REPORTAJ DIN CALIFORNIA. Doi medici români din SUA, recunoscători facultății din țară și programelor dure de rezidențiat din SUA, povestesc cum astăzi „și aici, în America, noua generație de rezidenți a început să rupă ușa la ora 5”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Soții Daniela și Robert Bota lucrează de 25 de ani în sistemul medical din SUA. Așa cum nu s-au cruțat pe ei și au muncit 14-19 ore pe zi, cei doi români nu cruță nici mentalitatea cu multe pretenții și mai puțin efort, care, susțin ei, începe să apară și în SUA.
Cuprins:
- „Am vrut să știe că pentru bani se lucrează”
- Judecați de prietenii din România „că-și muncesc copiii”
- Reverență pentru România din partea a doi „mediciniști” plecați acum 25 de ani din țară
- Cultura muncii din medicina americană
- Mamele care revin repede la muncă pentru a nu pierde oportunități profesionale
- Au început și în America să se uite la ceas: „S-a făcut 5”
- „Zeci de mii de pacienți”
- Cum se vede războiul din Ucraina în unul dintre cele mai sigure orașe ale Californiei
- Clinica în care lucrează angajați din toată lumea
- Crucea și icoana bunicilor de pe front
- ROMÂNI COMPETENȚI este un ciclu de articole, lansat de Libertatea și dedicat compatrioților, din țară și din străinătate, care au performat la nivel de top și au schimbat în bine viața comunităților. E forma noastră de a spune că, în ciuda incompetenței clasei care conduce România, țara are motive de speranță.
- La începutul seriei, am dialogat cu Ion Stoica, profesor de la Universitatea Berkeley, cel de-al patrulea cel mai bogat român, conform revistei Forbes.
- Acum suntem acasă la Daniela Bota, vicedecan pentru cercetare clinică la University of California Irvine, românul cu cea mai importantă poziție în învățământul medical din SUA. În primele două articole (1 și 2), Daniela Bota a vorbit despre cariera ei și dorința de a ajuta pacienții oncologici. Astăzi, intrăm dincolo de ușa familiei, unde descoperim o cruce și o icoană. „Sunt cele purtate de bunicii noștri pe front”, spune ea.
În casa familiei Bota aflăm repede că și-au pus copiii la muncă de mici. Pe lângă carierele lor medicale și academice, soții Bota au și o afacere imobiliară, pe care au pornit-o în 2009. Au cumpărat de la bancă mai multe case neglijate, pe care au început să le renoveze și amenajeze pentru a le închiria. Afacerea a fost și un soi de școală atipică pentru băieți.
<strong>Peter avea 10 ani, iar Andrew nu împlinise 7, când au început să lucreze cu părinții pe șantiere. „Pe Andrew l-am concediat de vreo 10 ori”, râde Robert. </strong>
Copiii au ajutat la curățenie, la vopsit, iar mai târziu la reparat pereții sau au pus parchet. „Vrei bani de înghețată? Faci ceva”, explică tatăl.
„Am vrut să știe că pentru bani se lucrează”
Au trecut și prin momente de mari emoții. „Am așteptat mereu de la ei să lucreze și să fie foarte independenți. Prima dată când au călătorit în România singuri, Peter avea 13 ani și l-a luat cu el pe Andrew, care avea 9”, își amintește Daniela.
Copiii s-au pierdut prin numeroase aeroporturi, dar era importantă experiența.
În SUA, mulți tineri se angajează în adolescență. Angajatorii pot să ofere legal salarii tinerilor după ce împlinesc 12 ani. Dar, dincolo de așteptarea culturală, Daniela și Robert au vrut să fie siguri că cei mici înțeleg valoarea muncii. „Ar fi fost foarte ușor să-i învățăm să aibă tot ce vor, cum vor: computere, mașini, dar nu am crezut că e bine pentru dezvoltarea lor. Am vrut să știe că pentru bani se lucrează.”
Judecați de prietenii din România „că-și muncesc copiii”
Din cauza acestei atitudini, nu de puține ori s-au simțit judecați de prieteni și rude din România. „Dar nu-mi aduc aminte ca vreunul din copii să-mi fi zis: «vreau adidașii ăștia, culoarea asta, marca asta»”, spune Daniela.
