Despre proiectul unui stat „suveranist” român: „Nici SUA lui Trump nu își permit suveranismul propus de AUR”. Interviu cu profesorul Cornel Ban de la Copenhagen Business School

În ceea ce privește provocările viitorului guvern, Ban identifică și care sunt marile probleme economice ale României: fragilitatea fiscală, inegalitatea și dependența tehnologică, iar soluțiile propuse vizează investiții în educație tehnică, legături solide între universități și industrie, politici publice echitabile și redistribuirea poverii fiscale. 

Care este baza socială a extremei drepte în România

-Vasile Ernu: Urmărind alegerile de la distanță, sunt curios: ce se vede din perspectiva ta? Mai precis, din perspectiva analizei economice, cum se înțelege acest conflict și „protest al votului”? Spui tranșant, și aici mă regăsesc: „Trebuie spus răspicat: catastrofa politică este doar amânată, dacă centrismul nu își va face un examen autocritic sever și nu va ieși din bula analitică și ideologică ce, în mare parte, a condus aici.” Poți detalia?
-Cornel Ban: Eu mă bucur mult că am evitat o catastrofă politică și, prin ea, o criză economică. Mă bucur ca avem un centrist președinte, și nu un extremist de dreapta dură. Însă centrismul, la noi și în alte părți, are o problemă: tinde să reducă ascensiunea extremei drepte la factori precum strategii de comunicare, identitate și ingerințe externe. Poate această versiune de centrism să salveze democrația asta, așa făcută șvaițer cum este ea?

Literatura de specialitate arată că simpla existență a unor inegalități profunde nu este suficientă pentru a explica apariția extremismului politic. Contează în egală măsură tacticile și resursele antreprenorilor politici extremiști, efectele automatizării, delocalizarea firmelor, dar și disfuncționalitățile guvernelor de centru. 

Însă, de la FMI până la școala de la Chicago există un consens potrivit căruia inegalitățile mari reprezintă o condiție necesară (chiar dacă nu suficientă) a valului extremist. FMI are cărți și studii în acest sens, iar de la băncile naționale la Chicago Booth School of Business, consensul este solid. 

Pentru cei care nu cred, recomand un studiu care identifică tendința generală din literatură. Teza lui este că literatura privind populismul este divizată în ceea ce privește măsura în care factorii economici constituie cauze semnificative și robuste ale acestui fenomen. Pentru a clarifica această dispută, autorii au realizat prima trecere sistematică în revistă și metaanaliză a dovezilor privind o asociere cauzală între insecuritatea economică și populism. Aceștia au combinat căutări în baze de date cu analiza citărilor studiilor eligibile și a recenziilor recente. Deși a fost observată o eterogenitate semnificativă pe mai multe dimensiuni, toate studiile au raportat o asociere cauzală semnificativă. Un rezultat recurent a fost că insecuritatea economică explică aproximativ o treime din creșterile recente ale populismului.

Există o masă de votanți bine situați financiar care aleg extrema dreaptă – fie ca nucleu ideologic dur, fie ca membri ai unei clase mijlocii sau superioare nemulțumite de nerecunoașterea statutului sau dornice să se repoziționeze față de capitalul străin. Dar să nu ne amăgim: ca peste tot, extrema dreaptă are o bază masivă în rândul muncitorimii și precariatului – două categorii lipsite astăzi de instituțiile tradiționale de reprezentare, de la sindicate la partide muncitorești de stânga.

România are un sector prelucrător semnificativ, mulți migranți itineranți din rural, o rată a șomajului la tineri de peste 20% (printre cele mai mari din UE), un sector al serviciilor slab plătit. Acești oameni caută un debușeu pentru a protesta fie împotriva deprivării materiale severe (19%, mult peste media europeană și peste țările vecine din nord-vest), fie împotriva costului vieții (cea mai mare inflație din UE) sau, în alte cazuri, împotriva ecartului față de clasa mijlocie emergentă – ecart ignorat de consensul economic dominant. Ne trebuie o analiză sociologică serioasă în aceste zone.

AUR și George Simion nu oferă soluții clare acestor probleme, dar au mobilizat mânia rezultată într-un vot de protest masiv, amplificat de tactici electorale care ne-au speriat pe toți. În momentele-cheie, cum arată și David Ost în cazul Poloniei, politica este o mașină de organizat furia colectivă.

– În perioada alegerilor comentai undeva: „Fapt: În piața politică actuală, setată pe piromanie, câștigi mai mult dacă vinzi lui Milei + Ceaușescu (cu parfum de Legio ca bonus) decât dacă vinzi doar Milei simplu. Înainte ca drujba de inox a lui Milei să ajungă la AUR, via MAGA, fusese deja intens vândută de aripa libertariană a USR. Surpriza e înduioșătoare”. Ce idee e în spatele acestei observații?
– Extrema dreaptă românească combină nostalgia ceaușistă (deși pentru cei care au trăit anii 80 e bizar că cineva poate resuscita nostalgia după austeritatea acelui regim) cu fluieratul neolegionar (numit abuziv „conservatorism”) și radicalismul libertarian de tip Milei-Musk (n.r.- Milei, președintele Argentinei), care reduce politica fiscală la demolarea statului. Ideea că impozitul e abuz, nu cost legitim al decenței, și că problemele economice sunt cauzate exclusiv de stat vine dintr-o mișcare transnațională profund antidemocratică, studiată de Quinn Slobodian, care inspiră și dreapta ultraliberală din USR, gen Claudiu Năsui.

Libertarianismul nu este o ideologie populară – MAGA a înțeles asta – dar revolta antistatală poate deveni populară (chiar dacă e împotriva intereselor de masă), atunci când statul e perceput ca fiind capturat de elite. De aceea, libertarianismul e reambalat în sloganuri de revoltă culturală, de inspirație autarhică și naționalistă. Milei plus Ceaușescu e o rețetă de succes electoral, în comparație cu Milei simplu. Năsui are dreptate: Hayek nu se potrivește cu Ceaușescu ideologic, dar uită că în piața politică românească se vinde „șaorma cu de toate”.

Această nebunie poate fi confruntată doar cu politici publice care arată că statul nu e doar al elitelor – adică meritocrație, onestitate, modestie în administrație, dar mai ales o revoluție fiscală care să mute povara de la cei săraci spre cei bogați. Din păcate, nu pare să existe voința politică pentru așa ceva, chiar dacă am câștigat doar timp după aceste alegeri.

Statul „suveranist”, o formă de automutilare

– Cum vezi, din punct de vedere economic, ideea de „stat suveranist”? Am fost, suntem sau putem deveni un stat suveranist în accepțiunea promovată de AUR?
– Este o formă de automutilare. „Suveranismul” este un concept fluid, dar are un nucleu clar: slăbirea Uniunii Europene, recuperarea „suveranității totale” și respingerea integrării profunde. Asta nu înseamnă afirmarea intereselor naționale în Consiliul UE (ceea ce ar fi dezirabil), ci reducerea UE la o simplă piață unică – ceea ce ar însemna, de fapt, accelerarea sărăcirii României în cadrul Uniunii.

O Uniune fără redistribuire nu mai oferă fonduri europene – adică transferuri nete de la țările bogate către cele mai puțin dezvoltate. Aceste fonduri, negociate de Spania în anii 80, sunt vitale pentru progresul țărilor ca România. Să vrei ca fiecare să se descurce pe cont propriu e absurd pentru o țară în proces de recuperare economică. E ca și cum ai refuza ajutorul social și serviciile medicale gratuite, dar te-ai plânge că n-ai cu ce trăi.

Până acum, România a beneficiat de circa 67 miliarde de euro din fonduri europene. Dacă aș fi un suveranist german, aș propune tăierea acestor fonduri. Vrei autostrăzi? Foarte bine, construiește-le din banii proprii. N-ai bani? „Ura și la gară.”

Dacă UE nu ne mai reprezintă în tratatele internaționale, România va trebui să negocieze direct cu SUA și China. Adică să stea la masă cu giganți, fără niciun cuvânt de spus. AUR vinde iluzia că poți decide singur, dar să beneficiezi în continuare de miliarde și protecție economică din Vest. E o contradicție. Chiar și SUA lui Trump nu își permit suveranismul propus de AUR, deși are privilegii mult mai mari.

