Ce înseamnă Justin Timberlake pentru Electric Castle 2025: „Nu e un artist care vine să cânte, e un ecosistem care se mută temporar în festival” | Interviu

Un nume mare are nevoie de o poveste coerentă

Edmond Lenarth și Adam Dobie, oamenii din spatele lineup-ului, într-un interviu exclusiv pentru Libertatea, explică miza, strategia și filosofia din spatele ediției care ar putea redefini așteptările industriei locale.

În 2025, la castelul Bánffy din Bonțida, Electric Castle marchează o nouă etapă în istoria sa cu cel mai sonor nume de până acum: Justin Timberlake. Festivalul va avea loc în perioada 16-20 iulie, iar headliner-ul va concerta în seara de joi, 17 iulie. 

Așa cum subliniază Edmond Lenarth (Head of Booking & Festival Programmer) și Adam Dobie (Booking & Festival Programmer), un nume mare nu înseamnă nimic fără o poveste coerentă în jurul lui. 

„E un semn clar că România e pe «radarul» marilor artiști internaționali. Pentru noi, la Electric Castle, e o validare a muncii din ultimii 12 ani. Am crescut constant și acum putem aduce un artist de talia lui Justin”, zice Adam.

Confirmarea lui Timberlake a fost rezultatul unui proces de lungă durată, bazat pe timing, intuiție și coerență. Prezența lui a schimbat gravitația festivalului, a dus organizarea pe un alt nivel și a redefinit modul în care restul lineup-ului a fost construit. 

Recomandări

Moartea lui Iliescu și moartea lui Băsescu. Opinie de Andrei Crăciun

„Aduce cu el o generație întreagă”

Cu toate astea, explică Edmond, lineup-ul EC 2025 s-a construit cu un gând clar în minte și anume cum să ducă mai departe povestea Electric Castle, fără să se repete, dar și fără să-și piardă ADN-ul? 

„L-am gândit ca pe un parcurs muzical – să ai momente care îți dau energie brută, dar și spații de retragere, de descoperire, de emoție pură. De la Justin Timberlake, care aduce cu el o generație întreagă și un sunet global, până la actele mici, experimentale, care vor apărea poate în colțuri neașteptate, Vibe-ul general? 

E eclectic, dar conectat. Nu e o ediție care trage spre un singur gen – din contră, anul ăsta e mai mult ca oricând o călătorie printre lumi diferite: pop, rock cu adrenalină, techno care nu iartă, jazz reinterpretat, voce pură, beat murdar. Cred că oamenii vor pleca de la EC 2025 cu o senzație rară: că au dansat, au cântat, au trăit festivalul”, susține el.

Recomandări

Paradoxul pieței imobiliare românești: tranzacțiile scad, prețurile cresc. Locuințele costă acum mai mult ca în 2008, când România era în plină bulă imobiliară. Care sunt cauzele

Pentru echipa Electric Castle, booking-ul nu e o listă de dorințe sau un exercițiu de popularitate. Este o coregrafie invizibilă, cu zeci de fire aflate în echilibru – de la disponibilitate, la producții complexe, la un dialog constant cu publicul. 

„E un mix. Ne uităm, desigur, la ce e în trend, la cifrele de pe streaming, dar uneori simți că un artist are «momentul lui» și trebuie să-l prinzi, chiar dacă nu e încă «senzația momentului». Instinctul și experiența contează mult, iar unele dintre cele mai tari show-uri pe care le-am adus, de-a lungul anilor, au venit dintr-un feeling, nu dintr-un Excel”, adaugă Adam.

Într-un interviu exclusiv Libertatea, Edmond și Adam vorbesc despre ediția din acest an și modul în care au gândit-o, cerințele speciale ale lui Justin Timberlake, momente din istoria festivalului care i-au impresionat, band-uri la care ar trebui să fim atenți, dar și ingredientele care contribuie la magia EC. „Un festival bun e acela în care ai spațiu să te regăsești și libertatea să te pierzi, fără să simți că ești într-un mall cu muzică”, după cum zice Lenarth.

