Lector universitar în Londra, Mihaela Stan povestește cum a pierdut alegerile la primăria unei comune din Ialomiţa: “Câştigul meu e că am pus Valea Ciorii pe hartă!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Valea Ciorii este una dintre cele mai sărace localități rurale din Ialomiţa. Aici, a poposit Englezoaica, ducând copiii sătenilor cu mașina la școală și punându-se cu primarul în alegeri, fiind zdrobită la vot și continuând să care copiii la școală.
Cuprins:
- “Străina care vrea să ne stăpânească”
- Diaspora n-a putut vota
- S-a certat cu primăria pentru drepturile elevilor
- Un mânz mănâncă un măr
- ”Bunica își repara casa cu ea”. Cu balega
- Casa de vis, din containere
- Englezoaica începe lecţiile
- Duce ea elevii pe drumul spre Slobozia
- “Când capra a intrat în viaţa mea”
- Cana lui Cioloş
- Au poreclit-o, ironic, Primărița
În manualele de istorie recentă spre avangardistă, înfruntarea electorală de pe 27 septembrie va fi cunoscută sub numele de Bătălia de la Valea Ciorii. Ziua când Mihaela Stan, lector la University College London, a atacat prin surprindere postul de primar al unei comune ialomiţene aflate în inima Bărăganului, la 10 kilometri nord de Țăndărei.
În poza din manualul de istorie contrafactuală, Mihaela, 42 de ani, ar trebui să apară îmbrăcată în geaca ei roşie, cu părul şaten fluturând în briza iazului sărat, într-o mână cu o cană suvenir din State, unde şi-a făcut MBA-ul, şi cu cealaltă ţinând ferm de sforicică o capră care se ridică în două picioare.
Nu e un tablou ecvestru, deci numărul de picioare pe care capra le ţine ridicate nu înseamnă nimic. Mihaela n-a suferit răni majore pe câmpul de bătaie. În orice caz, nu răni din alea fataliste, incompatibile cu ţara, care să o determine să pună traista pe băţul cu steag alb şi să plece.
“Străina care vrea să ne stăpânească”
Candidatura Mihaelei a stârnit o furtună de temeri, bârfe şi zvonuri de proporţii epice în Valea Ciorii. “Străina asta vrea să pună stăpânire pe sat...”.
Când Dacian Cioloş, în turneu de susţinere a candidaţilor USR-Plus, a oprit pentru o oră în satul Murgeanca, unde stă Mihaela, spaima sătenilor a atins paroxismul. “Ia uite, a venit şi tehnocratul ăla, să ne stăpânească...”
Dacă ar fi fost să le zică verde-n faţă ce crede despre spaima lor, Mihaela le-ar fi zis sătenilor ataşaţi de actualul primar că au sindromul Stockholm. Dar nu le-a zis şi bine a făcut. Stockholm sună şi mai exotic decât Londra.
Diaspora n-a putut vota
E incert ce ai avea de stăpânit pe aici, cu excepţia unui mic monument închinat soldaţilor români şi amplasat lângă un loc de joacă tapetat cu tartan, probabil operă de căpetenie a primarului în funcţie din 2008.
Comuna are cam 1.800 de suflete şi e situată la vreo oră de mers cu maşina de Slobozia. Legăturile cu restul lumii le asigură o firmă privată de transport, care are numai trei curse pe zi, pe direcţia Slobozia, la ore imposibile pentru elevi. Nimic pe traseul Ţăndărei – Valea Ciorii – retur, nu e o rută rentabilă, căci e prea aproape, mergând de la nevoie la necaz. Și invers.
Clienţii sunt câţiva navetişti, care se înfiinţează în staţie odată cu elevii de liceu, pe la 6.30. Ceilalţi oameni ai muncii din comună nu sunt la mâna transportului în comun de aici, căci sunt răspândiţi prin Europa.
S-a certat cu primăria pentru drepturile elevilor
Înainte de a se bate pentru primărie, Mihaela Stan s-a bătut pentru liceenii din Valea Ciorii. Microbuzul şcolar nu-i ducea pe elevii de liceu nici în Ţăndărei, nici la Slobozia. Practic, copiii trebuiau să se descurce singuri.
Părinţii trebuiau să achite în jur de 200 de lei lunar, pentru transportul cu alte mijloace. Ori să plătească gazdă sau internat. “Nu toţi părinţii îşi permit. Le-am explicat celor de la primărie, iar şi iar. Ei mi-au răspuns: după ce termină gimnaziul, nu mai sunt copiii noştri! Am făcut ochii mari”, spune Mihaela.
Un mânz mănâncă un măr
Îşi aminteşte exact data, 17 septembrie 2013, când a venit pentru prima oară în Valea Ciorii. Fiica unor prieteni ai Mihaelei se pregătea să urmeze o facultate şi a întrebat-o despre universitatea din Londra, unde predă.
“Eram la Constanţa, începuseră şcolile. Ai mei au plecat spre Bucureşti. Eu am zis să mă opresc în Valea Ciorii, la Murgeanca şi să o vizitez pe bunicuţa acestei fete, care mai târziu mi-a devenit studentă. M-a întâmpinat unchiul fetei. Mi-a arătat satul. M-a adus aici, pe islaz. Era un mânz, acum e cal în toată puterea, care trage la o căruţă. I-a întins omul un măr… Am şi poza în capul meu…
Calul a luat mărul şi am văzut islazul în toată frumuseţea lui. Era o zi de toamnă fără vânt, a doua zi a fost vânt. Şi am simţit că e ceva aici. Budiştii vorbesc de asta, nu sunt budistă. Dar zic ei de o centrare, te simţi ancorat… Am zis: aici e bine, aici mai vreau să vin. Mihaela Stan:
”Bunica își repara casa cu ea”. Cu balega
Şi a mai venit. Atrasă de amintirea mirosului de balegă, pe care-l ducea cu ea, în memorie, după copilăria petrecută la bunicii paterni din Teleorman. Nu e un miros irezistibil, “nu e deloc romantic”, râde Mihaela, “dar e un merit şi în balegă, bunica îşi repara casa cu ea”.
După peste un deceniu petrecut în ceea ce ea numeşte “bula universitară din Londra”, Mihaela a simţit că-i lipseşte ceva.
“Îmi simţeam inima goală. Eram împlinită profesional. Aveam prieteni în Londra, prieteni din toate colţurile lumii. Ne era bine împreună. Dar acum aveam aşa, o criză de identitate. Din discuţiile cu prietenii, a început din nou să rezoneze în mine: România, România… Mă întrebam: care e comunitatea mea?”.
Casa de vis, din containere
Sătenii din Valea Ciorii au fost foarte bucuroşi să o aibă pe Mihaela ca oaspete. O dată, de două ori, de trei ori… Când Englezoaica şi-a parcat rulota în marginea satului, cu vedere la iaz, şi i-a anunţat că vrea să locuiască de-acum acolo, s-a cam terminat cu ospitalitatea.
Porecla i-au dat-o localnicii, după ce au aflat, în mare, cu ce se ocupă şi de unde vine recenta lor consăteancă.
“Da, ăsta e adevărul… Oamenii devin suspicioşi când vrei să fii unul de-al lor. Tu, un străin… Ce interese ai, ce urmăreşti, de fapt?”. Mihaela s-a necăjit, dar apoi s-a obişnuit cu ostilitatea bruscă a unor săteni cu care stătuse la aceeaşi masă. E specialistă în psihologie organizaţională, adică ştie ce e de făcut pentru ca o colectivitate să funcţioneze eficient, într-un scop sau altul.
E meseria mea, la urma urmei. Ştiu cum reacţionează un grup la apariţia unui element de noutate. Mihaela:
După rulotă, s-a mutat într-o casă din containere modulare. A căutat să cumpere teren, dar cum cadastrul e un dezastru în Valea Ciorii, s-a mulţumit cu 90 de metri pătraţi, un petic din grădina unui sătean, nea Fană. Pe lângă casa în curs de amenajare, Mihaela are spaţiu cât să-şi planteze un rând de lavandă. Ăsta e unul dintre obiective.
Englezoaica începe lecţiile
“Venisem să stau, am stat, dar nu sunt omul care să stea prea mult locului. Am făcut cunoştinţă cu oamenii din sat, cu copiii, cu profesorii şi educatorii lor. Am întrebat-o pe directoarea şcolii cum pot să ajut. Şi am văzut o sclipire şi o nelămurire în ochii ei. Probabil nu auziseră întrebarea asta prea des, de la oameni care n-au legătură cu satul, n-au rude aici”, povesteşte Englezoaica.
Cu elevii din Valea Ciorii, Mihaela a început un program de tip şcoală după şcoală. A combinat jocul cu învăţarea, a organizat căutări de comori pe malul iazului, strângeri de deşeuri, pentru că “oamenii continuă să aducă tot gunoiul la marginea satului, ca şi cum ar fi locul nimănui”.
La un moment dat, Primăria a împărţit prin sat pubele, un fel de butoaie de plastic, însă cei mai mulţi dintre săteni au găsit de cuviinţă să le bage în curţi şi să depoziteze în ele murături.
Mihaela nu s-a descurajat. Şi-a pus toată nădejdea în educaţia copiilor, care, la rândul lor, vor transmite părinţilor câte ceva din bunele maniere în relaţia cu mediul. Problemele educaţiei din Valea Ciorii sunt, însă, multe. Cea mai mare dintre ele, crede Mihaela, e abandonul şcolar, din cauze banale: sărăcie, lipsă de interes a autorităţilor, a familiilor, a comunităţii.
Duce ea elevii pe drumul spre Slobozia
Primăria invocă lipsa de resurse, când vine vorba de investit în educaţie. Bugetul local e prea mic, iar fondurile europene nu pică din cer. Trebuie să ştii să le accesezi, să întocmeşti proiecte, să le înscrii, să le implementezi. O mare bătaie de cap.
A fost nevoie de multă muncă de lămurire cu părinţii, din partea Mihaelei. Părinţii au înţeles şi au presat autorităţile locale, până când acestea şi-au asumat drumul copiilor din comună spre liceu. Microbuzul galben pe care Mihaela îl priveşte trecând, după ce s-au urcat elevii, merge însă doar la Ţăndărei.
Atât a putut Primăria. Liceenii care merg la Slobozia au la dispoziţie o singură şansă de a fi în clasă, încă de la prima oră: maşina cu şase locuri, condusă de Mihaela.
“Un bunic, o mămică şi cu mine am fondat o asociaţie, să putem căuta legal sponsorizări. Aşa am făcut rost de maşina asta. Asociaţia se numeşte EduPlai, cu i românesc, de la plai”, explică Mihaela. Nu prea e lume în sat care să confunde Plai cu Play, dar e bine să fii specific.
Pentru că orarul în pandemie se schimbă de la o zi la alta, maşina Mihaelei duce doar trei elevi până la Slobozia.
Drumul e prost, peisajul e monoton, câmp, tractor, câmp, casă, căruţă, câmp. Dar conversaţia e vioaie şi trece rapid de la dialectele vorbite de chinezi la cum să-ţi alegi facultatea.
Încerc să le trezesc curiozitatea, să le cresc încrederea în ei, să-şi exprime deschis părerile. Procesul de învăţare la noi îl consideră pe elev un fel de receptor pasiv, un fel de pâlnie prin care torni informaţie. Informaţie din care rămâne mai nimic, după o vreme. Mihaela Stan:
În fiecare zi de şcoală, la 6.30-6.45, Mihaela duce elevii la Slobozia. Pe la 14.00, îi ia de la liceu şi îi transportă acasă. Când munca de cadru universitar îi cere Mihaelei să fie prezentă la Londra, EduPlai angajează ca şofer un sătean. “Din fericire, programul meu de lucru e flexibil, pot să mă împart şi să stau un semestru aici şi un semestru în Anglia”, spune Mihaela.
“Când capra a intrat în viaţa mea”
Şi-acum despre capra din tablou. O cheamă Alba şi e obişnuită să primească o banană sau altceva bun, după ce Mihaela termină cursa de dimineaţă.
Englezoaica o cumpărase pentru un om din sat, căruia îi murise capra. După câteva zile, omul a returnat-o, pentru că animalul nu dădea lapte şi părea bolnav.
În Valea Ciorii nu există veterinar, aşa că Alba a fost consultată de la distanţă, pe baza pozelor făcute cu telefonul. Aveau un fel de păduchi, care o storceau de puteri, şi râie.
Mihaela a pus-o pe picioare şi a păstrat-o. Apoi, pe lângă Alba, au apărut Blandiana, care e, după cum o arată şi numele, blândă, apoi un ied şi un ţap. Pe scurt, o turmă.
“Când capra a intrat în viaţa mea”, povesteşte Mihaela, “nu aveam planuri să intru în politică. După ce am decis să candidez, am trecut pozele cu Alba, postate pe Facebook, pe privat. Mi se părea că trebuie să o protejez, ca pe un copil. E şi ea un sufleţel”.
Cana lui Cioloş
Când Dacian Cioloş s-a aşezat pe unul dintre scaunele de pescar ale Mihaelei, a fost servit cu ceai. Fostul premier a ales cana cu motive tradiţionale româneşti. Mihaela a băut ceaiul din cana suvenir din State.
“Bine, ambele căni fiind Made in China”, observă Mihaela. Cam așa începe marea politică. Tema depedenței excesive de produsele asiatice face furori în marile cancelarii, dar și în grădinile însorite.
Fostul premier a poposit în Valea Ciorii în zori, când se trezesc toate animalele. “Se auzeau raţele pe iaz, caprele pe fundal, curcile, câinii, cocoşii. A fost o discuţie interesantă. După ce a plecat, prietenii mei m-au rugat să păstrez cana din care a băut, să o vadă şi ei. Şi a stat cana aia aşa multă vreme, s-a uscat ceaiul în ea”.
Au poreclit-o, ironic, Primărița
În campanie, unii săteni au strigat după Mihaela, de cum o vedeau pe drum: “Nu te apropia de poarta mea! Să nu te prind la gardul meu!”. Alţii, părinţi ai copiilor, vecinii Jan şi nea Fană, au sprijinit-o. “La primărie, slabe şanse. Dar numai cinci voturi mi-au lipsit să ies consilier”, oftează Englezoaica. Apoi adaugă: “Măcar acum am o nouă poreclă, mi se spune Primăriţa, sigur, e o ironie, dar mi-au dat un titlu”.
Dacă ar fi ajuns consilier local, Mihaela s-ar fi ocupat de dosarele sătenilor care vor să ia bani europeni, dar se poticnesc de birocraţie. “E nevoie de o logică a conectării. Nu poţi invoca la nesfârşit lipsa resurselor, când tu nu faci nici un efort să te conectezi cu lumea, cu oamenii din comună, cu nevoile lor”, susţine Mihaela.
Nişte rezultate la alegeri electorale sunt doar nişte scântei pe firul vieţii mele aici. Câştigul meu e că am pus Valea Ciorii pe hartă. Colegii mei de la universitate ştiu ce fac, sunt fascinaţi, ei cred că satul ăsta e un fel de Africa în care se duce Mihaela.Mihaela Stan:
”Familia mea, mai ales mama, se întreabă cu îngrijorare dacă am renunţat la Anglia, după atâta muncă. Tocmai mama, de la care am învăţat că trebuie să ai grijă şi de cei din jur. Când mă lua de la creşă, aducea fructe sau prăjituri pentru toţi copiii, nu numai pentru mine”. