INTERVIU VIDEO | Românul de 102 ani care a supraviețuit masacrului de la Stalingrad: ,,Nicio zi nu m-am temut că mor în lagăr”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mitel Panaite are 102 ani. Nu l-au doborât nici rușii, nici războiul, nici frigul din Siberia și, până acum, nici trecerea timpului. A luptat la Stalingrad, în bătălia de la Cotul Donului, unde armata română a suferit cea mai grea înfrângere din istoria sa. 150.000 de ostași au fost uciși. El a supraviețuit. Doi ani mai târziu l-a capturat tot armata URSS, cea de partea căreia trebuia să lupte după ce România a întors armele împotriva Germaniei naziste. ,,O amăgire”, spune Mitel Panaite. Rușii n-au mai ținut cont că au devenit aliați și l-au luat prizonier de război.
Pentru Mitel Panaite, cel de-al Doilea Război Mondial nu a început cu o lovitură de tun, ci cu o litanie. ”A venit preotul și ne-a binecuvântat, a făcut cruce și a spus să nu trăgem cu arma în celălalt soldat și nici acela să nu tragă în noi. Să ne uităm unul la altul, fiecare cu treaba lui. Pe deasupra mergeau gloanțele. Și noi tot așa, mergeam la dânșii. Cum ar veni, ne păzeam unii pe alții”.
,,Și acolo, ca acolo”, oftează veteranul. Adică măcel.
Mareșalul Ion Antonescu a trimis, în 1942, la Cotul Donului, un sfert de milion de soldați români, așa cum i-a promis lui Hitler. Obiectivul lor era să apere Armata a 6-a germană, însărcinată de Fuhrer cu o misiune cât o obsesie: cucerirea orașului Stalingrad. Diviziile românești erau ,,înșirate ca mărgelele pe ață”, după cum relata un general român. Pradă ușoară pentru cei un milion de soldați sovietici angajați în contraofensivă. Operațiunea armatei rusești a dus la uciderea a 158.854 de militari români. Zeci de mii au fost luați prizonieri de război. Foarte puțini au reușit să scape. Între ei se numără și Mitel Panaite. A ajuns, însă, tot într-un lagăr sovietic, doi ani mai târziu.
,,Amăgirea ” de la 23 august
Sergent în retragere, Mitel Panaite locuiește acum într-o comună din județul Botoșani. Nu ,,zburdă”, cum glumește un prieten de familie, ci merge greoi, sprijinit într-un baston zdravăn. Are o strângere de mână fermă, de parcă toată puterea i s-a adunat în falange. Prin lentilele groase ale ochelarilor de-abia îi distingi ochii. Mustața mare, stufoasă, acoperă o buză de sus care nu mai are dinți de protejat.
În urmă cu mai bine de 70 de ani, când era flăcău, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial ca parte a Regimentului 24 Artilerie, din Roman. A avut ceea ce el numește un ,,serviciu special”. Era observator. ,,Și bun serviciu, dar periculos. Eu n-am avut armă la război, am avut aparate. Lunete, telescoape. Aceasta era partea mea. Spuneam unde-i frontul, unde-s ceilalți, unde-i inamicul”.
Dar nicio regulă a războiului nu spune că observatorii sunt scutiți de cătarea puștii inamice.
,,Noi trăgeam asupra lor și ei trăgeau asupra noastră. Dar cum ne-au spus nouă când ne-au pornit cred că așa le-au spus și lor. Eu n-am armată... Am găsit un soldat mort de frică. L-am căutat și nu avea glonț, nimic. De frică a murit”, povestește domnul Panaite.
Cum viața lui este sinonimă cu miracolul, Mitel Panaite a scăpat din bătălia de la Cotul Donului (1942), iar momentul 23 august 1944 l-a găsit tot pe front. Pentru el, soldat care a supraviețuit celei mai sângeroase bătălii din istoria armatei române, cea mai grea parte a războiului a fost tot retragerea.
,,Cu nemții ne-am pornit... Dar la 23 august a fost o amăgire. Ne-au zis să trecem din armata nemțească și să ne dăm cu rușii, contra nemților. Și am trecut în partea rușilor. Cum era în dreapta, noi am trecut în partea cealaltă. Și au rămas acolo cai, căruță”, povestește bătrânul
”A fost o amăgire acolo. Că rușii nu au mai ținut seama că noi suntem cu dânșii. Ne-au luat prizonieri de pe drum”.
Doi ani în Siberia
După capturare, Mitel Panaite și ceilalți prizonieri au mers multe zile pe jos, până în orașul Bălți, din Basarabia. Acolo se aflau trenurile care urmau să-i ducă în Siberia. Goale ca o promisiune, la început, și cu vagoanele închise ermetic. S-au umplut rapid de români, care au fost îngrămădiți ca animalele, potrivit veteranului.
”Acelea erau vagoane pregătite. Și ne-au băgat 80 de oameni într-un vagon. Așa stam. Dacă stăteai jos, trebuia să te ridice cineva, să te scoale în picioare. Și ne-au dus până am ajuns. Nu știam unde. Am trecut Volga și am trecut ziua. Patru kilometri avea lățime”.
După mai bine de un secol de viață, memoria lui Mitel Panaite are unele lacune. Cu toate astea, nu puține sunt lucrurile și momentele pe care și de aduce aminte cu acuratețe. Porțile lagărului, gardul ,,boit” cu var alb, frumoasele uniforme ale soldaților sovietici și culoarea fluviului Volga în ziua în care l-a traversat, cu trenul, în drum spre stepele Siberiei.
,,Ne uitam așa, în jos, acolo. Apa era verde și curgea încetișor, încetișor. Trenul nu mergea. Puteai să te dai jos să mergi pe lângă el”.
Pădurea siberiană le-a fost gară. Prizonierii nu au știut unde au ajuns și au mers, din nou, câteva zile pe jos până când au dat de lagăr.
”- Încolo, ne-au băgat la pădure. În Siberia. - În Siberia? - Da, în Siberia ne-au dus. O pădure mărunțică, nu mare. - Știți cât ați mers cu trenul? - O lună și ceva. - Atât ați mers cu trenul din Basarabia până în Siberia? - Da! - Și în luna aia ați mâncat? Au avut grijă de dumneavoastră? - Da. Au făcut mâncare. Erau locuri unde ne aștepta mâncarea pregătită. Era apă cu pește. ”
Din cei doi ani de lagăr nu i-au rămas multe amintiri. Muncă, frig, singurătate și rânjetul batjocoritor al gărzilor. Și să poți, nu ai mai vrea să ți le amintești.
Mitel Panaite a intrat în lagăr cu 90 de kilograme și a ieșit cu 37. Om în toată firea, cu greutatea unui adolescent. A visat întoarcerea acasă cu câteva zile înainte ca ea să se producă. Și s-a întâmplat ca în vis. Aceeași cărare, aceeași casă din județul Botoșani și o ușă încuiată. Familia era plecată la vecini. Când s-a întors, pentru a-l primi pe Mitel, a revenit împreună cu jumătate din sat.
,,Pielița” de la inimă
Mitel Panaite a fost cel mai aproape de moarte la Odessa, în 1941. Schija unui proiectil scuipat de gura tunului i-a căutat inima. Își amintește cu limpezime momentul. S-a așezat pe un genunchi să mănânce o poamă neagră. ,,Proiectilul a venit la mine și l-am cunoscut pe sus. Noi cunoșteam traiectoria proiectilului. Care merge mai departe și care pică aici. Care pica mai departe fâlfâia pe sus”.
,,Eu n-am fost bolnav să mă doară plămânul, să mă doare pântecele. Am fost bolnav că am fost rănit de două ori. Schija o am și acum. E cât un sâmbure de piersică. M-a salvat pielița care este între inimă și coastă. Că la marginea coastei, acolo, sunt ciolanele, coastele, și înăuntru e inima”. A stat trei luni în spital, la Pitești, apoi a revenit pe front.
,,Eu am fost și la Primul Război Mondial”, susține, cu mândrie, veteranul. Nu pe front. Avea un an când prima conflagrație mondială a început și trei ani când România a intrat ea. Dar a văzut o scenă de război. Una în care o femeie își ia adio de la soțul ei chemat la oaste.
,Am fost la primul război cu mama. Pentru tatăl meu. Și atunci s-a întâmplat că el ieșea din ogradă. Mama l-a tras deoparte pe tata, au vorbit, s-au pupat și asta a fost. Du-te acasă. Și el s-a suit înapoi și s-a dus. Și am luat parte la Primul Război Mondial. Copchiluț de 3 ani”.
Botoșăneanul știe că există un fel de agitație pe plan mondial și în ziua de azi. Cu rușii, americanii. Urechile lui aproape surde percep un zăngănit de arme nucleare.
”Nu se mai poate întâmpla un război cum a fost. Numai prin aparate se poate face. Pe sus. Vine cineva pe deasupra și a căzut acolo o bombă, și s-au dus toți. Ca să mai meargă astăzi cum ne-am dus noi, cu arma în mână încolo și ei asupra noastră... Îl vezi acolo și tragi într-însul. Și el să tragă în mine. Nu! Așa nu se mai poate!”.
Cel care luptă într-o revoluție cară apă cu ciurul, spunea scriitorul Gabriel Garcia Marquez. La fel face și cel care luptă într-un război. Întrebați-l pe Mitel Panaite.
Citește și:
VIDEO/ Istoricul Vlad Nistor: ”Făcea sens ca nepotul să dorească să își vadă bunicul, într-un asemenea moment”