Recomandări

Cine sunt „unioniștii” lui George Simion din Basarabia: plătiți de oligarhii Șor și Plahotniuc, urmăriți penal sau arestați pentru cultivare de marijuana

Un lineup bun spune o poveste care merită trăită

Libertatea: Cum începe construcția unui lineup de Electric Castle? Cu ce gânduri și direcții plecați la drum în fiecare an?
Edmond Lenarth: Multă alchimie, foarte puțin algoritm. Ne adunăm și vorbim despre vibe-ul anului, despre context – ce se întâmplă în lume, ce genuri revin, ce descoperim nou, ce ne-a lipsit sau ne-a rămas în minte de la ediția trecută. Apoi ne uităm la echilibru: între hype și legendă, între extaz și introspecție. Să aibă festivalul inimă și coloană vertebrală. Un act mare îți aduce valuri de oameni, dar un nume mic, pus la locul potrivit, la ora potrivită, îți poate da cel mai sincer moment de magie. La final, lineup-ul trebuie să sune ca o poveste care merită trăită, nu doar bifată. Dacă reușim asta, știm că suntem pe drumul bun.

– Apropo de asta, aveți în vedere și sugestiile publicului? Vă influențează mesajele din social media, sondajele, reacțiile după anunțuri?
Edmond Lenarth: Sigur că ascultăm. Ar fi o aroganță să crezi că știi mereu mai bine decât publicul tău. Dar în același timp, nu poți construi un lineup doar din dorințe de pe Facebook sau din topuri de comentarii. Ar ieși un Frankenstein muzical – multe piese bune, dar un tot unitar căruia îi lipsește sufletul. Nu ignorăm niciodată valurile reale de interes. Uneori le anticipăm, alteori le testăm discret. Așa că da, ne influențează, dar nu mecanic, ci într-un dialog continuu. Nu bifăm cereri, ci încercăm să înțelegem nevoia din spatele lor și s-o integrăm în povestea festivalului.

Când se aliniază – și emoția, și momentul, și bugetul – atunci da, facem tot ce ține de noi să aducem artiștii care apar în preferințele de moment ale publicului.

Modul în care a schimbat Justin Timberlake organizarea

– Care sunt cele mai importante întrebări pe care vi le puneți când discutați un headliner? E o decizie artistică, financiară, logistică sau toate la un loc?
Edmond Lenarth: Când vorbim despre un headliner, întrebările vin în valuri – ca niște filtre prin care treci ideea, până rămâne doar ce contează cu adevărat. Apoi vine realitatea – cât costă, cum arată producția, cât de complexă e logistica, vine cu 40 de TIR-uri? Un headliner trebuie să inspire, să atragă, dar și să lase spațiu altora în jurul lui. Uneori, decizia finală se ia dintr-un instinct pe care e mai greu să-l exprimi rațional. Dacă toți din echipă simțim că „asta e”, de obicei nu ne înșelăm.

– Când a fost clar că Justin Timberlake va fi headliner-ul EC 2025? Cum a arătat procesul de booking?
Edmond Lenarth: Un artist de acest nivel nu se ofertează și contractează pur și simplu – se aliniază cu un plan, cu un moment, cu o poveste. Am început să-l urmărim din timp, revenirea lui în muzică cu noul lui album, tonul noii lui etape, felul în care generații diferite reacționează la numele lui. 

Ne-am întrebat: e nostalgic sau e relevant, e doar un showman sau e artist? Răspunsul nostru: e toate acestea, și chiar mai mult. Apoi vine partea grea – să transformi un „ce fain ar fi să…!” într-un „e confirmat”. Asta înseamnă timing, negocieri, răbdare și, uneori, să spui „nu” la alte opțiuni ca să lași locul liber pentru ce simți că merită. Când am avut răspunsul final, nu a fost un moment de euforie, ci unul de liniște: ok, asta o să rămână în istoria festivalului. Și acum construim în jurul lui, ca să-i dăm contextul și energia pe care le merită.

–-Cât de mult influențează headlinerii în mod direct restul lineup-ului? De exemplu, ați gândit altfel lineup-ul EC 2025 pentru că vine Justin Timberlake?
Adam Dobie: Categoric, da. Când ai un nume ca Justin Timberlake, el setează o atmosferă și un standard. Automat, vrei ca restul lineup-ului să fie pe măsură, dar fără să pierzi diversitatea care definește Electric Castle. Ne-am gândit și la cum putem construi o poveste coerentă în jurul lui, de la warm-up acts până la ce se întâmplă în ziua respectivă pe alte scene ale festivalului.

– Ce s-a schimbat, efectiv, în organizare, în negociere sau în vibe-ul general odată cu prezența lui Timberlake în lineup? A adus și mai multă presiune?
Edmond Lenarth: Când confirmi un nume ca Justin Timberlake, nu mai e vorba doar de „încă un headliner”. Se schimbă gravitația festivalului. Totul începe să se învârtă în jurul acelui moment – și nu pentru că vrem noi, ci pentru că publicul, industria, presa, chiar și colegii din echipă simt automat o miză mai mare. În organizare, fiecare detaliu devine mai precis, mai încărcat de consecințe. Se activează un lanț întreg de cerințe, protocoale, echipe tehnice, securitate, camere de backstage, fluxuri de acces – toate la un alt nivel. 

Nu e un artist care vine să cânte, e un ecosistem care se mută temporar în festival. În negociere, presiunea e să rămâi calm și clar când cifrele cresc și timpul scade. Dar partea grea nu e doar financiară. E să protejezi vibe-ul Electric Castle chiar și în fața unui gigant. Adică să te asiguri că, da, avem un star global, dar nu sacrificăm spiritul nostru – mixul de inovație, libertate și haos creativ controlat. Presiune? Da. Dar nu panică. Mai degrabă o intensitate bună. Simți că ai de construit ceva ce va fi văzut, analizat, comparat. Și atunci, fiecare decizie devine mai ascuțită, mai atentă. Nu mai poți improviza. Dar nici nu vrei să pierzi bucuria jocului.

Artiștii EC de-a lungul timpului 

– Îmi puteți spune câteva dintre cerințele pe care le-a avut Timberlake pentru venirea în România?
Edmond Lenarth: Nu vrem să îl credeți mai puțin superstar, dar Justin, la fel ca majoritatea numelor grele pe care le-am avut, de-a lungul timpului, pe scenele Electric Castle, nu are nicio solicitare ieșită din comun. Sunt foarte multe mituri în jurul starurilor, multe întreținute de dragul unui articol în vreun tabloid, pentru că mi-e greu să cred că am fost atât de norocoși până acum și nu am nimerit niciun artist care să vrea să-i tapetăm cabina cu trandafiri roz sau să-i punem jacuzzi în backstage. În ziua de azi, mai degrabă primim de la artiști întrebări dacă mașinile folosite la transport sunt eco-friendly decât dacă putem aduce apă de izvor din Alpii italieni.

– Apropo de asta, care e cea mai nebună sau neașteptată solicitare pe care a avut-o un artist invitat la Electric Castle, de când lucrați în industrie?
Adam Dobie: Acum câțiva ani am avut trupa Klangphonics invitată pe scena Hangar, care cereau în rider-ul lor un aspirator, fără alte detalii. Ne-a distrat atât de tare solicitarea lor încât am făcut un întreg research și le-am adus exact aspiratorul pe care l-am văzut în unul dintre videoclipurile lor. Aparent, aspiratorul era parte din show-ul muzical, foloseau sunetele lui pentru câteva piese. Au fost foarte uimiți și entuziasmați, fuseserăm singurii organizatori care s-au dat peste cap să le înțeleagă solicitarea.