Mama îl întreabă pe Andrew dacă l-a deranjat să lucreze de când era mic. „Da. Nu o să mint”, admite el, în stilul direct care-l caracterizează, spre amuzamentul întregii familii.
Azi, la 19 ani, Andrew își dă singur mult de lucru. La colegiu, a ales o specializare dublă: guvernare cu justiție și pace, plus limbi clasice: greacă și latină. După colegiu, vrea să dea la Drept, iar mai apoi se gândește la o carieră în politică.
Reverență pentru România din partea a doi „mediciniști” plecați acum 25 de ani din țară
Fratele lui, Peter, e student la Medicină și vrea să devină psihiatru, ca tatăl său, pe care, încă din pandemie, îl ajută la clinica privată. Peter a intrat la una dintre cele 27 de facultăți la care a aplicat. Ceva obișnuit în sistemul foarte competitiv din Statele Unite. „Chiar a aplicat la puține, mulți copii aplică la 50”, explică Daniela. Peter adaugă și că nu doar studiile, ci și procesul de aplicații e foarte scump. 10.000 de dolari a cheltuit familia pe aplicațiile lui. Să trimiți unei universități punctajele de la examene te costă 50 de dolari.
E un sistem care naște, fără dubiu, inegalități. Nu toate familiile își permit să cheltuie mii de dolari doar pentru încercările copiilor de a intra la colegiu. Și, apoi, zeci de mii de dolari pe an, pentru cel puțin 4 ani, cât durează studiile universitare în SUA.
Robert, soțul Danielei, care vine dintr-un sat din Câmpeni și, la fel ca soția sa, a făcut Medicina în România anilor ’90, recunoaște: „Aici n-aș fi avut nicio șansă să intru la facultate”.
Cultura muncii din medicina americană
Competiția și presiunea de la admiterea în facultate rămân două constante și mai târziu. Viața profesională din SUA este hipercompetitivă, după cum aflu din mai multe discuții cu soții Bota.
Daniela a devenit mamă prima dată în timpul doctoratului făcut la University of Southern California. A avut liber o săptămână și apoi s-a întors în laborator. A considerat oricum acea săptămână o favoare din partea coordonatorului de doctorat, pentru că legal acesta nu era obligat să i-o ofere.
Mamele care revin repede la muncă pentru a nu pierde oportunități profesionale
Ca rezidentă, a lucrat până în ziua dinainte de a-l naște pe Andrei și s-a întors la lucru după două săptămâni. Astăzi, concediul de maternitate poate fi de până la trei luni, dar acela era standardul acum 19 ani. „Nu există concedii de maternitate de doi ani. Dacă ar auzi aici, ar spune: «ce e asta?»”.
<strong>O întreb dacă două săptămâni n-au fost totuși prea puțin. Nu e de acord. „Cu un an, doi te deprofesionalizezi, îți trece rândul.” </strong>
În medicina americană diferă mult și rolul pe care-l au medicii rezidenți. Încă din primul an, aceștia au o responsabilitate mult mai mare decât în România. Sunt mult mai rapid împuterniciți să rezolve singuri cazuri. „Spitalele, mai ales cele universitare, sunt conduse de rezidenți. În prima zi de lucru, ți se dă pagerul, bine ai venit, vezi că ai pacienți în camera de urgență și sunt problema ta”, povestește Daniela.
Când am făcut noi rezidențiatul, în America era o vorbă: că și la dus, și la întors te duci la spital prin zăpadă urcând muntele.
Lucrau între 14 și 19 ore pe zi. „Legal, puteai să lucrezi maximum 80 de ore pe săptămână, dar nu se respecta. Au fost niște cazuri destul de urâte în care un număr de rezidenți, extenuați, nu au putut să mențină controlul mașinii și unii au mai și murit, că pe drumurile de-aici, la vitezele de-aici…”, spune Daniela. Așa au apărut reguli noi: ca rezidentul să nu poată lucra mai mult de 24 de ore la rând, de exemplu.
Au început și în America să se uite la ceas: „S-a făcut 5”
În ultimii ani, Daniela și Robert spun că e foarte diferită atitudinea rezidenților. „Azi au sindicate, își impun unele condiții. Rezidenții de chirurgie de multe ori ies din operație fără să vadă cum închide profesorul. Sau rezidenții noștri pleacă din clinică în mijlocul unui caz. S-a făcut 5. Măi, omule, dar n-am terminat cu pacientul”, explică Daniela.
Ea rememorează un episod de când era neurolog rezident. După o noapte în care băiatul cel mic adormise pe umărul ei, s-a trezit cu brațul amorțit complet. Nu-l mai putea mișca deloc.
Întâi, profesorul coordonator i-a făcut niște investigații ca să elimine scenariile cele mai periculoase.
<strong>Apoi, deși tot nu-și putea mișca brațul, profesorul i-a spus: „Daniela, n-ai nimic pe creier, probabil ai neuropatie de compresie, deci haide să ne ducem să terminăm etajul”. </strong>
Așa că au continuat ziua de lucru ca și cum nu se întâmplase nimic. „La ora asta, dacă i-aș face așa ceva unui rezident al meu, ar veni toate organizațiile după noi.”
„Zeci de mii de pacienți”
Nu e mai bine acum că s-au îmbunătățit condițiile de muncă pentru tinerii doctori? Soții Bota nu sunt de acord. Robert, care, în timpul rezidențiatului, a avut momente când se trezea din somn și vorbea ținând în mână un telefon imaginar, la care interna pacienți, insistă că „era mai bine înainte”.
„Nu ajungi profesional repede la un punct bun dacă nu vezi zeci și zeci de mii de pacienți”, explică el.
Doar volumul mare de muncă din primii ani îți crește viteza de reacție, crede și Daniela. Recunoaște însă că poate era excesiv felul în care lucrau cei din generația ei, de multe ori fără pauze.
Știi cum îți dai seama că ești prea obosit când ești de gardă? E atunci când crezi că pacienții vin la tine, cu probleme neurologice severe, pentru că vor să te supere pe tine.
Cum se vede războiul din Ucraina în unul dintre cele mai sigure orașe ale Californiei
„Ambele familii au avut probleme foarte mari cu comunismul și cu rușii. Când am plecat din România, una dintre cauze era și sentimentul că suntem mult prea aproape de o putere volatilă. Când am ajuns pe coasta de Vest, unii prieteni glumeau cu noi, că, dacă mai alergăm un pic, ajungem pe partea cealaltă”, spune Daniela Bota.
Așa că, la primele vești despre războiul din Ucraina, Danielei i s-a părut „o reîntoarcere a situației din Al Doilea Război Mondial”. Spune că, în mediul academic, oamenii susțin la unison Ucraina.
La spital, au făcut eforturi să preia pacienți din Ucraina rămași fără tratamente pentru cancer, iar conferințele științifice încep încă, de anul trecut, cu un „Slava Ukraini” (lucru pe care l-am putut observa la o prelegere la UCI Irvine).
<strong>În clinică, Robert a întâlnit pacienți ruși care, „când veneau prima dată la mine să-i tratez, își cereau scuze că sunt ruși”. </strong>
Daniela Bota a remarcat un profund sentiment antirus în SUA încă de când s-a mutat în Statele Unite. În timpul rezidențiatului, pe care l-a făcut în Kansas, „pacienții mai în vârstă, chiar la spitalele de veterani, erau un pic suspicioși, cum pot fi doctorii lor din Europa de Est”, își amintește ea. „Pentru că, în timpul Războiului Rece, Rusia și implicit Europa de Est erau reprezentate ca inamic public. Americanii învățau la școală să meargă în adăpostul de bombe. Pentru multă vreme, accentul est-european le aducea în minte automat ideea de dușman”, explică Daniela.
Clinica în care lucrează angajați din toată lumea
Astăzi, lucrurile sunt diferite în medicina americană, care a devenit tot mai incluzivă. În clinica Danielei se vorbesc șapte limbi. Are un singur asistent medical născut în SUA, ceilalți sunt imigranți din Coreea, China, Filipine, Africa și Mexic.
Și echipa din laborator e tot mixtă. Aici am cunoscut-o pe Naomi Lomeli. Studentă postdoctorală, e născută în America din părinți mexicani.
De 10 ani lucrează în echipa Danielei Bota, de când aceasta i-a coordonat doctoratul.
Dr. Bota e mereu plină de energie și ne ajută să vedem perspectiva largă, să ne amintim de oamenii care vor beneficia de cercetarea noastră, adică pacienții.
Naomi, care acum studiază felul în care cancerul afectează memoria și învățarea, a fost prima din familia ei care a mers la facultate, iar acum se pregătește să devină profesor. „Sunt prima din familia mea care a luat în calcul o carieră în știință. Veneam într-un mediu nou, cu altă gândire, și dr. Bota a avut răbdare și a creat acest mediu unde a fost deschisă să aducă oameni cu background divers și ne-a dat încredere că putem face știință”.
Crucea și icoana bunicilor de pe front
Daniela și Robert nu sunt foarte religioși. Trec șapte-opt luni fără să meargă la biserică, deși preotul le e unchi prin alianță și-i mai sună să le amintească.
Familia păstrează pe pereții din sufragerie câteva simboluri ale credinței. „Crucea de pe front a bunicului din partea tatălui și icoana de pe front a bunicului din partea mamei”, explică Daniela. Prin ferestre se simte că aerul din Irvine e proaspăt, la începutul primăverii eterne din California de Sud.
Dau să ies din casă. Mă uit încă o dată la cruce și la icoană. Vântul bate în ușă. Sunt obiecte vechi de zeci de ani. Adeseori plecați pe front la vârsta copilăriei, țăranii români le adăposteau în interiorul hainelor, lângă piept, sperând să-i protejeze în lupta care vine. Și apoi, în încă o bătălie.
Mă gândesc că acei soldați de demult ar fi mândri să știe că „odoarele” modeste din biserica locuinței lor au ajuns să fie privite de nepoții și strănepoții lor, pe un perete luminos de aici, din California. Viața crește, se transformă și se deschide către metavers, dar oamenii simt încă nevoia să atingă cu degetele lemnul rădăcinilor lor.
User Șters 11.04.2023, 14:59
Mi se pare mie sau femeia asta încurajează munca de 60-80 de ore pe săptămână? Spunea de concediul maternal de parcă e cel mai mare rahat. Plus rezidenții cere au nevoie de legi sa nu lucreze 17402057 ore pe zi. Nu e tocmai asta normal? E normal sa fii muncit că un sclav?
vlad_c 11.04.2023, 15:56
Tot aici era un articol despre un manager de spital de la noi care isi deconta mai bine de 30 de ore suplimentare / saptamana. Eu nu inteleg nebunia asta in randul medicilor cu lucratul a 60-80 de ore/saptamana. Ei traiesc toata viata in spital? Au capacitatea de munca a 2 oameni? Sunt mai deosebiti decat ceilalti cetateni ai unei tari (in special Romania)? Si ne mai miram cum de majoritatea medicilor rezidenti aleg sa lucreze peste granite, cand cei activi in sistem muncesc cat pentru 2. Ne plangem ca nu exista medici insa in acelasi timp nu exista posturi disponibile. Poate ca solutia ar fi ca orele suplimentare sa se supraimpoziteze, dupa modelul altor tari europene. Cum de majoritatea angajatilor pot lucra maxim 32 de ore suplimentare iar medicii au dreptul la tot atatea saptamanal?
RR256 11.04.2023, 18:15
Comentariul Dumneavoastra mi se pare nefondat. Cred ca nu aveti nici o legatura cu lumea medicala. Eu am inceput acum 21 de ani in Germania Cu 21 de zile lucrate La rind, fara pauza. Dormit si mincat in spital. Asa am Deventer unul din medicii foarte buni in specialitatea mea in Germania. Medicina inseamna experienta. Inseamna profesie mai presus de orice. Cei care incerc sa invete o specialitate medicala in 32-38 ore pe saptamina nu or sa ajunga profesionisti buni. Aceasta este una din cauzele degradarii medicinii zilelor noastre. Aici du spune ca „Medizin ist kein Beruf, sonder Berufung“ Cu stimae
Emil52 11.04.2023, 19:05
Germanii mai au un proverb, domnule doctor:"Arbeit macht frei".....
Gandalf_the_Grey 11.04.2023, 23:18
Mulțumesc, D-na Nistoroiu. Stima și considerația mea pentru ce ne dați și pentru că ne amintiți cât e de bine să fii OM de calitate. Saru'mâna!