Frank Elbers, jurnalist olandez: „România ar trebui să conștientizeze importanța integrării timpurii a migranților economici din Asia de Sud-Est” 

Libertatea a realizat, în acest sens, un interviu cu jurnalistul olandez Frank Elbers, care trăiește în România de opt ani. 

Elbers este jurnalist independent și analist politic, specializat în Europa de Sud-Est, cu accent pe România, Bulgaria și Moldova. Este corespondent pentru mai multe instituții media din Țările de Jos și Belgia, precum De Groene Amsterdammer, BNR Nieuwsradio, NPO Radio 1 și VRT Radio 1. 

În prezent, este cercetător asociat la Institutul de Cercetare al Universității din București (ICUB), Divizia de Științe Sociale, unde conduce proiecte de cercetare privind genul și politica, precum și organizațiile societății civile din regiunea Mării Negre. 

În perioada 2016-2018, a fost corespondent la Beirut și cercetător invitat la Institutul pentru Studii Feministe din Lumea Arabă al Universității Libanezo-Americane, unde a predat cursuri despre gen și drepturile omului. 

Asemănările și deosebirile dintre Olanda și România

Libertatea: Studiile comparative europene compară, de obicei, două sau mai multe țări din aceeași regiune. Raționamentul este logic: se consideră că aceste țări au anumite similitudini în ceea ce privește istoria și modelele de dezvoltare. Cu toate acestea, UE are 27 de state membre, așa că ar putea fi util să încercăm un alt tip de comparație. Ce-ar fi să comparăm percepțiile societăților românești și olandeze asupra UE? Ar putea acest lucru să dea naștere unei dezbateri interesante? 
Frank Elbers: O comparație între România și Olanda are, de fapt, destul de mult sens. Ambele țări au aproximativ 18-19 milioane de locuitori.

Deși economia olandeză este de două ori mai mare în termeni de PIB, atât Olanda, cât și România se confruntă cu o penurie majoră de forță de muncă, ceea ce a atras lucrători migranți la scară largă. Ambele țări au o orientare transatlantică puternică în ceea ce privește apărarea și securitatea. Ambele sunt „puteri medii” în afacerile internaționale.

Populația atât din România, cât și din Țările de Jos este susținătoare ferventă ai Uniunii Europene. O diferență majoră este că Țările de Jos sunt un contribuitor net, iar România un beneficiar net al fondurilor europene, ceea ce se reflectă ocazional în percepțiile asupra UE – variind de la euroentuziasm, europragmatism până la euroscepticism. Există numeroase legături între cele două țări – de la investiții la scară largă la migranții forței de muncă și așa-numiții „migranți ai cunoașterii”. Cu toate acestea, există o cunoaștere limitată reciprocă, în timp ce eu consider că ambele țări ar putea învăța una de la cealaltă.

-Care sunt cauzele profunde ale euroscepticismului în societatea română? Ce observații aveți pe această temă, având în vedere că șederea dumneavoastră este deja lungă  în România?
-În fapt, românii au manifestat de-a lungul timpului un nivel ridicat de încredere în UE, adesea peste media europeană, având o părere favorabilă despre Uniune în comparație cu instituțiile naționale, conform datelor Eurobarometru. Cu toate acestea, tendințele recente indică un sentiment eurosceptic în creștere, deși minoritar, alimentat de partidele de opoziție, de îngrijorări economice și de dezamăgiri. 

În ciuda unor scăderi ocazionale, România este adesea caracterizată de euro-entuziasm, privind UE ca pe o contrapondere la ineficiențele politice interne. După cum știți, românii își exprimă frecvent o încredere mai mare în instituțiile UE decât în propriul guvern național, care este adesea asociat cu corupția. Sprijinul pentru UE se bazează adesea pe beneficii tangibile, precum libertatea de circulație și drepturile lucrătorilor, mai degrabă decât pe alinierea ideologică, ceea ce poate duce la schimbări rapide de percepție în funcție de condițiile economice. Din experiența mea, românii sunt destul de pragmatici. Sunt puține autostrăzi, orașe, parcuri și blocuri în toată țara unde nu veți vedea semne că renovările și îmbunătățirile au fost realizate cu finanțare din partea UE.

-Există euroscepticism în rândul populației olandeze? Cum se manifestă acesta și care ar putea fi cauzele?
-Deși Olanda a fost, din punct de vedere istoric, un susținător ferm al integrării europene, în ultima perioadă s-a apărut o intensificare a sentimentului eurosceptic, adesea descris mai corect ca „euro-pragmatism” sau scepticism selectiv, mai degrabă decât o dorință generală de a părăsi Uniunea. 

Acest sentiment este puternic alimentat de partidele anti-imigranți, în special de Partidul pentru Libertate, condus de Geert Wilders, care pledează pentru un „Nexit” și este forța motrice din spatele discursului anti-UE actual. Euroscepticismul olandez este alimentat de îngrijorările legate de contribuțiile nete ridicate la bugetul UE și de impactul potențialei extinderi a UE. În ciuda ascensiunii acestor partide eurosceptice, un procent ridicat de cetățeni olandezi consideră că aderarea țării lor la UE este un „lucru bun” (81% în toamna anului 2025).

-Care sunt cele mai mari pericole pentru securitatea societății olandeze? Cum abordează Olanda amenințarea rusă?
-Am tendința să definesc „securitatea” într-un sens destul de larg. Fiind o țară situată într-un deltă și a cărei suprafață se află pe jumătate sub nivelul mării, încălzirea globală și creșterea nivelului mării reprezintă, fără îndoială, cea mai mare amenințare. Dependența energetică este un alt pericol potențial. Olanda a închis efectiv în 2023 câmpul de gaze din Groningen – cel mai mare câmp de gaze naturale din Europa, care asigura 90% din gazul furnizat gospodăriilor olandeze și constituia pilonul principal al statului social olandez – din cauza riscurilor (minore) de cutremur. Acum trebuie să importe energie: petrol, gaz natural lichefiat (GNL), cărbune și electricitate. 

În ciuda potențialului său ridicat (în special energia eoliană), energia regenerabilă nu reprezintă încă o parte substanțială a mixului energetic (49% din producția totală de energie electrică în 2025). În mod incredibil, Olanda importă în continuare gaze (în principal GNL) din Rusia (1% din aprovizionarea totală cu energie în 2025). Cu toate acestea, Rusia este percepută ca principala amenințare la adresa securității olandeze. Serviciile de informații olandeze sunt îngrijorate de atacurile cibernetice, de campaniile de dezinformare și sabotaj. Se crede că Rusia se află în spatele atacurilor cibernetice și al măsurilor active de sabotare a infrastructurii vitale pe teritoriul olandez. NATO a fost, în mod tradițional, cea mai importantă alianță de securitate pentru Țările de Jos împotriva amenințărilor externe. Autoritățile olandeze majorează cheltuielile de apărare la noua normă NATO de 5%. Olanda este unul dintre principalii furnizori de ajutor militar pentru Ucraina în războiul de apărare al acesteia împotriva Rusiei.

Cum arată „populismul” pe scena politică din Olanda

-Ce înseamnă partid populist în Olanda și în România? Care sunt asemănările și diferențele?
-Nu sunt un mare susținător al conceptului de „partid populist”, deoarece, în opinia mea, acesta presupune mai multe asemănări între partide de opoziție, ultraconservatoare, anti-sistemice sau anti-democratice destul de diferite în realitate și, în același timp, șterge diferențe importante. Acest lucru devine destul de clar dacă ne uităm la Parlamentul European. Aceste așa-numite partide „populiste” sunt organizate în nu mai puțin de trei facțiuni politice: Patrioții pentru Europa, Conservatorii și Reformiștii Europeni și Europa Națiunilor Suverane. 

Politologul Cas Mudde definește populismul ca o „ideologie cu centru subțire” care împarte societatea în două tabere omogene și antagoniste: „poporul pur” versus „elita coruptă”. El susține că politica ar trebui să reflecte numai voința poporului, nu însă și alte mecanisme democratice precum separația puterilor în stat. Folosind această definiție, unele partide se încadrează în acest profil, altele nu. 

AUR a ocupat spațiul politic destinat votului naționalist (extrem) care rămăsese vacant de când România Mare a lui Vadim Tudor a dispărut din Parlament în 2010. AUR a fost singurul partid care a făcut campanie în stradă, în timpul pandemiei de coronavirus și singurul partid care s-a opus vaccinării și măsurilor anti-coronavirus. De atunci, ei au fost cea mai vizibilă opoziție împotriva „clasei politice” de la București care a gestionat în mod greșit România în ultimii ani și ține în prezent politica românească ostatică. (Se poate argumenta că SOS România și POT sunt în mod clar partide de extremă dreaptă).

Spre deosebire de România, sistemul politic olandez este o democrație parlamentară extrem de reprezentativă: este posibil să obții un loc în parlament cu doar 0,7% din voturile populare. În prezent, parlamentul de 150 de membri are deputați din 16 partide. Se poate argumenta că acest sistem a reușit să absoarbă toate tipurile de nemulțumiri de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial – de la un partid comunist antisistem la partide antiimigranți – în timp ce a fost dominat de cele trei mari „partide ale poporului”: laburiștii, creștin-democrații și liberalii. Din anii ’90, sprijinul pentru cele trei mari partide s-a erodat. În noiembrie 2023, pentru prima dată, partidul anti-imigranți și anti-islam al lui Geert Wilders a câștigat alegerile și s-a alăturat unui guvern de coaliție format din patru partide. Acel guvern nu a rezistat mai mult de un an, iar Olanda încearcă acum să-și revină. 

Partidul pentru Libertate are un singur membru: Geert Wilders însuși, cu greu simbolul unei mișcări politice de masă cu putere de rezistență. În același timp, un rival al Partidului pentru Libertate, „Forumul pentru Democrație” (FvD), a avut succes în recentele alegeri locale și este acum reprezentat în unele consilii municipale de persoane care au legături cu extrema dreaptă și mediul neo-fascist al unor grupuri minuscule care onorează regimul nazist și sărbătoresc ziua de naștere a lui Hitler, ceva de neimaginat chiar și acum douăzeci de ani. 

Acestea fiind spuse, aș dori să subliniez că ambele țări, atât România, cât și Olanda, au fost și sunt în continuare foarte primitoare față de refugiații ucraineni. După invazia rusă din februarie 2022, ambele țări au primit aproximativ 150.000 de persoane care căutau refugiu din cauza războiului. (După patru ani, numărul ucrainenilor cu statut de protecție temporară a scăzut la 135.000 în Olanda și a ajuns la 200.000 în România.) Niciunul dintre aceste partide politice nu a inclus în campaniile sale problema repatrierii ucrainenilor, spre deosebire de Polonia, de exemplu.

Carențele României văzute prin ochii unui jurnalist olandez

– Ce restanțe are încă România în ceea ce privește respectarea drepturilor omului? Care sunt cele mai importante probleme în acest sens?
– Aș dori să subliniez mai întâi că puține state membre ale UE respectă, protejează și promovează în mod consecvent toate drepturile omului consacrate în Convenția europeană a drepturilor omului. În ceea ce privește România, identific trei probleme principale. În primul rând, amploarea traficului de copii; România continuă să fie un nod principal al traficului de persoane, în special al copiilor vulnerabili, și este o țară de „nivelul 2”, în raportul privind traficul de persoane din 2025 al Departamentului de Stat al SUA.

A doua problemă semnificativă în materie de drepturile omului este creșterea (sau cel puțin raportarea mai bună a) violenței domestice. Și, în al treilea rând, situația așa-numitelor „instituții închise” — de la închisori și spitale psihiatrice la centre de îngrijire pentru persoane cu dizabilități și vârstnici. Ne amintim cu toții de scandalul „azilele groazei” din 2023. 

O altă provocare o reprezintă punerea în aplicare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg. Deși România a înregistrat progrese semnificative în punerea în aplicare a hotărârilor CEDO, mai sunt încă multe de făcut. În ciuda unei hotărâri a Curții de la Strasbourg (Buhuceanu și alții împotriva României), autoritățile încă nu au adoptat legislația necesară pentru recunoașterea uniunilor civile între persoane de același sex. 

În 2025, existau, de asemenea, 300 de cazuri petente privind restituirea proprietăților. 

-Ce lecții poate învăța societatea românească de la cea olandeză și invers?
– Este o întrebare dificilă. Permiteți-mi să mă concentrez asupra unei teme care pare să preocupe mulți oameni din Europa: migrația forței de muncă. Una dintre caracteristicile migrației este că mulți migranți tind să rămână în noua țară gazdă pe măsură ce trăiesc și lucrează acolo mai mult timp. Politica României privind minoritățile naționale se bazează pe un cadru juridic solid care garantează drepturile individuale, conservarea culturală și reprezentarea politică a grupurilor minoritare recunoscute. 

Acestă legislație pune accentul pe dialogul intercultural, oferind finanțare pentru proiecte culturale, educație în limba maternă și drepturi lingvistice. Cred că acest lucru poate servi drept exemplu pentru Olanda, unde guvernele au realizat prea târziu că numeroșii lucrători migranți, în special din Maroc și Turcia, care au contribuit în mod semnificativ la creșterea industrială din anii 1960 și 1970, și-au întemeiat în cele din urmă familii și au făcut din Olanda casa lor. Același lucru se întâmplă în Olanda cu miile de refugiați care au fugit din Siria în timpul războiului civil din perioada 2012-2024. 

Aceștia au devenit de facto minorități naționale, fără ca guvernele succesive să adopte politici adecvate menite să integreze acești (acum) imigranți. Sentimentele anti-islamice puternice de după atacurile din 11 septembrie și atacurile teroriste islamiste ulterioare din Europa – care au facilitat, de asemenea, ascensiunea partidelor radicale anti-imigranți precum partidul lui Geert Wilders – au dus la marginalizarea și hărțuirea unor grupuri mari de cetățeni olandezi de origine marocană și turcă. 

În schimb, România ar trebui să conștientizeze importanța integrării timpurii a migranților economici din Asia de Sud-Est – în special din Nepal, Bangladesh, Sri Lanka și Vietnam – care lucrează în agricultură, construcții, sectorul hotelier și de ospitalitate (horeca) și în industria prelucrătoare din România. Fără politici proactive din partea municipalităților și a guvernului național în ceea ce privește locuințele, protecția muncii, formarea lingvistică și integrarea, aceste grupuri ar putea ajunge să trăiască în permanență la marginea societății române.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.