Editorial de Claudiu Săftoiu. Succes încercării lui Iohannis de a se prinde din urmă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După simbolica și tardiva solicitare de demisie a premierului Viorica Dăncilă, președintele Klaus Iohannis a sesizat Curtea Constituțională în cazul modificării pachetului de legi ale justiției de către majoritatea parlamentară PSD-ALDE. Și a mai sesizat, tot tardiv, Comisia de la Veneția, pe aceeași speță. În urmă cu două luni, pe 9 martie, președintele nu vedea necesitatea sesizării Comisiei de la Veneția, dar acum o vede.
Funcția de președinte nu este nici un premiu, nici un cadou dat de alegători – e o responsabilitate enormă și continuă
Klaus Iohannis s-a schimbat mult de când este în funcție, și asta nu e o noutate. Din nefericire pentru cei care l-am votat - mă număr deschis printre aceștia -, domnul Iohannis a pierdut din aplombul și profilul victoriei sale fulminante. E bine să înțelegem că, atunci când un candidat la președinția României obține victoria în alegeri, electoratul nu îi face cadou nici țara, nici funcția supremă în stat. Milioane de oameni care l-au votat pe noul președinte îi lasă acestuia țara în grijă, în responsabilitate. Președinția României nu este un premiu, de care să te bucuri cinci ani și apoi, eventual, să mai vrei o dată. Domnul Iohannis s-a instalat reconfortant în fotoliul de președinte al țării și a făcut ce i-a spus Constituția să facă. Dar Constituția nu cuprinde la niciun articol obligativitatea implicării totale, a empatiei permanente cu cetățenii, a muncii neobosite și a îndeplinirii rolului de model social și politic, a misiunii inspiraționale de președinte de țară. În privința domnului Iohannis, în peste trei ani, toate activitățile prezidențiale desfășurate au fost necesare, suficiente, dar și din ce în ce mai rare ca vizibilitate și implicare. Aceste pulsiuni de agendă instituțională nu au trecut neobservate de către susținătorii, simpatizanții și admiratorii săi. Care nu sunt deloc puțini.
Unde este acel Iohannis din vremea ”infamei” Ordonanțe 13?
Solicitarea demisiei premierului și sesizarea la Curtea Constituțională a legilor justiției în varianta PSD-ALDE fac parte dintr-un parcurs corect al unui președinte aflat în coabitare politică cu guvernul țării sale. Cu condiția ca aceste inițiative să nu fi fost puțin defazate. Și sunt: ”Comisia specială Iordache” are peste 10 luni de existență și nu se va opri până când nu-și va face treaba până la capăt. Iar domnul Iohannis știa aceasta, de la început.
De asemenea, Klaus Iohannis știa despre cât de periculoasă este acceptarea fără obiecții a unui premier-surogat, din partea PSD, în persoana doamnei Dăncilă. Mai mult, șeful statului a declarat că a sesizat de la început că programul electoral ”lapte și miere”, ”îmbrobodit”, al PSD s-a transformat într-un asalt împotriva Justiției, care a culminat cu ”infama” Ordonanță 13. Atunci, libertatea justiției a fost apărată just de președinte, dar și de ”mii de oameni”, afirmă șeful statului. Pardon, au fost sute de mii în stradă, domnule președinte. Așa cum, doi ani mai târziu, la solicitarea de demisie a Vioricăi Dăncilă, s-au adunat cam 400 de oameni, în fața Palatului Victoria. Este o diferență de susținere enormă care, pe o scală a încrederii, nu arată decât un singur lucru, alarmant: dacă Klaus Iohannis mai are ambiții politice de calibru, atunci trebuie să se regăsească pe sine însuși, cel care și-a spulberat toți adversarii, în 21 decembrie 2014.
Cursa cea mai grea pentru actualul șef al statului este să își regăsească suflul, determinarea și viziunea care l-au făcut al cincilea președinte al României. Cu alte cuvinte, Klaus Iohannis are misiunea de a se prinde din urmă, pentru a redeveni cel de la începutul mandatului prezidențial, omul care a inspirat o națiune și care a câștigat o bătălie supremă, pentru România.