– Ce înseamnă, din punct de vedere economic, naționalizarea unor companii?
– Naționalizarea, în democrațiile europene, apare doar în momente de criză severă și presupune despăgubiri. După Al Doilea Război Mondial, multe industrii au fost naționalizate, dar contextul era complet diferit. În prezent, dacă vrei să naționalizezi o companie profitabilă, trebuie să compensezi acționarii. Ai bani pentru asta? Tai de la pensii? Și apoi ce faci? Dacă iei Dacia de la Renault, pierzi accesul la rețeaua globală. Dacă iei fabrica de cutii de viteze de la Mercedes, mai cumpără cineva cutiile? Și dacă nu, ce faci cu muncitorii?

Provocările imediate ale viitorului guvern

– Spune-mi, te rog, care sunt marile probleme economice ale României și ce soluții vezi?
– Trei probleme majore: fragilitatea fiscală, creșterea extrem de inegală și dependența tehnologică. Despre prima știe toată lumea. Celelalte două sunt într-un con de umbră, dar mi se par structurale.

Astfel, spre deosebire de alte țări foste comuniste, cum ar fi Cehia sau Slovenia, nu am reușit să creăm un consens minimal în jurul unui sistem socioeconomic cu sărăcie și inegalitate la un nivel minim. Deși cu analize diferite, atât dreapta, cât și stânga de la noi văd o legătură necesară între capitalism și ilegalități flagrante. Or, inegalitățile mari nu sunt benefice nici măcar dacă ești un liberal pursânge. 

Studiile FMI arată că perioadele mai lungi de creștere economică – caracterizate printr-o creștere puternică, sănătoasă și pe cap de locuitor – sunt asociate în mod constant cu o distribuție mai echitabilă a veniturilor, chiar și atunci când se controlează alți factori determinanți standard.

O concluzie esențială este că ar fi riscant să credem că inegalitatea se va corecta de la sine, atâta timp cât factorii de decizie urmăresc cu consecvență doar creșterea economică. Pe termen lung, evitarea unei inegalități excesive și menținerea unei creșteri economice sustenabile ar putea fi, de fapt, două fețe ale aceleiași monede. Cazul nostru arată că inegalitățile mari nu aduc creștere sustenabilă, ci perioade de creștere urmate de momente în care economia noastră politică are câte un tantrum care ne dă cu capul de pereți, cum se întâmplă acum.

Mai multe lucrări din siajul economiei ortodoxe subliniază că unele categorii de cheltuieli guvernamentale – de exemplu, investițiile publice în infrastructură, cheltuielile pentru sănătate și educație și furnizarea de asigurări sociale – pot fi în același timp favorabile atât creșterii economice, cât și egalității, în timp ce alte categorii pot implica și compromisuri.

Una dintre modalitățile de reducere a inegalităților este impozitarea progresivă. O spune, în practică, toată literatura pe care o cunosc. Dar dacă, prin impozitare progresivă, ne uităm doar la salarii, vom avea o surpriză: taxând progresiv doar salariile, reducem doar inegalitatea din spațiul salarial, fără a aduce mari venituri la buget. Impozitarea progresivă trebuie să sa realizeze prin cote mai mari de impozit pe măsură ce cresc veniturile și averile care nu provin din salarii, cum ar fi câștigurile din capital (dividende, dobânzi, tranzacții financiare), veniturile din chirii, proprietățile multiple sau de lux, moștenirile și donațiile foarte mari, precum și consumul ostentativ.

Scopul este de a lărgi baza fiscală și de a viza formele de acumulare a averii care, în mod obișnuit, scapă unei impozitări echitabile. Prin acest tip de impozitare se reduce presiunea fiscală asupra salariaților și se scad inegalitățile economice într-un mod mai eficient și sustenabil. Progresivitatea de facto a impozitării mai înseamnă eliminarea scutirilor, privilegiilor și portițelor fiscale rămase, eficientizarea colectării TVA, astfel încât să se ajungă la nivelul mediu european, precum și aplicarea reformei privind impozitul pe proprietate.

Ulterior, cu resursele astfel obținute, se reduce deficitul pentru a calma creditorii și se combină măsuri menite să reducă inegalitatea (adâncirea reformelor în educație și sănătate, impozitarea mai ridicată a segmentelor mai bogate ale populației), precum și asigurarea investițiilor publice prin reforme structurale menite să stimuleze creșterea economică. Abia la final aș introduce un sistem progresiv de impozitare a veniturilor salariale, munca fiind deja foarte impozitată la noi. Personal aș introduce două cote de impozitare progresivă moderată pe zona asta, ar fi o formă de pedagogie a echității fiscale aplicabilă celor cu venituri salariale extrem de mari. 

Este extrem de neprofesionist să negi că inegalitatea și extremismul nu sunt legate între ele și că inegalitatea nu poate fi redusă prin schimbări legate de impozitare (nu mă refer aici doar la salarii, evident), alături de cele legate de calitatea instituțiilor, accesul la servicii publice etc.

Cealaltă problemă nediscutata sufficient este că nu participăm decât indirect la competiția tehnologică. Iar fără inovație tehnologică comercializată prin ecosisteme naționale, riști să te ocupi de activități cu valoare adăugată redusă și, implicit, să generezi venituri mai mici. Aici plătim prețul subfinanțării învățământului în general, și al celui tehnico-științific în particular, refuzului de a internaționaliza universitățile tehnice, precum și al legăturii slabe dintre acestea, sistemele de finanțare (publice sau private) și sectorul industrial.

Adesea ne flatează ideea că exporturile noastre sunt mai complexe decât ale altor state europene, cu mult peste dependența de textile și materii prime în care eram blocați înainte de intrarea în UE. Însă, atât în industrie, cât și în serviciile IT, exportăm în mare parte doar forță de muncă ieftină — adică partea slab remunerată din lanțul valoric. Există zone de excelență: în IT-ul clujean, de exemplu, avem un nivel de competențe tehnice și lingvistice și salarii mai mari decât în Varșovia, Madrid sau chiar Viena, începând de la un anumit grad de calificare. Să nu ne amăgim însă — acestea sunt insule.

Pentru a urca în lanțul de valoare adăugată este nevoie de investiții publice serioase în învățământul tehnic superior, de legături solide între universități și industrie, de clustere de inovație tehnologică comercializabilă în jurul universităților, de instituții financiare de stat care să își asume misiunea de a finanța inovația într-un complex universitaro-industrial (reținând o parte din dividendele rezultate în contul statului), precum și de ajutor de stat direcționat către sectoarele tehnologic avansate — nu către subvenții la carburanți, așa cum, din păcate, s-a făcut.

„Nu există blesteme, ci politici greșite”

– Știi, ca om care umblă mult prin țară, văd marile decalaje de dezvoltare rural–urban, dar și cele geografice. Există un „blestem geografic” al dezvoltării? Putem micșora aceste decalaje? Putem scăpa de „sărăcia rurală”?
– Nu există blesteme, ci politici greșite. Distanțele nu sunt o problemă în sine, dacă ai infrastructură, oameni și capital distribuite inteligent între regiuni. Ruralul aflat la distanță navetabilă de centre industriale nu este în pericol. Dimpotrivă. În nordul Ardealului, de unde provin, fondurile europene au scos satele din noroi. Există transport public interurban absolut decent, iar o navetă de 30 de minute te duce dintr-un sat cu utilități urbane (finanțate tot din fonduri UE) – unde nu plătești ipotecă – direct la platforme industriale. Acolo, un cuplu de muncitori poate rămâne cu 6.000–7.000 RON net lunar, bani care merg mult mai departe în mediul rural decât în urban.

E greu să mai găsești sate în zona Bistriței care să nu aibă școli și grădinițe complet reabilitate, supermarket, farmacie etc. E inexact să afirmăm că nu s-a schimbat nimic. Nu e deloc o oroare – dimpotrivă. Muncitorimea industrială trăiește mai bine ca navetist decât dacă ar sta la bloc, în oraș. Se observă și o schimbare remarcabilă în rândul romilor din rural, care sunt pentru prima dată integrați fie în muncitorimea industrială, fie în clasa comercianților formali.

Problema o reprezintă satele prea îndepărtate sau cele din proximitatea unor orașe fără bază industrială – și nu sunt puține în România. Acolo, lipsa de infrastructură și administrațiile ineficiente generează depopulare. Din păcate, mă tem că nu se mai poate face mare lucru pentru acele locuri. Nici Franța – cu nivelul ei ridicat de dezvoltare și administrație performantă – nu a reușit să stopeze declinul dramatic al acestor zone.

O spun cu tristețea celui plecat de la țară, dar trebuie să fim realiști: cea mai eficientă măsură pentru combaterea sărăciei rurale este construirea de internate moderne în mediul urban, dedicate copiilor din sate, unde să li se asigure cazare și masă pe durata studiilor. Doar astfel putem preveni abandonul școlar, analfabetismul funcțional în creștere și probleme sociale și mai grave, care încep deja să se manifeste în rândul copiilor și adolescenților din zonele rămase în urmă.

La Sibiu se construiește un astfel de campus prin PNRR, dar este nevoie de un efort mult mai mare, susținut pe mai mulți ani, pentru a dezvolta o rețea națională de astfel de centre educaționale — de la nivel gimnazial și liceal, până la integrarea în facultăți. Doar printr-o investiție masivă și coordonată putem rupe cercul vicios al subdezvoltării rurale.

„Mă tem că lucrurile vor rămâne la fel și peste câțiva ani”

– Să sperăm? Ne poți oferi câteva gânduri în acest sens? Care ar fi acele pârghii economice și sociale care ne-ar putea aduce mai multă speranță pentru viitor?
– Am fost instruit să nu fac previziuni și mă înclin spre un pesimism economic asumat. În cartea mea, Dependență și dezvoltare (2014), nu am anticipat anii de creștere economică atât de accentuată – nu doar în ceea ce privește PIB-ul, ci și salariile, consumul gospodăriilor și exporturile – comparativ cu vecini mult mai avansați, precum Ungaria sau Slovacia.

Pe de altă parte, am avut dreptate în privința lipsei de voință a elitelor noastre de a reduce inegalitățile flagrante și de a gestiona responsabil bugetul public. Din păcate, mă tem că lucrurile vor rămâne la fel și peste câțiva ani, când vom discuta din nou.

Există multe pârghii posibile – de la politici industriale coerente, la politici de locuire accesibilă, de la o debirocratizare reală până la o mare campanie intersectorială de dezvoltare tehnologică proiectată și comercializată local, de la niște instituții financiare de stat care sa asigure lichiditatea pentru transformări industriale serioase la paradigme de urbanizare accelerată și viabilă în același timp. 

Pe scurt, o poveste economică aducătoare de transformări care să servească de liant pentru lumile românești atât de fragmentate pe care le vedem. Dar pentru ca acestea să devină realitate, este nevoie de o majorare a bugetului public cu 8–10% din PIB, nu de marota tăierii cheltuielilor (printre cele mai reduse din UE) asa cum, robotic, reacționează centriștii când au probleme cu încasările. Cu alte cuvinte, exact opusul imaginației macroeconomice dominante atât în rândul elitelor, cât și – să fim sinceri – în rândul covârșitoarei majorități a contribuabililor.

Fără o forță politică dispusă să își asume acest risc și să creeze în același timp o pedagogie fiscală convingătoare, mă tem că vom continua să băltim în aceleași probleme, sucomband în cele din urmă nebuloasei de extremă dreapta care ne-a dat nesomn în ultimele săptămâni. Iar aceste probleme se vor adânci pe măsură ce, cu ajutorul suveranismului, „șurubul” se va strânge în ceea ce privește conducta de fonduri europene, care a susținut aproape toate investițiile publice din România în ultimii 15 ani. 

Foto: Dumitru Angelescu

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro