„Mama tuturor bombelor” lansată de Uniunea Sovietică pentru a intimida SUA: undele de șoc atmosferice au făcut înconjurul planetei de 3 ori

Uniunea Sovietică a testat prima sa bombă atomică la 29 august 1949, la poligonul Semipalatinsk din Kazahstan, în cadrul testului denumit RDS-1 (numit și „Primul fulger”). Aceasta a pus capăt monopolului nuclear al Statelor Unite, marcând începutul cursei înarmărilor atomice din Războiul Rece.

Contextul politic internațional care a precedat lansarea bombei Țar

Detonarea celei mai puternice arme nucleare din istorie a fost precedată de o serie de evenimente care au fost foarte aproape de a aduce lumea în pragul izbucnirii celui de-al treilea război mondial. Astfel, în ultima parte a anilor 50, ambele puteri dezvoltă focoase tot mai puternice și sisteme de livrare mai rapide (rachete balistice intercontinentale).

Au existat o serie de evenimente punctuale care au dus la o încordare a relațiilor, și așa extrem de deteriorate, dintre cele două țări.

Vorbim aici de incidentul U-2: avionul american de spionaj doborât de sovietici în mai 1960, care a dus la o răcire completă a relațiilor diplomatice, dar mai ales la criza Berlinului, în vara anului 1961, practic eșuarea negocierilor privind statutul și modul de gestiune al orașului, împărțit între cele două puteri, duce la construirea Zidului Berlinului (13 august).

Pe lângă acestea, mai existau la nivel internațional o serie de conflicte militare de mică amploare, limitate geografic, în care cele două puteri luau partea uneia din cele două combatante.

Lansarea bombei Țar, 30 octombrie 1961

Bomba cu hidrogen, care avea forţa a 50 de milioane de tone de explozibil convenţional, a fost detonată în cadrul unui test, la 4.000 de metri deasupra arhipelagului izolat Novaia Zemlia, de la Cercul Arctic. Bomba a fost lansată de un bombardier Tu-95, pe data de 30 octombrie 1961, iar întregul test a fost fotografiat și filmat de la bordul unui alt avion sovietic de tip Tu-16.

„Bomba Ţarului” a depăşit de departe cea mai mare explozie pe care au efectuat-o vreodată SUA, cea a unei bombe de 15 megatone, „Castle Bravo”, detonată în Atolul Bikini în 1954. Există declarații potrivit cărora unda de șoc a spart ferestre chiar și la o distanță de sute de kilometri de locul unde a fost detonată bomba. Pe o suprafață de 35 de kilometri, explozia a evaporat totul.

În momentul detonării, bombardierul se află la o distanță de 39 de kilometri, iar aeronava Tu-16 la 53 de kilometri. Unda de șoc însă a ajuns din urmă bombardierul, când acesta se afla deja la 115 kilometri de punctul de detonare, iar Tu-16 la 205 kilometri. Ambele aeronave trecut cu bine peste impact, în ciuda faptului că bombardierul Tu-95 a căzut în gol 1.000 m în momentul în care unda de șoc l-a lovit.

Tehnic vorbind, Țar a fost o bombă cu hidrogen, în 3 stadii fisiune – fuziune – fisiune. Ca orice proiect sovietic de la acea vreme, totul trebuia făcut la proporții colosale. Astfel, proiectul prevedea inițial o putere echivalentă a de 100 de megatone de TNT, redusă mai apoi la 50 megatone, pentru limitarea contaminării radioactive.

În momentul exploziei, mingea de foc a avut un diametru de 5–7 km. Lumina exploziei a fost atât de puternică încât a fost zărită de la 1000 km distanță, iar ciuperca atomică s-a ridicat la 64 km înălțime și a avut un diametru de 30–40 km. La sute de kilometri distanță casele din lemn au fost distruse și cele din cărămidă și-au pierdut acoperișurile, ferestrele și ușile. 

Comunicațiile radio au fost întrerupte timp de aproape o oră. Explozia a putut fi văzută și simțită până în Finlanda, spărgând și geamuri. Undele de șoc atmosferice au făcut înconjurul planetei de 3 ori. Oamenii care s-ar fi aflat la mai puțin de 100 km ar fi suferit arsuri de gradul 3.

Căldura s-a simțit până la 270 km, iar șocul seismic a măsurat 5-5,25 grade pe scara Richter. Astfel, explozia a fost de aproximativ 50 de ori mai puternică decât bombardamentele nucleare americane asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, de la finele celui de-al doilea război mondial.

De ce a fost detonată bombă Țar și care au fost urmările

Detonarea Bombei Țar a avut la bază un complex de motivații strategice, politice și tehnologice. În plan geopolitic, testul a constituit o demonstrație de forță menită să consolideze poziția URSS în confruntarea bipolară a Războiului Rece, în contextul escaladării tensiunilor după criza Berlinului. Pe plan militar, explozia a servit ca instrument de descurajare, subliniind capacitatea sovietică de a produce arme termonucleare de putere fără precedent.

Din perspectivă propagandistică, evenimentul a urmărit să proiecteze imaginea unei superputeri capabile să rivalizeze cu Statele Unite în domeniul tehnologic și științific, influențând totodată statele nealiniate. În plus, detonarea a avut și o dimensiune experimentală, oferind specialiștilor sovietici date unice privind efectele unei explozii nucleare de mare anvergură.

Detonarea Bombei Țar a avut consecințe semnificative atât pe plan politic, cât și strategic. La nivel internațional, testul a amplificat tensiunile din Războiul Rece, alimentând cursa înarmărilor nucleare și accentuând logica descurajării reciproce.

Din perspectivă diplomatică, demonstrația de forță sovietică a determinat reacții critice în Occident și a intensificat presiunile pentru adoptarea unor tratate de limitare a testelor nucleare, concretizate parțial în Tratatul de Interzicere Parțială a Testelor Nucleare din 1963. Practic se ajunsese în punctul în care chiar și liderii celor două mari puteri realizau că o cursa a înarmărilor continuată în acest ritm era un lucru inutil, având în vedere consecințele evidente ale folosirii armelor nucleare în orice scenariu de conflict.

Tratatul din 1963 a fost doar primul pas spre o limitare a cursei înarmărilor, care totuși a continuat, în ciuda evidențelor contrare. Ulterior, acesta a fost urmat de alte acorduri de neproliferare a armelor nucleare, referindu-ne aici, în primul rând, la Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT) – semnat în 1968 și intrat în vigoare în 1970, care urmărește să prevină răspândirea armelor nucleare, să promoveze dezarmarea și să încurajeze utilizarea pașnică a energiei nucleare.

După colapsul URSS, se semnează Acordurile START (Strategic Arms Reduction Treaty) – primul semnat în 1991 între SUA și URSS, urmat de START II și New START (2010). Acestea reduc numărul de focoase nucleare strategice deținute de către cele două părți. Însă, poate cel mai important instrument juridic în acest sens este Tratatul de Interzicere a Armelor Nucleare (TPNW), adoptat în 2017. Acesta este primul act internațional care interzice complet armele nucleare, însă nesemnat încă de către statele nucleare majore.

Pe plan științific și militar, experimentul a furnizat date privind efectele unei  explozii termonucleare de dimensiuni extreme, dar a subliniat totodată inutilitatea operațională a unor arme de asemenea magnitudine, din cauza dimensiunilor, masei și consecințelor radioactive imense.

Pe termen lung, astfel de experimente și-au dovedit inutilitatea, mai ales pentru sovietici. Spun asta, deoarece cursa înarmărilor a generat costuri colosale, costuri pe care economia americană le-a putut absorbi în oarecare măsură, dar s-au dovedit catastrofale în deceniile următoare, pentru și așa fragila economie sovietică.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE