Cum arată sărăcia în forma ei cea mai crudă: copii fără nicio posibilitate de a ajunge la școală. Interviu cu Maria Gheorghiu, cofondatoarea OvidiuRO

De la dascăl la activist

Încă din anii 2000, Maria Gheorghiu, învățătoare la bază, a fost implicată în educația copiilor din mediile defavorizate din România. Alături de asociația pe care a creat-o împreună cu activista americană Leslie Hawke, și-a luat misiunea de a face educația timpurie de calitate accesibilă pentru toți copiii din țară. În interviul de mai jos, Maria vorbește despre cum s-au schimbat lucrurile în ultimii 20 de ani de activitate, de la experiențele directe din teren și până la soluțiile concrete, unele deja transformate în politici publice. 

Un exemplu recent vine din comuna Potlogi, unde, între 9 și 13 februarie, peste 2.000 de copii au participat la activități organizate cu ocazia Zilei Naționale a Lecturii, într-un efort comun al școlilor, autorităților și comunității locale. În paralel, peste 250 de copii cu vârste cuprinse între 0 și 3 ani au primit cărți prin programul „Punguța cu două cărți”, iar lectura a devenit, pentru câteva zile, un proiect al întregii comunități. Inițiativa este gândită ca un model care poate fi replicat și în alte zone din țară.

„Bifăm existența copiilor în sistem, dar nu ne uităm suficient dacă ei chiar ajung la educație”

– În 2001 ați început să lucrați la Bacău cu copii care cerșeau pe stradă și cu mamele lor. Cum a apărut acest drum profesional și ce ați descoperit atunci despre realitatea educației în comunitățile vulnerabile din România?
– Era un fenomen pe care îl vedeai în multe orașe din România, pentru că, în mod evident, era mai eficient să cerșești într-un oraș decât într-un sat. Mulți dintre acești copii veneau din localitățile din jur, uneori cu mamele lor, alteori cu frați mai mari. Foarte mulți dintre ei veneau dintr-o zonă în care nu mai existau locuri de muncă, iar copiii ajungeau să contribuie direct la supraviețuirea familiei. Pentru mine, acela a fost un șoc foarte mare: să înțeleg că un copil care ar fi trebuit să fie la școală devenise, de fapt, sursă de venit pentru gospodărie. 

Una dintre cele mai grave probleme pe care le-am întâlnit atunci era lipsa actelor de identitate. Am cunoscut foarte mulți copii care nu aveau certificat de naștere, iar în perioada aceea înregistrarea tardivă putea dura chiar și un an și jumătate sau doi ani. Asta însemna că acel copil nu putea exista în raport cu sistemul: nu putea merge la școală, nu putea fi sprijinit, nu putea fi urmărit. Dar, dincolo de acest obstacol foarte concret, am realizat că noi, ceilalți, treceam pe stradă pe lângă acești copii fără să ne întrebăm de ce nu sunt la școală, ce se întâmplă cu ei, cine îi așteaptă acasă și ce șanse mai au în lipsa educației.

– Și, la mai bine de două decenii distanță, cât de mult s-au schimbat aceste probleme?
– Lucrurile s-au schimbat parțial. Problema actelor de identitate, de exemplu, s-a simplificat mult. Astăzi, certificatul de naștere se poate obține relativ ușor și eu, cel puțin, nu am mai întâlnit în ultimii ani copii fără acte de identitate. Dar alte probleme au rămas. Și unele sunt la fel de grave. Există încă mulți copii care fie nu sunt înscriși la grădiniță sau la școală, fie sunt înscriși doar formal și nu le frecventează deloc. Uneori apar în acte un an întreg, dar nimeni nu i-a văzut în clasă. Aici cred că este una dintre marile noastre iluzii administrative: bifăm existența copiilor în sistem, dar nu ne uităm suficient dacă ei chiar ajung la educație. Diferența dintre „este înscris” și „este prezent” poate însemna tot viitorul unui copil.

„Pentru mulți oameni din medii mai privilegiate, sărăcia rămâne o noțiune abstractă”

– Ați lucrat ani la rând în comunități foarte sărace din România. Cum arată, în realitate, viața acestor familii și cum îi găsiți astăzi, după atâția ani? Ce ar trebui să știe oamenii din mediile mai privilegiate despre aceste comunități, lucruri pe care poate nu le văd sau nu le înțeleg?
– Viața într-o familie foarte săracă este extrem de grea. De multe ori există doar mama. În ultimii ani am întâlnit și foarte mulți copii lăsați în grija bunicilor. Iar aceștia, în lipsa unor resurse minime, fac alegeri de supraviețuire: trimit poate la școală copiii mai mari, dar nu mai există nicio discuție despre grădiniță pentru cei mici. 

Am întâlnit recent, într-un sat din Maramureș, o bunicuță care creștea șase nepoți. Doar trei mergeau la școală și chiar și aceia mergeau din când în când. Alți trei aveau vârsta pentru grădiniță. Când le-am spus că, în prezent, învățământul a devenit obligatoriu de la patru ani, nici directorul, nici bunica nu știau exact cum funcționează această obligație. Iar răspunsul ei a fost foarte simplu și dureros: „Nu am cum să-i trimit pe toți”. 

Pentru mulți oameni din medii mai privilegiate, sărăcia rămâne o noțiune abstractă. Dar ea arată așa: haine, încălțăminte, ghiozdane, transport, drum lung până la școală, copii mici duși în brațe la 7 dimineața, pe frig. Sunt familii care locuiesc la marginea localității și trebuie să meargă 1-2 kilometri pe jos. Uneori nu există autobuz, alteori există, dar nu și-l permit. Și mai e ceva foarte important, pe care mulți nu îl văd: lipsa încrederii. 

Am întâlnit părinți care nu deschid poarta când bate cineva. Prima lor reacție este: „Cine e? De la bancă? De la poliție? Cineva cu probleme?”. În unele comunități, simplul fapt de a ajunge până la o familie este o provocare, fie pentru că drumul este greu, fie pentru că sunt câini pe ulițe, fie pentru că oamenii au învățat să se protejeze de tot ce vine din exterior.

– România are un nivel foarte ridicat de analfabetism funcțional. Pentru mulți oameni acest termen rămâne abstract. Cum ați explica gravitatea acestui fenomen și ce efecte are el asupra unei societăți, de la economie până la viața democratică?
– Analfabetismul funcțional este un fenomen foarte grav și cu efecte foarte concrete. La nivel de țară, el înseamnă productivitate scăzută, competitivitate scăzută, pierderi economice foarte mari. Există studii mai vechi care arătau pierderi de peste 10 miliarde de euro pe an, iar eu cred că această realitate continuă să fie relevantă. Dar, dincolo de cifre, este o tragedie la nivel individual. Fără abilitatea minimă de a folosi cititul și scrisul în viața de zi cu zi, ești împiedicat toată viața să-ți atingi potențialul. Nu poți completa o cerere, nu-ți poți înscrie copilul la grădiniță sau la școală. Nu înțelegi proceduri, nu poți accesa oportunități, nu poți naviga lumea în care trăim. 

Am întâlnit foarte mulți părinți care încă cer ajutorul asistenților sociali sau al educatoarelor ca să completeze o cerere simplă. Asta te condamnă la dependență și, în general, la joburi prost plătite. Iar dacă rămâi toată viața într-o zonă în care te informezi doar din clipuri scurte văzute pe TikTok, fără acces real la lumea scrisă, ajungi foarte ușor să nu mai înțelegi lumea complexă din jurul tău și nici să alegi ce este bun pentru tine. Devine și un subiect democratic, nu doar educațional. Dacă nu poți citi, înțelege și compara informații, nu poți participa cu adevărat la viața societății.

„Nu trebuie să așteptăm să «crească mare» copilul ca să-i dăm o carte”

– Unele dintre programele dezvoltate de organizația dumneavoastră au ajuns să devină politici publice sau chiar legi. Când priviți în urmă, vedeți deja rezultate concrete în viețile copiilor care au beneficiat de aceste inițiative?
– Da, și cred că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am construit în timp: faptul că am pornit din teren și am reușit să transformăm unele soluții în politici publice. Programul „Fiecare copil în grădiniță” a devenit program național prin lege în 2016. Când lucram doar în programul-pilot, reușeam să susținem aproximativ 7.000 de copii. După schimbarea legislativă, în februarie 2016, numărul copiilor care beneficiau de stimulente sociale pentru prezența la grădiniță a crescut la peste 70.000.

Trebuie spus și contextul: atunci grădinița nu era obligatorie, alocația pentru copii era 42 de lei și era complet insuficientă pentru costurile reale suportate de familie. Legea a avut un impact foarte mare tocmai pentru că a răspuns unei nevoi reale. Sigur, între timp multe lucruri s-au schimbat și măsurile trebuie corelate și actualizate. De exemplu, astăzi ar fi foarte importantă o campanie mare de identificare și înscriere a tuturor copiilor care împlinesc 4 ani și ar trebui să intre în grădiniță. 

În ceea ce privește lectura, vedem rezultate mai discrete, dar profunde. O doamnă directoare din mediul rural, care lucrează anul acesta cu copii de clasa a V-a, ne spunea recent că diferența dintre elevii care au trecut prin programele noastre și ceilalți este „de la cer la pământ”. Vorbim despre copii care au avut acces la „Fiecare copil în grădiniță”, apoi la „Citește-mi 100 de povești”, care au crescut cu cărți bune și cu adulți care le-au citit. Ea vede astăzi diferența în interesul lor pentru lectură, în felul în care vorbesc, în modul în care înțeleg și scriu. Mi se pare foarte important că vorbim despre efecte vizibile după ani. Asta arată că intervențiile mici, dacă sunt făcute devreme și constant, pot schimba mult.

– Ați susținut constant importanța educației timpurii și programe precum „Citește-mi 100 de povești”. Ce se schimbă în dezvoltarea unui copil atunci când intră în contact cu cărțile încă din primii ani de viață?
– Toate studiile de specialitate și toată experiența noastră la firul ierbii spun că interacțiunea cu cărțile din primii ani de viață contează enorm. Și este foarte important ca acest contact să înceapă în familie, înainte de grădiniță. Nu trebuie să așteptăm să „crească mare” copilul ca să-i dăm o carte. Chiar și un copil foarte mic reacționează la voce, la ritm, la imagine, la gestul repetat al cititului. Prin „Citește-mi 100 de povești”, nu ne-am propus doar ca micuții să cunoască 100 de povești până termină grădinița. 

Ținta noastră este să punem fundația care îi ajută să devină cititori pentru tot restul vieții, să le placă lectura, să le placă să vorbească despre cărți, să le exploreze, să aibă un interes natural pentru ele. Și mai e ceva important: contează foarte mult calitatea cărților. Când copiii au acces la cărți bune, ilustrate frumos, cu texte care îi provoacă și îi respectă, răspund complet diferit.

– În multe dintre proiectele dumneavoastră, educatoarele au un rol central. De ce sunt ele atât de importante în formarea obiceiului de a citi și în dezvoltarea copiilor, mai ales în comunitățile vulnerabile?
– Educatoarele sunt esențiale și există și un motiv foarte practic pentru asta: rețeaua de învățământ preșcolar este cea mai extinsă rețea publică din România. Dacă școala gimnazială și primăria există de obicei doar în centrul comunei, grădiniță are aproape fiecare sat. Asta înseamnă că, prin educatoare, poți ajunge la foarte mulți copii și familii în locuri unde altfel nu ai cum să ajungi ușor. De aceea, toate programele noastre investesc puternic în formarea educatoarelor și în resurse de calitate. Ele duc mai departe intervenția, creează relația cu copilul și foarte des devin și puntea de legătură cu familia.

Potlogi – „un model local de mobilizare în jurul lecturii”

– Vorbiți adesea despre educație ca despre un efort de comunitate, în care profesori, părinți și copii se implică împreună. Cum poate funcționa concret acest model în mediile defavorizate, unde resursele sunt adesea limitate?
– Poate funcționa atunci când există mobilizare locală și oameni care își asumă rolul de liant. La Potlogi am pilotat, în februarie, exact această idee. Am lucrat împreună cu primarul, cu directorii celor două școli din comună, cu educatoarele, învățătorii, mediatorii școlari, părinții, preoții, muzeul și cu Palatul Brâncovenesc. Am avut un succes foarte bun la nivel de grădiniță și de ciclu primar. La gimnaziu lucrurile au mers mai greu, iar asta ne-a arătat că acolo trebuie să lucrăm mai mult pe viitor. Dar ce s-a văzut clar este că, atunci când perioada este aleasă bine și când oamenii-cheie din comunitate înțeleg importanța lecturii, se poate crea o energie colectivă extraordinară.

– Recent ați organizat o campanie amplă de promovare a lecturii în comuna Potlogi, din județul Dâmbovița. Care a fost obiectivul acestui proiect și de ce considerați că poate deveni un model de bună practică pentru alte comunități din România?
– Ideea de la Potlogi a pornit din dorința de a vedea cum ar arăta, concret, o comunitate care pune lectura în centrul vieții ei timp de câteva zile și care reușește să ducă această energie mai departe. Nu ne-am dorit un eveniment frumos și atât. Am vrut să demonstrăm că se poate crea un model local de mobilizare în jurul lecturii. La Potlogi, foarte important a fost faptul că nu am decis totul de sus. 

Am lucrat foarte mult și cu copiii și cred că una dintre cele mai valoroase componente ale proiectului a fost implicarea Consiliului Elevilor. Fiecare structură școlară are reprezentanții ei, dar de multe ori acești copii nu se întâlnesc între ei și nu sunt consultați cu adevărat. De data aceasta i-am adunat pe toți, le-am prezentat ideea proiectului, am discutat cu ei de la început până la final și le-am integrat ideile în activitățile reale. Ei au devenit, practic, ambasadorii lecturii în școlile lor. În plus, am construit activități foarte diverse: de la discuții despre cărți și lectură, la costume inspirate din personaje, la „mystery box” (cutia cu cartea-surpriză, pe care copiii au deschis-o într-un moment stabilit, toți în același timp). 

Pentru mulți dintre ei, acel moment al deschiderii unei cutii și al descoperirii unei cărți a avut o încărcătură foarte mare și ne arată că, de multe ori, tocmai aceste gesturi simple aprind curiozitatea. Pentru noi, Potlogi a fost dovada că o comunitate întreagă poate fi mobilizată în jurul unei idei bune, dacă există colaborare și încredere. Și nu ne oprim aici. În perioada următoare vom pilota intervenții similare și în alte comune, în special în județul Dâmbovița, care are și o strategie județeană foarte importantă – „Dâmbovița citește”.

– Dacă ar fi să privim spre viitor: ce ar putea face mai bine profesorii, ce pot face familiile și ce pot face oamenii din societate, astfel încât copiii din mediile defavorizate să fie mai aproape de școală, de lectură și de șanse reale în viață?
– Profesorii pot face enorm dacă transformă lectura într-o experiență vie, relevantă, apropiată de copii. Familiile pot începe cu lucruri foarte simple: 10-15 minute de citit pe zi. Pare puțin, dar are un impact uriaș, mai ales dacă se întâmplă constant și într-un context afectiv. La nivel de societate, cred că trebuie să înțelegem mult mai profund că educația nu aparține doar școlii. Școala are un rol central, dar în jurul ei trebuie să existe o comunitate care susține copilul. Altfel, îi cerem școlii să repare singură toate rupturile sociale.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.