INTERVIU. Celebră scriitoare rusă, despre războiul din Ucraina și atomizarea societății de la Moscova. „În Rusia au apărut oameni-pește, care nu vorbesc niciodată despre nimic”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Am crezut că suntem generația cu care și în care trauma sovietică va înceta. Am crezut că cei care s-au născut în al treilea mileniu, copiii noștri sunt apărați și vor fi protejați de trauma sovietică. Din păcate, lucrurile nu stau așa”, spune pentru Libertatea Guzel Iahina, autoarea romanelor „Zuleiha deschide ochii” sau „Copiii de pe Volga”, în care interoghează și privește lucid trecutul sovietic și cicatricile lăsate de acesta în societatea rusă.
Cuprins:
Cu romane traduse în peste 40 de țări, Guzel Iahina, 46 de ani, e una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse contemporane. În cărțile ei de ficțiune, Iahina abordează subiecte dure ale trecutului sovietic al Rusiei, ca foametea sau deportările. Romanul său de debut, „Zuleiha deschide ochii” (Humanitas, 2018, traducere de Luana Schidu) este inspirat de povestea reală a bunicii sale, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia.
Tot la Humanitas a apărut anul trecut și „Copiii de pe Volga”, plasat în lumea coloniilor germane de pe Volga. Cărțile scriitoarei au deschis conversații importante despre istoria sovietică atât în Rusia, cât și în fostele state ale blocului sovietic.
Luna trecută, ea a fost una dintre invitații speciali ai Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Cu această ocazie, Iahina, care locuiește încă la Moscova, a acordat un interviu pentru publicul Libertatea. În discuția facilitată de o interpretă, autoarea a vorbit de raportarea ei la războiul din Ucraina, legătura dintre traumele sovietice și prezentul complicat al Rusiei, dar și ce rol poate juca literatura în toate acestea.
Dacă nu se vor descâlci acele traume din epoca sovietică, ceea ce se întâmplă în prezent nu va putea fi înțeles și nu va putea fi rezolvat.
„Literatura, ca încercare de a corecta istoria”
Libertatea: Mai multe din cărțile dumneavoastră se întorc spre Uniunea Sovietică. De altfel, există o tendință mai largă în literatura rusă contemporană. Cum se completează istoria cu literatura? Poate recupera literatura ce a scăpat poate istoriei?
Guzel Iahina: Istoria și literatura au funcții absolut diferite. Istoria este viața însăși, ea nu poate da sau lua ceva, pur și simplu curge. Literatura este un fel de fantazare pe tema istoriei și încercare de a o corecta și a o așeza în albia cea bună.
Până la 24 februarie 2022, arta în general și literatura în special reprezentau o platformă în care se putea discuta de trecutul sovietic. Era, de fapt, unica platformă în care era permis. Până atunci, diversele forme de artă încercau să înțeleagă trecutul sovietic. Pentru că în ultimii 7-8 ani, aceasta rămăsese singura platformă de discuție a trecutului sovietic, au apărut câteva cărți foarte bune și au fost făcute mai multe filme artistice de lungmetraj foarte bune. Fiecare operă de artă, fiecare carte care avea ca temă istoria sovietică devenea un subiect de discuție și de dispută, fiind criticată și susținută deopotrivă. Discuțiile despre cărțile, filme, spectacole erau extrem de aprinse.
- S-a întâmplat acest lucru și odată cu ecranizarea romanului „Zuleiha deschide ochii”.
- Criticile având ca obiect acest roman veneau din direcții diametral opuse. Cartea și ecranizarea au fost criticate foarte violent în Rusia, ca fiind o ponegrire a trecutului sovietic, și a trecutului Rusiei în general. Alte critici erau că dimpotrivă, este o idealizare a trecutului sovietic. De fapt, dezbaterile acestea atât de violente și punctele de vedere diametral opuse mi se pare că nu aveau ca obiect cartea sau filmul, ci erau niște încercări de a înțelege raportarea proprie a celor care intrau în dispută. Cei care discutau foloseau cărțile, spectacolul, filmul ca un pretext pentru a discuta despre atitudinea lor față de trecutul sovietic.
Am crezut că aceste dezbateri atât de fierbinți erau o dovadă a faptului că în societatea rusă venise timpul pentru a discuta serios și cu mare atenție despre ce înseamnă trecutul sovietic. Din păcate însă, pe 24 februarie 2022, și această platformă s-a închis.
„Generația celor care tac” și oamenii-pește
- Una dintre moștenirile dictaturii comuniste în România e neîncrederea, suspiciunea față de celălalt. Se întâmplă și în Rusia la fel? Dacă da, ce credeți că se poate face?
- Ar fi o lipsă de responsabilitate să fac niște afirmații vehemente, pentru că sunt necesare, de fapt, niște studii sociologice, dar cred că există această neîncredere, această suspiciune, această atomizare în interiorul societății. Mai degrabă aș vorbi de frica din societate. Este acea teamă care îi face pe oameni să recurgă la tăcere. Este poate acea formă de frică pe care am descris-o în romanul „Copiii de pe Volga”, această tăcere cu care trăiește cam toată viața eroul romanului. Am văzut această tăcere, m-am confruntat cu ea în viața bunicilor mei. Bunicii mei o moșteniseră din acea epocă de început a statului sovietic.
Este generația celor născuți cu puțin timp înainte sau la scurt timp după acea lovitură de stat din octombrie 1917, care a fost denumită „generația celor care tac”. Generația celor care au suportat teribilele lovituri din primii ani ai statului sovietic. Suportându-le și depășindu-le, au învățat și să tacă pe acest subiect. E generația oamenilor care au trecut prin revoluție, războiul civil, prin două mari perioade de foamete, prin perioada deportărilor și gulagul. Generația celor care au trecut prin marea teroare din 1937-1938, au trecut prin Al Doilea Război Mondial. Acești oameni erau foarte scumpi la vorbă, nu știau să vorbească despre experiențele prin care trecuseră. Am văzut această tăcere în viața bunicilor mei, însă nu mi-am imaginat vreodată că o voi vedea astăzi, în viața de zi cu zi.
În romanul „Copii de pe Volga” există niște personaje care se numesc oamenii-pești, oamenii care nu vorbesc niciodată, despre nimic. Putem spune că în Rusia de astăzi au apărut asemenea oameni. Și ceea ce am văzut la bunicii mei iată că a prins din nou viață. Tăcerea e din nou afară.
Și oameni din aceeași familie au păreri opuse despre război
- V-ați opus invaziei Rusiei în Ucraina încă de la începutul războiului, la fel ca alți intelectuali. Cum ați evalua ecourile pe care le-au avut aceste proteste în societatea rusă? E o ruptură între intelectuali și restul populației?
- Nu știu. Nu pot să vorbesc în numele tuturor intelectualilor sau al întregului popor. Observ însă că societatea este într-adevăr foarte divizată și oamenii au părerile cele mai diferite. Aceste divergențe de opinii se manifestă uneori în cadrul aceleiași familii. Nu aș pune în opoziție intelectualii și poporul. Aș zice doar că, în ansamblu, există niște păreri foarte diferite.
- La un an și jumătate de la începerea războiului, care sunt speranțele dumneavoastră privind încheierea conflictului?
- Nimeni nu poate să dea răspuns la această întrebare astăzi. Nu am prevăzut că mă voi afla vreodată în fluviul acesta al istoriei mari care ne implică. Când am scris cele trei cărți, credeam că această istorie cu literă i mare a rămas în trecut. L-am crezut pe Francis Fukuyama, care a anunțat sfârșitul istoriei.
Credeam că generația noastră, a celor născuți în anii ‘70, va deveni acea generație care va așeza bariera între trecutul istoric și un viitor diferit.
Când lumea sovietică s-a descompus, aveam 14 ani. Mi-amintesc foarte bine practicile și forma de organizare a vieții sovietice. Am fost un copil integrat în sistemul echivalent cu șoimii patriei și pionieri.
Experiența opoziției la totalitarism sau față de aspectele totalitare este ceea ce am preluat de la bunicii noștri. Una din moștenirile pe care le-am primit de la ei este și practica adaptării la sistemul totalitar, prin tăcere, prin trecerea sub tăcere, prin mimetism, prin practica transformării de sine în detrimentul unor norme etice. Experiența uitării, a negării, a raționalizării evenimentelor și, de asemenea, această experiență a autoexilării în nucleul interior, această „bogată” moștenire a epocii sovietice am preluat-o de la bunicii și bunicile noastre. Dar am crezut că suntem generația cu care și în care trauma sovietică va înceta. Am crezut că cei care s-au născut în al treilea mileniu, copiii noștri sunt apărați și vor fi protejați de trauma sovietică.
Din păcate, lucrurile nu stau așa. Generația mea nu a reușit să devină acea barieră care să-i protejeze pe copiii noștri de practicile sovietice. Acum, copiii noștri, din nefericire, se ciocnesc direct de practicile sovietice.
Rolul literaturii în vindecarea traumei colective a regimului sovietic
- Cum poate ajuta literatura în vindecarea traumelor colective după un regim dictatorial?
- În vremuri de război, literatura are și mai multe sarcini decât de obicei. În primul rând, cred că principala sarcină a literaturii este să reafirme valoarea vieții și a existenței umane în sine. Această sarcină este mai importantă astăzi ca niciodată.
O altă sarcină a literaturii este să ajute la vindecarea traumelor. Deplâng din tot sufletul faptul că acele traume sovietice, atât de încâlcite, nu au fost până la ora aceasta, descâlcite. Acum, la acele traume sovietice s-au adăugat traumele vremurilor de război.
Sunt convinsă însă că, dacă nu se vor descâlci acele traume din epoca sovietică, ceea ce se întâmplă în prezent nu va putea fi înțeles și nu va putea fi rezolvat. Este extrem de important să descâlcim acel ghem de traume, cu atenție, cu grijă și fără ură.
Vindecarea e necesară pentru cineva care a trăit o traumă. El trebuie să vorbească cu un psiholog, să rostească, să explice, să exprime ceva. Dacă individ are nevoie de asta, o societate cu atât mai mult are nevoie de formularea, discutarea, dezbaterea și descâlcirea acestui ghem de traume.
O altă funcție a artei, care se impune în prezent, este problematizarea și dorința de a reflecta la posibilitatea apropierii părților care se află în conflict. Poate că, din perspectiva unor grupuri, e prea devreme pentru acest țel, dar pentru literatură nicidecum.
- Ultimele săptămâni au adus escaladarea conflictului între Israel și Gaza și au crescut valurile de ură, antisemitism, islamofobie. Cum ne putem proteja de ură și radicalizare?
- Mi-este foarte greu să răspund și pentru că am foarte mulți prieteni care se află în Israel. S-a întâmplat ca, după 24 februarie 2022, foarte mulți oameni apropiați să plece în Israel, și am aflat despre începutul războiului de la o prietenă foarte apropiată înainte de a citi știrile din ziar. Mi-este foarte greu să rămân într-o poziție obiectivă și non pătimașă, când am foarte mulți prieteni care se află sub bombardamente, când se află într-o amenințare permanentă și prietenii adulți, și copii pe care-i cunosc de când s-au născut. Într-o coincidență tragică, există oameni foarte apropiați mie și în Odesa care, de asemenea, se află sub bombardamente. Am un sentiment foarte ciudat scriindu-le prietenelor din Israel și din Odesa, pentru ca să înțeleg ce se întâmplă cu ele, cum se simt ele.
MironCozma 03.12.2023, 09:23
Nu am auzit de celebra scriitoare. Nu ma mira ca o tataroaica e anti Rusia.
mica 03.12.2023, 09:27
Avem si noi un om care nu prea stie ce vorbeste si nu face nimic.
durban22 03.12.2023, 09:39
Bineinteles , ca la majoritatea oamenilor le este frica sa nu infunde puscariile rusesti de prin Siberia ,ca urmare a comentariilor anti-PUTIN , sau impotriva razboiului cu UCRAINA !!.
Gabryella 03.12.2023, 09:43
E de apreciat pentru curajul ei și temele alese
ciobanudorin_2006 03.12.2023, 09:53
Da nu știu ce sa spun.E complicata viata în Rusia.Daca intelectualitatea nu ia atitudine e greu de urnit lucrurile.Ca și la noi degeaba vor masele dacă intelectualilor le e bine asa .Se complac .Aparatul represiv e imens iar cei ce conduc ,conduc doar ptr ei ca și la noi.Un capitalism mai aparte nu e democrație nicicând nicăieri făcând o paralela cât despre drepturile omului e o utopie în opinia mea.Ce atâtea drepturi.Ai dreptul de a vorbi și atât și aici cu reținere.