Dragoș Ioniță, cercetător: România ar trebui să își bazeze deciziile față de China pe triada UE partener-concurent-rival sistemic 

Dragoș Ioniță, un cercetător independent, explică, într-un interviu pentru Libertatea, că România, în viitoarele sale documente strategice, ar trebui să se asigure că politica sa față de China își bazează deciziile și instrumentele pe triada „partener-concurent-rival sistemic” adaptată de UE în strategia de politică externă și pe recentul concept strategic al NATO, care recunoaște influența crescândă a Chinei și riscurile de securitate asociate acestui proces. 

El crede că în viitoarea Strategie Națională de Apărare, România nu trebuie să adopte o poziție bazată pe conflict față de China, însă este nevoie de o asumată poziție strategică, prin alinierea față de politicile aliaților și protejarea intereselor naționale. 

În privința riscurilor asociate prezenței Chinei în regiunea extinsă a Mării Negre, în cazul României vorbim, în primul rând, despre riscuri de natură hibridă, care vizează securitatea cibernetică și integritatea informațiilor. Una dintre cele mai presante preocupări este amenințarea spionajului cibernetic: în calitate de membru NATO care găzduiește infrastructuri-cheie de apărare, România este o țintă potențială pentru operațiunile cibernetice chineze care vizează colectarea de informații sau perturbarea sistemelor sensibile.

Recomandări

Foștii generali SRI Florian Coldea și Dumitru Dumbravă, „înfundați” chiar de intermediarul care le racola clienții: „Te-au primit oamenii, îți închideau dosarul!”

China, un rival sistemic al Occidentului din punct de vedere politic, economic și tehnologic

– În Strategia de Apărare Națională din ultimul mandat de președinte al lui Klaus Iohannis nu există referințe explicite la China, chestiune, totuși, neobișnuită, întrucât China e a doua cea mai mare putere a lumii și prezintă multă provocări pentru lumea democratică. Nu putem ocoli China. Cum credeți că ar trebui România să regleze strategic relația bilaterală cu China? 
– Într-adevăr, rolul global al Chinei nu poate fi ignorat. În actualul context geopolitic și de securitate, absența unor referințe explicite la relația cu Beijingul în Strategia Națională de Apărare a României din mandatul președintelui Klaus Iohannis ridică semne de întrebare. 

Asta, mai ales, în condițiile în care state importante din NATO și UE au început să includă China în documentele lor strategice; de exemplu: 

1) Strategia de Securitate a Germaniei din 2023 avertizează asupra „ambițiilor Chinei de a submina stabilitatea regională”, pledează pentru evitarea dependenței excesive, etichetând totodată Beijingul drept un potențial partener în procesul de soluționare a problemelor climatice; 

2) Strategia Națională a Franței din 2022, un document care vizează planificarea apărării în perioada 2024-2030, etichetează China drept „adversar strategic”, invocând modernizarea militară, parteneriatul sino-rus aflat în continuă dezvoltare și provocarea la adresa ordinii internaționale; 

Recomandări

Restructurare la Guvernul Bolojan: apar un Departament de Digitalizare și un director de HR extern. Răspuns pentru angajați: „Ce nu înțelegeți?”

3) Strategia Națională de Securitate a Cehiei din 2023 plasează China după Rusia în rândul potențialilor perturbatori ai ordinii internaționale, invocând riscurile generate de atacuri cibernetice, influența hibridă, dependențele tehnologice și colaborarea cu Moscova; 

4) Strategia de Securitate Națională a Poloniei din 2020 face referire la China, dar foarte pe scurt și fără o analiză detaliată a riscurilor asociate interacțiunilor cu acest stat. 

China nu este doar a doua cea mai mare economie globală, ci și un rival sistemic al Occidentului din punct de vedere politic, economic și tehnologic. 

Proiecția puterii Beijingului la nivel global (prin intermediul Inițiativei „Belt and Road”, proiectele care vizează infrastructura critică și activitățile din Marea Chinei de Sud sau din Strâmtoarea Taiwanului) depășește bariera simbolismului politic, influențând politic și economic relația cu toate statele lumii, chiar și cele mai îndepărtate geografic, cum ar fi statele din regiunea extinsă a Mării Negre (inclusiv România).

Acestea fiind spuse, România trebuie să investească resurse (instituționale, umane, financiare) pentru a-și adapta politica externă la noua realitate geopolitică dictată de aspirațiile regionale și globale ale Beijingului. Nu consider că există o rețetă ideală pentru definitivarea acestui proces, fiind însă necesară urmarea unor linii directoare care să asigure o compatibilitate a politicii externe a României cu deciziile luate de partenerii strategici.