– A existat vreodată un moment tensionat cu un artist?
Adam Dobie: Artiștii sunt și ei oameni. Vin cu stresul turneului, oboseală, mai nimeresc în plină furtună de iulie sau ajung în Bonțida după 10 ore în care au stat blocați pe un aeroport, cum s-a întâmplat anul trecut, când au căzut serverele și ore întregi niciun avion nu a decolat. De certat, nu ne certăm, asta e regulă în backstage. Chiar și când un artist pretinde că nu va cânta că e prea cald afară, deși show-ul lui e peste câteva ore bune, cum am pățit anul trecut. Există întotdeauna o soluție mai bună decât cearta, o degustare din pălinca lui Ed, o glumă bună la momentul potrivit fac minuni.

– Care a fost cel mai greu artist de convins să vină la EC – și cum i-ați obținut totuși „yes-ul”?
Edmond Lenarth: Massive Attack a fost… altceva. Și nu vorbim de bani sau de cerințe tehnice. Sunt niște artiști la care contează foarte mult contextul, politic, emoțional, estetic. Îți analizează festivalul ca pe un organism viu. Dacă nu simt că e în acord cu valorile lor, cu mesajul lor, cu planeta pe care vor s-o salveze, nici nu deschid e-mailul. Cu ei n-a fost despre booking, a fost despre încredere. A durat două ediții până să zică „poate”. Apoi au zis „da”. 

Limp Bizkit, în schimb, a fost ca o scenă de film din 2001. Nebunie. Energie pură. Dar și multă, multă reținere. „România? Ce e acolo?” – cam ăsta era vibe-ul inițial. I-am convins arătându-le imagini de la concertele altor artiști rock, publicul nostru nebun care urlă fiecare vers de parcă viața lui depinde de asta. Da, e o atmosferă aparte la concertele de la Electric Castle și artiștii își doresc asta. Oricât de sus ai ajunge în carieră, sau poate tocmai pentru că ai ajuns foarte sus, ai nevoie să nu te simți singur pe scenă.

– Și dacă tot suntem aici, este cineva care v-a impresionat prin atitudinea mișto, deși era un nume sonor și vă așteptați să fie mai dificil?
Adam Dobie: Skrillex, un megaprofesionist, dar super relaxat. Imaginați-vă că show-ul lui a fost în plină furtună, a fost seara cu record de precipitatii din toată istoria EC, ori la noi când plouă… Nu i-a păsat, a stat cu echipa din backstage, apoi, după un super show, a ieșit prin festival, a vorbit cu festivalierii, a mers să asculte DJ locali, la un moment dat era pe o scenă mai mică și mixa cu un DJ din Cluj. Și vorbim de unul dintre cel mai bine plătiți DJ și producători din lume.

„Niciodată nu înlocuiești doar un artist, schimbi un întreg ecosistem”

– Ce se întâmplă atunci când un artist anunțat nu mai poate veni? Aveți mereu un plan B sau totul devine o cursă contra cronometru?
Edmond Lenarth: Oricâtă experiență ai, prima reacție e mereu una de șoc – pentru că fiecare nume din lineup e acolo cu un scop, nu întâmplător. Avem planuri B? Avem. Dar planul B e rareori suficient, trebuie să ai și C și D etc. Uneori găsim un act care completează perfect golul. Alteori, schimbăm energia complet – și iese ceva chiar mai interesant. Dar da, devine o cursă contra cronometru. Zeci de telefoane pe diferite fusuri orare, disponibilități de ultim moment, echipe care trebuie să reacționeze rapid. Pentru că niciodată nu înlocuiești doar un artist, schimbi un întreg ecosistem, de la aparatura necesară pe scenă, la număr de camere la hotel, avioane, programarea pe mașini și toate detaliile care sunt atașate cu prezența unui artist în festival.

– Cât de greu e să păstrați echilibrul între a oferi transparență publicului și a gestiona presiunea internă a unui astfel de festival – ce ar fi bine să știm despre asta?
Adam Dobie: E un echilibru delicat. Ne dorim să fim deschiși cu publicul, dar sunt și lucruri care trebuie gestionate cu discreție sau limitate de contractele pe care le semnăm. Uneori e vorba de modul în care un artist își construiește prezența în festival, alteori de siguranța lui. Important e că vrem mereu ce e mai bun pentru experiența publicului, chiar dacă unele decizii nu se văd.

– Ați avut situații în care a trebuit să înlocuiți un nume mare în ultimul moment. Ce aveți în vedere când comunicați asta și cât de mult vă afectează reacțiile publicului?
– Da, am avut. Și în astfel de momente, e ca și cum se oprește puțin timpul. Pentru că nu înlocuiești doar un nume pe un afiș, rescrii o întreaga atmosferă pe care ai gândit-o pentru o seară anume. Primul instinct ar fi rețeta clasică de „damage control”, cum să faci să nu dai rău, dar nouă nu ne place, preferăm transparența. Comunicăm repede, clar, fără să cosmetizăm, ne asumăm că, chiar dacă vina nu ne aparține, probabil noi vom „încasa” toate nemulțumirile. Când alegem cu ce venim în loc, nu încercăm să păcălim publicul cu o „echivalență” falsă. Nu poți înlocui un artist iconic cu o copie și să speri că nu se simte. În schimb, căutăm un act care să aducă altceva: o energie nouă, o surpriză, un motiv real să fii acolo. Reacțiile publicului? Contează enorm. Le citim, le ascultăm, uneori le simțim în stomac. Dar nu ne blocăm în ele. E important să ne păstrăm echilibrul și să nu uităm că un festival e mai mult decât un singur nume.

Noua generație de artiști români și un event care este despre descoperire

– Cum vedeți scena muzicală românească de azi? Se simte o generație nouă care vine cu altă energie?
–Absolut. E o generație care nu mai are complexul „vestului” care se exprimă autentic, care știe să-și facă sound-ul propriu. Și se vede în tot: de la trap-ul local până la alternative, punk sau techno.

– Cât de important este pentru voi să susțineți artiști locali sau emergenți? Aveți un ochi activ pentru talente noi?
– Este vital. Electric Castle a fost mereu și despre descoperire. Urmărim constant scena locală, mergem în cluburi, ascultăm tot ce apare nou. Susținem artiști români nu doar cu sloturi de festival, ci și prin conexiuni, expunere, mentoring uneori. 

– Ce credeți că le lipsește tinerilor artiști români pentru a sparge mai ușor bariera internațională?
Edmond Lenarth: Știm exact ce NU le lipsește: talentul. Asta e clar. Avem voci, idei, sunete originale – uneori mult mai curajoase decât ce vine din afară. Ce le lipsește, mai degrabă, e contextul. Un ecosistem care să-i susțină pe termen lung, nu doar la început sau când „explodează” un clip. Scena internațională nu se câștigă, pe termen lung, doar cu o piesă bună. Se câștigă cu consistență, echipă, viziune și răbdare. Aici apare problema: nu toți au acces la oameni care știu să facă strategie artistică, la manageri care gândesc pe 3 ani, nu pe trei bookinguri. Și foarte puțini sunt învățați să se raporteze la ei înșiși ca la un proiect creativ complex, nu doar ca la „artistul din studio”. Mai e și bariera mentală: ideea că dacă vii din România, pornești cu un minus. Nu e adevărat. Pornești cu o altă poveste, și dacă o spui bine, devine avantajul tău. Dar asta cere luciditate și curaj – să nu copiezi ce merge afară, ci să creezi ceva ce nu există încă.

– Care sunt numele românești din lineup-ul de anul ăsta care credeți că vor exploda curând?
Adam Dobie: Diana Căldăraru, IOVA, Dimitris Bats și o trupă fresh/alternative din Cluj, pe nume Dean Klooge.

Momente speciale și esența unui festival bun

– Există un moment anume din festival pe care voi îl așteptați cu adevărat, ca fani, nu ca organizatori?
Edmond Lenarth: Fiecare dintre noi are acel moment personal, pe care nu-l trecem niciodată în Excel, dar îl simțim în stomac cu câteva ore înainte. Pentru unii e primul act live care deschide mainstage-ul, pentru alții e fix la 3 dimineața, când muzica electronică prinde o formă aproape hipnotică și vezi fețele oamenilor pierduți în dans, nu în story-uri pe Instagram. Pentru mine, momentul ăla vine când apune soarele în a doua zi, și scena Hangar începe să prindă lumină, dar încă păstrează căldura de peste zi. E o tranziție – nu doar de lumină, ci și de energie. Simți cum festivalul trece într-un alt registru. Și dacă atunci se leagă totul – sunetul, vibe-ul, reacția publicului – știi că ești exact unde trebuie să fii. E un moment în care nu mai ești „organizator”. Devii fan printre ceilalți. Și e rar, dar tocmai de-aia e prețios.

– Ce înseamnă, pentru voi, un festival „bun”? Care sunt lucrurile care fac diferența reală în experiența de festival?
– Un festival „bun” nu înseamnă doar lineup, nici doar logistică impecabilă. Diferența reală o fac detaliile la care nici nu te gândești: cât de natural te simți acolo, cât de ușor găsești ceva de iubit, chiar și atunci când nu cunoști artistul care cântă. Atmosfera nu se cumpără și nu se fabrică – se creează prin alegeri constante: cum curge programul, cum arată un colț de scenă, ce auzi când mergi între scene, Un festival bun e acela în care ai spațiu să te regăsești și libertatea să te pierzi, fără să simți că ești într-un mall cu muzică. E când oamenii vin pentru muzică și rămân pentru vibe. Și pleacă cu senzația că au fost, pentru câteva zile, o versiune mai bună a lor.

– Ce nu înțeleg oamenii despre munca de booking și programare într-un festival ca EC? E ceva ce vi se pare subestimat sau greșit perceput?
– Cred că ceea ce se subestimează cel mai des e nivelul de coregrafie invizibilă din spatele fiecărui nume, fiecărei ore din program, fiecărei scene. Lumea vede un lineup și crede că l-am făcut ca pe o listă de cumpărături: „Îi vrei pe ăștia? Îi pui în coș”. Dar realitatea e un joc complex de timing, disponibilitate, bugete, egouri, viziuni artistice și limitări tehnice. Și toate astea trebuie armonizate într-un program coerent, care să și emoționeze, nu doar să bifeze. 

O altă neînțelegere e legată de percepția că „dacă publicul cere, voi aduceți”. În realitate, e ca și cum ai juca șah pe o tablă care se schimbă în fiecare zi. Un artist poate fi liber azi și blocat mâine. Poate e interesat de evenimentul tău, dar are o producție imposibil de pus în practică în contextul tău. Sunt zeci de fire care trebuie ținute în mână – și uneori totul se rupe pentru un detaliu. Dar cel mai subestimat lucru e grija cu care construim fluxul emoțional al unei seri. Nu pui un artist după altul doar ca să umpli ore. Îi așezi în așa fel încât să simți cum crește o poveste, cum se adună oamenii, cum se schimbă ritmul. E muzică, dar e și regie.

Ce să nu ratăm ediția asta

– Dați-ne 3 artiști mai puțin cunoscuți din lineup-ul EC 2025 pe care publicul nu ar trebui să-i rateze

• JACOTÉNE – voce unicată, influențe de la Amy Winehouse, Adele
• Sylvie Kreusch – o prezență scenică imposibil de ignorat
• Taraphonics – proiect unicat creat de EC, combinație de lăutărie cu interprete pop

– Spuneți-ne un nume din lineup-ul de anul acesta care poate părea mic, dar care va da unul dintre cele mai tari show-uri de la EC 2025.
Adam Dobie: Joey Valence & Brae.

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro