le-am transmis în cărțile de până acum: ia-ți viața în propriile mâini, construiește cu creativitate, fii original, și bucură-te de tot procesul ăsta.

Un lucru pe care nu cred că l-am spus până acum și probabil cititorii nu îl știu este că am dus la bun sfârșit prima mea carte într-un moment de mare cumpănă din viața personală, o perioadă complicată din care nu speram că voi supraviețui, ceea ce m-a determinat să pun în Sânge satanic tot ceea ce credeam la vremea respectivă că aș vrea să las în urmă dacă a doua zi aș dispărea. Tot ce consideram că mi-ar plăcea să-și amintească oamenii despre mine. Cumva, nici în prezent nu îmi dau prea bine seama cum, am trecut relativ cu bine prin acea încercare, dar a rămas cu mine dorința de a pune în cărți doar ce contează, să o scriu pe fiecare ca și cum ar fi ultima.

Fragmente din „Păpușile” la Bacalaureat doi ani consecutivi

– Cum te-ai simțit în momentul în care ai aflat că un fragment din romanul Păpușile a fost subiect la examenul de Bacalaureat acum mai mulți ani?
– M-am bucurat foarte mult; deja, de ceva vreme, la toate întâlnirile mele cu cititori adolescenți, ei se plângeau că nu prea mai reușesc să rezoneze cu autorii clasici din manuale, se plângeau că profesorii parcă nu înțeleg că lumea se schimbă rapid, și odată cu ea și interesele tinerilor cititori, sensibilitatea lor, care reacționează acum la alți stimuli, astfel încât un roman ca Ion sau Baltagul nu mișcă nimic în ei, poate să prezinte maxim un interes istoric. Și toți spuneau că și-ar dori să studieze și autori contemporani.

A fost o surpriză că în sfârșit se întâmpla și asta – să li se dea liceenilor spre analiză un text dintr-o carte apărută cu doar un an în urmă. Am înțeles că s-a păstrat obișnuința aceasta, și în prezent li se dă la Bacalaureat un text dintr-un roman apărut recent, pentru a fi interpretat la prima vedere. Este un pas important înainte, în opinia mea.

Păpușile, unul din romanele de succes ale Cristinei — „Păpușile”, unul dintre romanele de succes ale Cristinei

Cinci volume în lucru

– Cum a prins contur noua carte Aici e inima mea?
– După ce eu și soțul meu, Alex, am împlinit douăzeci de ani petrecuți zi de zi împreună, mi-a venit în minte o poveste despre doi oameni care se iubesc o viață întreagă (complicat, intens, nu lin, cu multe suișuri și coborâșuri, cu etape diferite, dar mereu cu încăpățânare și dedicare, convinși că inima fiecăruia este la celălalt), dintre care unul face un sacrificiu de neimaginat pentru a-l salva pe celălalt. Pentru că nu apucasem să-i dedic soțului meu nicio carte în întregime până la Aici e inima mea, am gândit-o și ca pe un cadou de aniversare – între timp, am împlinit douăzeci și cinci de ani de relație, m-am cam lungit cu romanul ăsta, ce-i drept.

A marcat și un moment de revenire a mea în mijlocul cititorilor, după o pauză destul de lungă, și m-am gândit că e romanul ideal pentru a-l oferi și lor, după această absență în care mulți îmi scriseseră că le-a fost dor de mine: ceva emoționant, cald, vulnerabil și intens, cu multă autobiografie, ușor diferit de ce am mai scris până acum.

– Ce cărți mai urmează?
– Am cinci cărți începute. Un roman care se petrece în Toscana, Avem toată viața înainte, despre adicții și cum ele îți răpesc viața, despre cât de vital este să prețuiești clipa și să nu amâni conectarea reală cu tine, despre efemeritate, un roman scris pe două voci, două povești care se împletesc pe parcurs. Un altul, despre iubiri toxice și cum să nu te pierzi pe tine în altcineva. Mai este un roman care deja are și el un titlu, Boemele, despre trei femei care trăiesc în perioade diferite ale istoriei, dar au în comun mai mult decât credeau. Apoi, probabil următoarea carte pe care o voi publica, una de nonficțiune, și în final o carte pentru copii, scrisă alături de Seshat, cățelușa mea.