Recomandări

De ce nu poate fi extrădat Sorin Oprescu din Grecia. Explicațiile ministrului Radu Marinescu

Ce presupune o strategie națională de securitate față de China

– Ce presupun aceste linii directoare? 
– În primul rând, România ar trebui să se asigure că politica sa față de China își bazează deciziile și instrumentele pe triada „partener-concurent-rival sistemic” adaptată de UE în strategia de politică externă și pe recentul concept strategic al NATO, care recunoaște influența crescândă a Chinei și riscurile de securitate asociate acestui proces. 

În mod concret, autoritățile de la București trebuie să aibă în vedere promovarea transparenței, a reciprocității comerciale și a unei protecții robuste împotriva politicilor economice coercitive practicate de Beijing în relațiile bilaterale.

În al doilea rând, autoritățile române ar trebui să analizeze cu atenție investițiile chineze în infrastructura critică (telecomunicații, porturi, rețele de distribuție a energiei), urmând mecanismele de screening a investițiilor străine directe (ISD), disponibile la nivelul UE. Anularea implicării Chinei în proiectul de extindere a Centralei Nucleare de la Cernavodă (2021) a reprezentat un semnal puternic atât la nivel național, cât și regional, iar România ar trebui să continue să urmărească atent proiectele care ar putea genera dependență față de domenii strategice (tehnologie, energie, transporturi, telecomunicații).

În al treilea rând, prin menținerea unei deschideri economice, România ar trebui să evite dependența excesivă de exporturile chineze și să consolideze parteneriatele economice cu aliații democratici (de la nivel UE și nu numai), în special în domeniile tehnologiei, energiei și materiilor prime critice. În acest sens, aprofundarea relațiilor economice și comerciale în liniile dictate de actualele parteneriate strategice încheiate deja cu state din Europa, America sau Asia poate reprezenta un punct de plecare.

Mai important, dezinformarea, operațiunile cibernetice și campaniile de influențare (inclusiv prin intermediul Institutelor Confucius sau al mass-media) trebuie monitorizate de către organismele de control abilitate. Mai mult, autoritățile române trebuie să colaboreze îndeaproape cu centrele și laboratoarele de profil ale UE (de ex. EUvsDisinfo, Observatorul European al Mass-media Digitale, EDMO) și NATO (Centrul Integrat de Apărare Cibernetică, agreat la Summit-ul de la Vilnius, în 2024) pentru a preveni și minimiza aceste riscuri.

Totodată, relațiile diplomatice cu China ar trebui să rămână deschise, dar bazate pe o serie de principii reciproc asumate – respectul față de suveranitatea și integritatea teritorială, neagresiune, neamestec în afacerile interne ale partenerului, concurență economică loială. Astfel, dialogul privind aspecte critice precum schimbările climatice, comerțul și colaborarea în cadrul organizațiilor internaționale trebuie menținute și chiar încurajate, însă România trebuie să își adapteze pozițiile și instrumentele în funcție de riscurile și asimetriile din această relație.

În cele din urmă, România ar trebui să se alăture eforturilor la nivelul UE pentru a răspunde încălcărilor drepturilor omului, inclusiv în Regiunea Autonomă Xinjiang și în Hong Kong, și să se alinieze politicii euroatlantice bazate pe sancțiuni atunci când este cazul – aceste măsuri contribuie la consolidarea credibilității și întărirea sprijinului în rândul aliaților.

Având în vedere cele enumerate, consider că România nu trebuie să adopte o poziție bazată pe conflict față de China, însă este nevoie de eforturi susținute pentru a asigura claritatea poziției strategice asumate, în acest sens alinierea față de politicile aliaților și protejarea intereselor naționale fiind esențiale. Prin integrarea explicită a Chinei în Strategia de Apărare Națională (cu includerea unor principii și linii clare de acțiune, precum cele amintite), autoritățile de la București ar demonstra maturitate în dezvoltarea unei politici externe robuste, capabilă să se adapteze la evoluțiile recente ale sistemului internațional.

Influența Chinei în zona Mării Negre și a Balcanilor

– Nu putem trage o concluzie despre China, dacă nu evaluăm influența ei atât în regiunea Mării Negre, cât și în cea a Balcanilor. Cât de influentă a devenit China la Marea Neagră și ce riscuri prezintă pentru securitatea României? 

– Într-adevăr, regiunea extinsă a Mării Negre este din ce în ce mai mult considerată un punct strategic, nu doar datorită relevanței sale geopolitice pentru Europa, Rusia și Orientul Mijlociu, ci și datorită rolului de poartă de intrare spre Occident a unor puteri globale precum China. 

Deși prezența Chinei în regiune nu este încă la fel de pronunțată ca în spațiul Indo-Pacific sau Africa, ambițiile sale strategice, inițiativele economice și aprofundarea parteneriatelor strategice cu state din regiune reflectă un model clar de expansiune. Pentru România, membru al NATO și UE riveran Mării Negre, înțelegerea și abordarea implicațiilor rolului geopolitic tot mai pronunțat al Chinei trebuie să devină o componentă esențială a strategiei de securitate națională.

Strategia Chinei în regiunea Mării Negre nu se bazează pe implicare militară directă. În schimb, aceasta operează printr-un amestec de investiții economice, implicare diplomatică și inițiative „soft”, precum cele culturale și media. Această abordare se aliniază amplului proiect „Belt and Road”, care vizează extinderea influenței chineze prin dezvoltarea infrastructurii, comerțului și conectivității cu state din Eurasia.

Unul dintre cele mai clare exemple ale prezenței economice tot mai mari a Chinei îl reprezintă investițiile sale în infrastructura portuară din țările din regiunea extinsă a Mării Negre. În timp ce România a rezistat până acum implicării directe a Chinei în proiectele sale cheie de infrastructură, alte națiuni din regiunea mai largă, cum ar fi Grecia (prin intermediul portului Pireu), Turcia și Serbia, au salutat investițiile chineze pe piața națională. 

Aceste proiecte oferă Chinei potențiale puncte de sprijin logistic și economic care pot reprezenta o trambulină pentru proiecte mai ambițioase care să vizeze apropierea Beijingului de piețele și elitele politice naționale de la nivel regional și european.

În plus, China a urmărit relații bilaterale extinse cu țările din regiune prin intermediul unor rețele formale precum formatul de cooperare „17+1” – deși această inițiativă a pierdut avânt în ultimii ani din cauza scepticismului din partea țărilor din Europa Centrală și de Est, inclusiv a României. Cu toate acestea, China continuă să se implice diplomatic în relația cu statele din regiunea extinsă a Mării Negre, poziționându-se ca o alternativă la parteneriatul politico-economic cu Occidentul.

De partea sa, România a mizat pe o abordare prudentă în relația cu Beijingul, distanțându-se de proiectele care ar fi vizat implicarea Chinei în sectoare critice. De exemplu, autoritățile de la București au exclus compania Huawei din proiectele de dezvoltare a rețelei naționale 5G și au anulat participarea Chinei la construcția reactoarelor nucleare de la Cernavodă. Aceste decizii reflectă alinierea României la pozițiile SUA și NATO privind reducerea dependenței de tehnologia și capitalul chinezesc în sectoare economice sensibile. 

În ciuda acestei abordări, România rămâne indirect expusă manevrelor regionale ale Chinei, pe măsură ce statele din regiunea extinsă a Mării Negre dezvoltă legături politice și economice tot mai puternice cu China – a se vedea recentul parteneriat strategic cu Georgia și proiectul Portului Anaklia, multiplele proiecte de infrastructură dezvoltate în Serbia sau potențialul (neexploatat) de export al tehnologiei nucleare către Turcia (cu utilizare în scopul diversificării energetice). Apare astfel riscul unei dezvoltări asimetrice a puterii la nivel regional, România putându-se regăsi într-un scenariu în care s-ar afla înconjurată de state cu legături strânse cu Beijingul, ceea ce ar putea slăbi coeziunea regională și capacitatea de proiecție a puterii UE și NATO în Europa de Sud-Est și Caucazul de Sud.

Dacă ne referim strict la riscurile asociate prezenței Chinei în regiunea extinsă a Mării Negre, în cazul României vorbim în primul rând despre riscuri de natură hibridă, care vizează securitatea cibernetică și integritatea informațiilor. Una dintre cele mai presante preocupări este amenințarea spionajului cibernetic: în calitate de membru NATO care găzduiește infrastructuri-cheie de apărare, România este o țintă potențială pentru operațiunile cibernetice chineze care vizează colectarea de informații sau perturbarea sistemelor sensibile.

Un alt potențial risc este reprezentat de presiunea economică – în cazul în care companiile chineze ar dobândi o prezență mai mare în sectoarele strategice ale statelor vecine, România s-ar putea confrunta cu presiuni economice prin intermediul rețelelor comerciale dezvoltate la nivel regional. În plus, companiile chineze operează adesea cu structuri de guvernanță opace și legături cu Partidul Comunist Chinez, ceea ce ridică îngrijorări cu privire la confidențialitatea datelor, influența strategică și dezvoltarea sau extinderea rețelelor de corupție (prin atragerea și includerea decidenților politici naționali și a grupurilor de interese cu putere de lobby).

În cele din urmă, trebuie amintite riscurile asociate operațiunilor „soft”, care vizează repoziționarea strategică a statului față de operațiunile politice și economice ale Beijingului la nivel național – prin intermediul mass-media, al schimburilor educaționale (burse de studiu/de cercetare) și al retoricii diplomatice, China încearcă să modeleze discursul public și să slăbească sprijinul pentru implicarea în alianțele occidentale. 

Institutele Confucius (prezente în 5 mari orașe din România), parteneriatele cu think tank-uri sprijinite de Beijing și propaganda prin intermediul mass-media locale sunt instrumente subtile (și aparent slab dezvoltate în prezent), dar eficiente. Deși România nu a cunoscut același nivel de operațiuni de influență chineză ca alte țări din regiunea extinsă a Mării Negre, autoritățile trebuie să rămână vigilente și să dezvolte instrumente necesare prevenirii și combaterii acestor activități.

În concluzie, influența Chinei în regiunea extinsă a Mării Negre pare limitată în comparație cu cea a puterilor regionale (cu precădere Federația Rusă), însă există semne clare ale diversificării și înmulțirii operațiunilor. Pentru România, riscurile sunt mai puțin legate de confruntarea directă și mai mult de influența obținută de Beijing prin mijloace economice, tehnologice și culturale. 

Pe măsură ce competiția geopolitică se intensifică la nivel regional, România trebuie să rămână proactivă în protejarea suveranității și a intereselor sale strategice. Alinierea cu partenerii NATO și UE, consolidarea cooperării regionale și dezvoltarea unei strategii clare și orientate spre viitor privind China vor fi esențiale pentru protejarea rolului României ca furnizor de securitate și valori democratice în regiunea extinsă a Mării Negre.

 – Cât de mare e influența Chinei în regiunea Balcanilor? 
– Influența Beijingului în Balcanii de Vest a crescut considerabil în ultimul deceniu, dar, asemenea Federației Ruse, este inegal distribuită și concentrată strategic. Spre deosebire de abordarea disruptivă, orientată spre aspecte ce țin de domeniul securității Moscovei, influența Chinei se manifestă în primul rând la nivel economic, infrastructural și diplomatic, vizând extinderea Inițiativei „Belt and Road”, asigurarea piețelor de desfacere și obținerea sprijinului politic al elitelor din regiune, în special în contextul recentei „oboseli” înregistrate în procesul de extindere a UE. 

În termeni economici, investițiile străine directe (ISD) ale Chinei în statele Balcanii de Vest rămân neglijabile, raportat la volumul total al investițiilor. Stocul ISD-urilor chineze în regiune (adică investițiile cumulate totale ale companiilor chineze de-a lungul anilor) se aproprie de 0% din PIB în Albania, Bosnia-Herțegovina și Kosovo. În Muntenegru și Macedonia de Nord, aceasta este puțin mai mare, situându-se totuși sub 1% din PIB. 

Doar în Serbia procentul este ceva mai mare, stocul ISD-urilor chineze în 2024 fiind estimat la aproape 9% din PIB-ul statului vecin. Prin comparație, ISD-urile UE rămân semnificativ mai mari în întreaga regiune, variind de la 23% din PIB în Bosnia-Herțegovina la 38% în Serbia. 

Cu toate acestea, dacă analizăm tendințele regionale în ansamblu, este clar că ponderea ISD-urilor chineze este în creștere accentuată, în timp ce UE înregistrează un declin ușor. În 2015, investițiile companiilor chineze au reprezentat doar 0,2% din PIB-ul regiunii. Până în 2024, această pondere a crescut de douăzeci de ori, ajungând la 4,2% din PIB. În schimb, ISD-urile din UE au atins un vârf în 2020, reprezentând 40% din PIB-ul regional. De atunci, acestea au urmat o traiectorie descendentă, ajungând la 34% din PIB-ul regional în 2023.

Însă pentru a evidenția abordarea de tip „partener pragmatic” a Beijingului în relația cu statele din Balcanii de Vest, sunt necesare câteva clarificări pentru fiecare actor regional:

• Relația Chinei cu Serbia este dezvoltată pe mai multe paliere, incluzând investiții economice, parteneriate tehnologice sau cooperări în domeniul diplomatic și cultural. Spre deosebire de abordarea tranzacțională a Chinei în relație cu alte state din regiune, influența sa în Serbia este instituționalizată și celebrată de liderii sârbi ca parte a unei „prietenii de oțel”. De remarcat sunt investițiile consistente ale Beijingului în infrastructura de transport terestru (autostrăzi, căi ferate, poduri) – un exemplu concret în acest sens constituindu-l calea ferată Belgrad-Budapesta. Multe dintre aceste proiecte implică acorduri bilaterale de împrumut netransparente și ocolesc normele UE privind achizițiile publice, generând preocupări legate de guvernanța fiscală și protecția mediului. În timpul pandemiei de COVID-19, China a fost prima țară care a trimis vaccinuri și echipamente de protecție personală Serbiei, fiind etichetată de președintele Aleksandar Vučić drept „singura țară care ne-a ajutat”. Totodată, trebuie remarcate investițiile companiei Huawei în tehnologia de supraveghere din marile orașe ale Serbiei – un proces amplu contestat ca urmare a încălcării vieții private și siguranței cetățenilor prin folosirea tehnologiilor de recunoaștere facială. În plan militar, Serbia a achiziționat drone militare chinezești (CH-92A) și sisteme de apărare aeriană (FK-3), devenind primul cumpărător european al acestor echipamente. În același timp, în marile orașe au fost dezvoltate patrule mixte de poliție pentru verificarea turiștilor proveniți din China. Deși NATO nu a reacționat în mod oficial, aceste legături reflectă o diversificare a relațiilor de apărare ale Serbiei, îndepărtând Belgradul de partenerii occidentali.

• Influența Chinei în Bosnia și Herțegovina este limitată la nivelul statului în ansamblu, dar semnificativă în cadrul Republicii Srpska. Structura de guvernare fragmentată din Bosnia și Herțegovina permite Chinei să ocolească instituțiile centrale statului și să interacționeze direct cu actorii pro-chinezi și pro-sârbi din Republica Srpska, în special cu Milorad Dodik. Această strategie de implicare selectivă se aliniază cu abordarea regională a Chinei de a viza cooperarea pragmatică la nivel bilateral. În prezent, Beijingul a finalizat construcția unei centrale termice în orașul Stanari, în timp ce investiția într-o altă centrală termică din orașul Tuzla așteaptă aprobare. Există de asemenea proiecte de infrastructură rutieră care au fost contractate de statul chinez. În ciuda accelerării investițiilor, China nu se regăsește în topul partenerilor comerciali al Bosniei. Similar cazului Serbiei, compania Huawei s-a implicat în dezvoltarea tehnologiilor de supraveghere în marile orașe din Republica Srpska, ridicând aceleași suspiciuni cu privire la confidențialitatea datelor colectate.

• Muntenegru reprezintă un exemplu al riscurilor asociate cu implicarea economică a Chinei în Balcanii de Vest. Considerat cândva o punct de intrare al inițiative „Belt and Road” în Europa, statul a devenit ulterior semnal de alarmă privind sustenabilitatea datoriilor, supravegherea deficitară a investițiilor cu capital străin și daunele aduse mediului înconjurător. Sursa acestor probleme o constituie proiectul autostrăzii Bar-Boljare, care a beneficiat de o finanțare de aproximativ un miliard de dolari (aproximativ 20% din PIB-ul Muntenegrului din acel moment) – sumă împrumutată de Podgorica de la statul chinez. Proiectul rămâne nefinalizat, Muntenegru aflându-se în incapacitate de restituire a fondurilor accesate și fiind vizat de anchete ale UE privind respectarea reglementărilor de mediu și a celor referitoare la achizițiile publice. Asemenea Serbiei, Muntenegru a primit provizii de materiale medicale în perioada pandemiei de COVID-19, însă sprijinul primit din partea UE și SUA a eclipsat contribuția Chinei. Deși Beijingul își menține prezența economică în Muntenegru, influența sa a devenit controversată și sensibilă din punct de vedere politic, mai ales că statul aflat pe coasta Adriaticii rămâne ferm ancorat în valorile pro-occidentale, prin prisma apartenenței la NATO și statutului de candidat în procesul de aderare la UE.
• Macedonia de Nord menține relații prudente cu Beijingul, definite de o cooperare economică modestă și un angajament strategic minim. Spre deosebire de Serbia sau Republica Srpska, influența economică a Chinei este limitată și neinstituționalizată. Alinierea clară pro-occidentală a Macedoniei de Nord – apartenența la NATO (din 2020) și calitatea de stat candidat la aderarea la UE (încă din 2005) – a limitat prezența Beijingului, atât în plan politic, cât și economic. China este un partener comercial important din afara UE, dar relația este puternic dezechilibrată – Macedonia de Nord importă mult mai mult decât exportă. Firmele chineze participă ocazional la licitații publice, dar rareori câștigă ca urmare a criteriilor de transparență mai stricte în comparație cu alte state din regiune. Totodată, implicarea firmei Huawei în dezvoltarea tehnologiei de supraveghere în marile orașe a fost limitată ca urmare a preocupărilor manifestate de autoritățile naționale de reglementare în domeniul telecomunicațiilor.
• Influența Chinei în Albania este minimă și în continuă scădere, mai ales în comparație cu alte state din regiune. Orientarea pro-occidentală fermă a Albaniei, apartenența activă la NATO (din 2009) și ambiția puternică de aderare la UE au lăsat puțin spațiu strategic pentru China. Deși persistă unele legături comerciale și diplomatice limitate, influența politică, economică și culturală a Chinei în Albania este neglijabilă. Investițiile chineze în proiecte energetice și minerit (de exemplu, compania petrolieră Bankers Petroleum, deținută pentru scurt timp de compania chineză Geo-Jade) au fost vândute sau nu au reușit să obțină sprijinul politic necesar dezvoltării. Asemenea Macedoniei de Nord sau Muntenegrului, diplomația sanitară din perioada pandemiei de COVID-19 a fost eclipsată la nivel național de contribuția UE și SUA.

• China nu are practic nicio influență directă în Kosovo din punct de vedere economic, diplomatic sau cultural. În schimb, poziția Chinei față de Kosovo este caracterizată de nerecunoaștere strategică, aliniere cu Serbia și sprijin al discursurilor susținute de reprezentanții Federației Ruse privind suveranitatea și integritatea teritorială a statului sârb. Drept urmare, China este văzută în Kosovo ca un non-partener în cel mai bun caz și un adversar politic în cel mai rău caz. China nu recunoaște independența Kosovo, aliniindu-se poziției Belgradului și Moscovei în instituțiile ONU. Totodată, Beijingul blochează frecvent aderarea Kosovo la organizații internaționale precum INTERPOL și UNESCO, adesea în coordonare cu Moscova. La nivel economic, relațiile sunt minime, Priștina orientându-se către extinderea către piețele și atragerea investițiilor din partea companiilor europene, lăsând astfel un spațiu limitat de acces companiilor chineze pe piața internă.

Având în vedere cele expuse, consider că UE nu ar trebui să urmărească neapărat împiedicarea prezenței Chinei în Balcanii de Vest. Dacă UE dorește să răspundă influenței crescânde a Beijingului în regiune, ar trebui să o facă într-un mod proactiv – prin sprijinirea ISD-urilor europene de înaltă calitate, consilierea elitelor politice și administrative locale în procesul de accesare a investițiilor (screening-ul achizițiilor publice, respectarea drepturilor muncitorilor și principiilor sustenabilității), precum și încurajarea dezvoltării unui cadru legislativ național care să descurajeze competiția economică neloială și accesul produselor sau  serviciilor de o calitate îndoielnică pe piețele locale.

Totodată, statele din Balcanii de Vest trebuie să abordeze influența Chinei cu mai multă prudență, în special în zona economică și politică. Investițiile și proiectele dezvoltate de Beijing în regiune nu ar trebui acceptate necondiționat, fiind necesară o atenție sporită respectării legislației naționale, procedurilor de organizare a achizițiilor publice, normelor de poluare și drepturilor angajaților.

În cele din urmă, deși Balcanii de Vest ar trebui să rămână o regiune deschisă cooperării politice și economice cu China, recomand aplicarea principiilor specifice triadei „partener-concurent-rival sistemic” a UE și includerea acestor principii în strategiile de politică externă și de securitate a acestor state. Această abordare ar asigura dezvoltarea unei relații echilibrate cu Beijingul, protecția economiilor locale în fața presiunilor externe și creșterea încrederii UE în capacitatea decidenților politici din regiune de a-și asuma obligațiile ce decurg din statutul de candidat la aderare.

Foto ilustrativ: Shutterstock

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro