Irina Baianț, despre „Fantoma de la Operă” – crezul unei soprane într-un spectacol fenomen, jucat cu casa închisă. „Cel mai îngăduitor învățător, îngerul muzicii”

Pe 16 ianuarie, Opera Națională București a deschis anul 2026 cu un tur de forță al musicalului fenomen „Fantoma de la Operă” de Andrew Lloyd Webber, în fața unui public care a epuizat, în timp-record, toate cele 13 reprezentații programate.

„Fantoma de la Operă”, spectacol-fenomen jucat cu casa închisă

După o așteptare de un an și jumătate, una dintre cele mai impresionante producții muzicale montate vreodată în România s-a reîntors în repertoriul Operei Naționale București. Sub bagheta dirijorului Daniel Jinga, spectacolul a avut premiera la București pe 31 martie 2023, marcând atunci 15 reprezentații cu casa închisă.

Revenirea sa în stagiunea curentă confirmă statutul de eveniment de referință al acestei producții, un titlu care, prin amploare, nivel artistic și impact, depășește granițele unui simplu musical. Este o producție a cărei complexitate se regăsește în toate detaliile, de la scenografia semnată de Gary McCann, costumele elaborate, coregrafia realizată de Violeta Dincă, până la traducerea și adaptarea atentă a textului (Ernest Fazekas).

Pe scenă, în rolurile principale, îi vedem pe Irina Baianț și Adrian Nour. Ea e delicata Christine Daeé, iar el e Fantoma. Având în vedere interesul publicului pentru spectacolul-fenomen, Libertatea i-a adresat câteva întrebări sopranei, care ne-a făcut dezvăluiri despre spectacol și despre legătura ei cu publicul.

„Christine vorbește despre lumină, dar și despre fragilitate”, ne-a spus Irina Baianț când a venit vorba despre personajul pe care îl interpretează, chiar pe poante. Nu s-a ferit să vorbească nici despre dirijorul Daniel Jinga, cel care conduce orchestra spectacolului. „Aduce o energie foarte echilibrată. Știe să susțină emoția fără să o apese”, a adăugat soprana.

Ce înseamnă „Fantoma de la Operă” pentru Irina Baianț

Libertatea: Spectacolul „Fantoma de la Operă” e deja un fenomen. 13 reprezentații sold-out, mii de spectatori la Opera Națională București, nenumărate postări pe rețelele de socializare, dar ce înseamnă, de fapt, acest spectacol în ochii sopranei Irina Baianț?

Irina Baianț: Pentru mine, Fantoma de la Operă nu este un succes de cifre, ci un spațiu viu de întâlnire. Este un spectacol care adună oameni foarte diferiți în jurul aceleiași emoții. Faptul că sala a fost plină de fiecare dată spune că publicul avea nevoie de această poveste spusă cu onestitate și rigoare. Prin numărul mare de reprezentații pe care le-am făcut consecutiv mi-am setat un nou record personal de rezistență, care îmi dovedește încă o dată că tehnica sănătoasă stă la baza performanței, fără dubiu.

-Să intrăm în culisele „Fantoma de la Operă”. De câtă vreme pregătiți întreaga proiecție și câte repetiții au avut loc? E adevărat că înainte de premiera din 16 ianuarie au avut loc nouă spectacole fără public?

– Pregătirea a început cu multe luni înainte, într-un ritm intens și constant. Am avut repetiții muzicale, scenice, tehnice, apoi acele reprezentații fără public, pe care le numim în limbaj tehnic „generale fără public”, care sunt esențiale pentru a așeza spectacolul în corp și în respirație. Ele au fost, de fapt, un proces de antrenament pentru toată lumea, fără de care nu am fi rezistat presiunii și emoțiilor care vin la pachet cu sala plină.

Momente de emoții și incidente în timpul spectacolului

– Ce moment înălțător ai trăit în culise în timpul celor 13 reprezentații? S-a întâmplat și vreun incident?

-Cel mai înălțător moment a fost sentimentul de comuniune cu toată echipa, de la cabiniere până la mașiniști, cor, balet, regizori tehnici, colegii de scenă, orchestră etc. Acest spectacol unește nu doar mii de oameni în sală, ci și pe noi, și ne scoate cele mai frumoase forme de colegialitate și prietenie înainte de intrarea în scenă, când simțeam că suntem toți conectați. Incidente au existat, ca în orice producție vie, dar nimic care să rupă coerența sau flow-ul spectacolului… dimpotrivă. Ne-au făcut mai activi și au scos „animalul de scenă” din noi.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 15

– Ai vreun ritual sau vreo rugăciune înainte de a se ridica cortina?

– Da. Am un moment al meu de tăcere. Îmi adun respirația, îmi așez gândurile și spun o rugăciune. Nu pentru succes, ci pentru adevăr, recunoștință și claritate.

– Sigur că publicul ți-a admirat talentul, dar și aparițiile pe scenă. Apari într-un costum albastru la început, apoi într-o rochie din dantelă albă, dar și într-una roșie, care pare grea. Cât de rapid reușești să te schimbi și e vreun costum care îți dă bătăi de cap?

– Schimbările sunt foarte rapide și cer multă disciplină. Am făcut repetiții numai pentru ele. Am momente în care mă ajută la schimbare colegele din scenă, în spatele unui decor, și momente în care nu ajung până la cabină și doamnele care au grijă de mine vin în culise în locuri improvizate și aleargă efectiv după mine printre decoruri și recuzită pentru a mă schimba. Rochia roșie este, într-adevăr, cea mai solicitantă, atât fizic, cât și emoțional. Dar fiecare costum mă ajută să intru într-o etapă diferită a poveștii lui Christine.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 4

Irina Baianț, din nou pe poante după ce a studiat baletul în copilărie

– Spuneai că poantele sunt „cel mai special și intim detaliu” care te transformă în Christine Daeé. Îți e ușor să le porți? Nu mă refer neapărat la perechea de pantofi, ci la „greutatea” personajului pe care publicul îl îndrăgește în mod deosebit.

– Poantele sunt cea mai fragilă identitate a personajului. Nu sunt ușor de purtat, dar nici nu trebuie să fie. Greutatea de a le purta mă ține ancorată, prezentă, atentă la fiecare pas. La fel și rolul. Am avut puțin noroc că am făcut câțiva ani considerabili de balet în copilărie și mersul pe poate nu se uită, dar trebuie și el antrenat. Momentul acela este cel pe care îl aștept cel mai mult, sincer.

– Christine Daeé mă gândesc că poate fi văzută ca un simbol al luminii și maturizării. Cum rezonezi personal cu această temă și ce ai învățat despre propriul tău traseu interpretativ jucând acest rol?

– Christine vorbește despre lumină, dar și despre fragilitate. M-a învățat să am răbdare cu mine, să accept etapele și să nu forțez maturizarea artistică. Fiecare spectacol adaugă un strat nou. Pe de altă parte, nu poți fi Christine dacă nu ai simțit măcar o dată emoțiile prin care ea trece. La fel e cu orice rol, de fapt. Nu poți „juca” ceva ce nu ai trăit sau simțit. Cheia e să nu îți imaginezi, ci să cauți adânc în tine adevărul situațiilor.

Despre Adrian Nour și Daniel Jinga

– Chimia cu Adrian Nour e evidentă pe scenă, dar cum ați ajuns în acest punct? Pare că vă înțelegeți din priviri, din semne. Repetiția e secretul sau legătura de prietenie pe care o aveți de ani?

– Cu Adrian Nour există o încredere construită în timp. Repetiția e baza, dar prietenia și respectul reciproc fac ca lucrurile să curgă firesc. Pe scenă nu jucăm chimia, ea există, și pentru că ne leagă multe emoții petrecute în spectacole și concerte de-a lungul timpului am căpătat încredere unul în celălalt, care este esențială în scenă. Suntem foarte asemănători în modul de abordare a unei partituri muzicale cât și a unui personaj și la fel de muncitori pentru a obține ce ne dorim de la performanță. Și ne bucurăm mult de ceea ce facem.

– Cum consideri că stilul și energia dirijorului Daniel Jinga contribuie la experiența publicului în acest musical?

– Daniel Jinga aduce o energie foarte echilibrată. Știe să susțină emoția fără să o apese. Publicul simte asta, chiar dacă nu o poate numi exact. Iar pentru noi e important să avem atenția și emoția atât de prezentă din partea celui care alchimizează tot ce se întâmplă. Are o magie a geniului când ia bagheta în mână și scoate ce e mai bun din toți, atât orchestră, cât și soliști.

Publicul și ropotele de aplauze de la sfârșitul spectacolului

– Cum simți energia și reacția publicului în timpul spectacolului? Pe 16 ianuarie am fost în sală și, în unele momente, publicul a ezitat să aplaude tocmai pentru a nu deranja sau pentru a nu perturba scena emoționantă.

– Energia publicului a fost extrem de atentă, și uneori protectoare. Faptul că uneori aplauzele au întârziat spune mult despre respectul pentru moment. A fost o ascultare profundă. Eu așa am perceput-o.

– Faptul că biletele s-au epuizat rapid reflectă mai degrabă notorietatea titlului sau nevoia publicului de experiențe culturale puternice?

– Cred că e o combinație. Titlul atrage, dar oamenii revin și vorbesc mai departe pentru că experiența e reală. Publicul caută emoție autentică, nu doar spectaculosul. Chiar și cei care au venit din curiozitate, fără așteptări, au fost cuprinși de magie, iar asta îmi bucură sufletul.

– Cum e pentru tine să vezi sala plină, știind că fiecare om de acolo a venit cu o așteptare, o emoție, o poveste personală?

– E o responsabilitate mare și frumoasă. Fiecare om din sală vine cu propria poveste, iar eu tot ce pot să fac e să le dăruiesc autenticitate și naturalețe pentru a le susține intrarea în poveste. Dar să știi că nu mă gândesc foarte mult la asta, ci la bucuria de a fi acolo. Respectul pentru public și pentru cum îmi fac meseria mă face să nu am jumătăți de măsură.

– Dacă aplauzele ar putea fi traduse în cuvinte, ce crezi că îți spune publicul?

– Cred că spune: „Am fost acolo cu tine. Am simțit! Mulțumesc!”

Crezul Irinei Baianț

– După aplauzele de final, când rămâne liniștea, ce rămâne în tine ca om, nu ca artist?

– Rămâne o liniște plină, nu goală. Și recunoștința că pot face această meserie cu sens. Când ajung acasă, îmi aprind o lumânare și mulțumesc Cerului pentru că m-a ajutat să pot trăi în această binecuvântare și mi-a dat putere.

– Ce le poți spune celor care nu au reușit încă să vadă spectacolul, dar își doresc să ajungă în sală?

– Le-aș spune să vină, să lase povestea să îi atingă în felul ei. Spectacolul nu promite confort, ci adevăr. Este o rană care luminează pentru toți cei ce se deschid să primească cea mai blândă vindecare și cel mai îngăduitor învățător, îngerul muzicii.

Spectacol, pe 8 martie

– Ce pregătești în continuare?

– Letters to Juliet este concertul meu de 8 martie, la Sala Palatului, primul concert din 2026, gândit special pentru femei. Este o experiență muzicală despre iubire fără armuri, despre felurile în care ne-am dăruit, ne-am pierdut și ne-am regăsit.

Pe scenă aduc trei arhetipuri feminine, începutul, mama și femeia de după furtună, nu ca vârste, ci ca stări prin care toate trecem. Fiecare piesă e o scrisoare către cineva sau către propria inimă, un spațiu de recunoaștere, vindecare și onorare de sine. Pe 8 martie, la Sala Palatului, creez o seară în care femeile nu trebuie să demonstreze nimic, ci doar să fie, să se asculte și să se aleagă pe ele. Este o invitație sinceră de a veni exact așa cum ești și de a pleca mai aproape de tine.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro