Doi prieteni se regăsesc după 60 de ani de distanță. Au copilărit la Iași, dar unul dintre ei s-a mutat în Israel: „Am făcut imposibilul să dau de el”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Marcel (Micky) Aronovici și Nony Olaru au locuit pe aceeași stradă din Iași în anii ‘50 și la începutul anilor ‘60. Erau vecini și cei mai buni prieteni. În 1963, familia lui Marcel s-a mutat în Israel, iar cei doi băieți au pierdut legătura. Marcel a încercat de mai multe ori să își găsească prietenul din România, dar a eșuat de fiecare dată. Până de curând.
Cuprins:
- Povestea celui care a plecat: Marcel (Micky) Aronovici, în cuvintele lui
- Mutarea: „Copiii din Israel cam râdeau de mine”
- Căutarea: „Probabil că scrisorile mele nu au ajuns, au trecut pe la cenzură”
- Regăsirea: „Am făcut imposibilul să dau de el”
- Un om greu de găsit
- Povestea celui care a rămas: Nony Olaru, în cuvintele lui
- Vederea: „Am plâns când am primit vederea de la el”
- „Te caută cineva”
Pe 18 aprilie, Marcel (Micky) Aronovici, un bărbat din Israel în vârstă de 69 de ani, născut la Iași, a postat un mesaj neobișnuit pe grupul de Facebook „Iași”, unde găsești, de regulă, anunțuri imobiliare, locuri de muncă, poze cu orașul, bancuri sau recomandări de dentiști.
„Caut un bun prieten din copilărie”, scria Marcel într-o română cursivă, dar cu unele greșeli de gramatică. Anunțul includea câteva detalii despre prietenul căutat: numele lui, strada pe care acesta a locuit în 1963, vârsta actuală, meseria lui și numele surorii lui mai mici.
În 1963, familia lui Marcel a emigrat în Israel. Bărbatul locuiește acum în orașul Kiriat-Bialik din districtul Haifa, cu soția lui. A muncit ca economist la o bancă, iar acum e pensionar.
L-am contactat pe Marcel Aronovici, printr-un mesaj pe Facebook, ca să aflu mai multe despre căutarea lui. În mai puțin de o oră, un bărbat masiv, cu ochii în lacrimi, își potrivea camera web cu stângăcie, pregătit să spună istoria pierderii și a regăsirii celui mai bun prieten al lui, Nony Olaru.
Povestea celui care a plecat: Marcel (Micky) Aronovici, în cuvintele lui
„Când eram copii mici, ne-am făcut un jurământ și eu, și el, ne-am scos sânge din deget. Și am amestecat sângele. Frate de cruce, așa se spune? Ne-am făcut un jurământ să rămânem prieteni toată viața.
Am stat la aceeași adresă: „Gh. Dimitrov, nr. 8, Iași”. Această adresă nu mai există. Dacă nu mă înșel, se numește astăzi Calea Independenței. Sau așa ceva. În orice caz, locuințele noastre nu mai există acolo.
Mutarea: „Copiii din Israel cam râdeau de mine”
În ‘63, am părăsit România împreună cu părinții mei și cu sora și am ajuns în Israel, un loc unde stau până astăzi. Eram un copil cam de 10 ani. Atunci a fost o mare migrare de evrei care au plecat în Israel. România a deschis porțile și părinții au depus acte și am plecat în Israel. Plecarea ne-a costat, pentru că părinții au trebuit să renunțe la cetățenia românească. Dar eu mi-am luat-o înapoi. Așa că sunt și cetățean român, deși stau în Israel.
Mutarea a fost cam foarte, foarte, foarte grea, din cauză că am ajuns într-o țară nouă, cu o limbă nouă. Aici în Israel, copiii nu sunt ca în România, să admită să primească un copil nou și să-l îmbrățișeze așa cum e. Eu nu am știut limba, vorbeam jumătate în ebraică, jumătate în românește. Ei cam râdeau de mine. Astea sunt lucruri care îți rămân întipărite în memorie. Bineînțeles că între timp am învățat limba la perfecție și am ajuns departe în meserie. Însă vorbesc de copilărie, iar copilăria, când m-am mutat dintr-o țară în alta, nu a fost ușoară pentru mine.
Căutarea: „Probabil că scrisorile mele nu au ajuns, au trecut pe la cenzură”
Am încercat zeci, nu zeci, mii de ori să stau de vorbă cu Nony, să îi scriu. Probabil că scrisorile nu au ajuns, au trecut pe la cenzură. Am pierdut legătura cu el.
Eu l-am considerat ca cel mai bun prieten pe care l-am avut. Am fost foarte legat de el. După cum știu, nu contează vârsta, nu contează distanța, prietenul rămâne prieten. Ca și cum zici că este prima dragoste din viață, el era primul și cel mai bun prieten al meu pe care l-am cunoscut în viața mea, ca copil. Și asta m-a pasionat și m-a impresionat. Cu acest lucru am mers ani de zile și am regretat că nu l-am putut găsi.
Am fost în România de două ori și bineînțeles că am vizitat Iașiul și am fost acolo unde am locuit. Era în ‘90 și deja nu mai era nimic din locuința în care am stat eu. Nu am mai avut de unde să-l găsesc.
Am încercat și înainte cu câțiva ani, tot prin grupuri de astea ieșene. Și atunci mi s-a comunicat că îl cunoaște cineva și că a fost profesor de engleză în Iași. În orice caz, mi-au promis oamenii că o să îl caute și, dacă o să îl găsească, o să îl anunțe că l-am căutat. Și au trecut ani.
Regăsirea: „Am făcut imposibilul să dau de el”
Vă spun drept, am făcut tot posibilul să dau de el. Imposibilul. Până am ajuns în grupul de Iași. Am dat un anunț că îl caut pe Nony. Îți poți închipui, e vorba de o viață întreagă. Și am primit un anunț din partea nepoatei soției lui, care a văzut mesajul meu.
Mi-a trimis numărul de telefon și am plâns la telefon.
Câtă bucurie și emoție am trăit când mi-am dat seama, că după atâția ani, stau de vorbă cu prietenul meu. Încă nu pot ca să îmi revin și să cred că după atâția ani de zile am putut să dau de el. E un lucru formidabil. Cred că e un lucru care nu se poate repeta de mai multe ori în viață. O dată în viață.
Primul lucru pe care am vrut să-l știu a fost dacă, într-adevăr, vorbesc cu el. Și încet, încet mi-am dat seama că cunoaște vecinii, așa cum eu îi cunosc. Anumite locuri în care ne-am jucat ca și copii, un fel de pod unde noi ne ascundeam mereu. El se numea mareșal, eu eram general și ne jucam împreună.
L-am lăsat ca copil și astăzi e un om la 70 de ani. L-am găsit! E un lucru care e de neînchipuit. Și într-adevăr este vorba de Nony, pentru că lucrurile pe care le-am împărtășit numai eu și cu el le-am știut.
În primul rând mi-a spus, «Stai să mă pun pe o bancă și să caut câteva pastile să mă calmez». Îți poți închipui? O viață întreagă îți trece în fața ochilor și începi să vorbești. M-am despărțit de un copil și vorbim ca oameni bătrâni. Asta este povestea”.
Un om greu de găsit
La o săptămână după discuția cu Marcel (Micky) Aronovici, l-am sunat pe Nony Olaru. În vârstă de 71 de ani, Ionel Olaru („Nony cu y”, cum i se spunea în copilărie) locuiește la Piatra Neamț. Înainte de a se pensiona, a predat engleză la Facultatea de Informatică din Iași. Nu are însă nici Facebook, nici WhatsApp. „Mai mult așa, ca să fiu și eu Gigi Contra. Toată lumea are, iată, eu pot să mă descurc și fără”.
În era tehnologiei, Nony rămâne un om mai greu de găsit.
- Marcel mi-a povestit că v-a căutat mulți ani și v-a găsit.
- După 60 de ani. Aproape.
Povestea celui care a rămas: Nony Olaru, în cuvintele lui
„La curte eram cred în jur de 20 de vecini. Conviețuiam jumătate români, jumătate evrei cu care ne-am împăcat foarte bine. Marcel era vecinul de ușă. S-a legat o prietenie foarte strânsă între noi doi, el fiind cu vreo doi ani mai mic decât mine.
Curtea aceea avea o boltă, un gard de metal, și în boltă era o singură familie, familia Untu. Erau doi frați la familia asta, Liviu, care era de-o seamă cu mine, și o soră mai mică. Acest Liviu era dușmanul nostru.
Eu cu Marcel ne ascundeam într-o magazie din curte, unde organizasem un fel de cazemată, și de pe crenelurile alea aruncam cu săgeți făcute de noi în Liviu, când ieșea prin curtea. Eu eram generalul, el era căpitan, ceva de genul.
Un lucru foarte fain era - el mi-a adus acum aminte - că ne-am făcut frați de cruce. Cred că ne-am tăiat ușor degetul. Eu eram mai slăbuț, mai înalt, el era mai micuț, mai grăsuț, o relație perfectă, o empatie totală între noi. Avem și o poză, cred că e undeva pe scările din curte.
Vederea: „Am plâns când am primit vederea de la el”
Și Marcel pleacă cu familia, definitiv, în Israel. Suferință mare. Mi-a trimis de la aeroport o vedere că mai stă 2-3 ore și pleacă din țară. Eu am suferit foarte mult. Și chiar am plâns când am primit vederea de la el.
Noi am mai stat în Gh. Dimitrov, după plecarea lui Marcel, cred că un an sau doi. Și casa a mai rămas, dar în doi-trei ani s-a demolat totul acolo.
După un timp, cred că după vreo 20 de ani, am aflat că Marcel a fost trimis soldat în ceva țară și a fost împușcat acolo. Pe mine asta m-a frapat acum, că trăiește.
Măi, Marcele, ce bine că îți aud vocea, că trăiește. Îmi părea rău. Era primul prieten din copilărie. Eu știam că el a fost plecat în război și nu mai există.
„Te caută cineva”
O rudă mi-a zis că cineva mă caută pe internet. Chiar dacă am predat ani buni la mai multe facultăți, ultimii ani am predat la Facultatea de Informatică, nu am vrut să devin dependent de aceste gadgeturi și laptop. Nu am WhatsApp și așa mai departe.
- Băi, Nony, uite te caută cineva.
- Cine?
- Cineva care ți-a fost vecin.
M-am gândit «măi, cine poate să fie de acolo», pentru că Marcel știam că nu mai există.
Ca să mă trezesc acum vreo săptămână cu Marcel, că mă caută. «Vai, Nony, nu îmi vine a crede!». Probabil că mai trăiesc, că mai exist. Mi-a lăsat adresa, numărul de telefon, urmează probabil să vină, să ne vedem.
Și prima dată când l-am auzit nu îmi venea a crede. Măi, este vreo glumă? Aud bine? El întruna reitera, «Nony, ce bine îmi pare să te aud!». «Tu ești?». «Da, măi, eu sunt».
Nu pot comunica cu el decât prin telefon. Cred că am întinerit cu 20 de ani. Cu 30 de ani. Chiar sunt curios să îl văd. Mai ales că a fost o prietenie extraordinară între noi doi. Și primii prieteni din copilărie nu se uită niciodată”.
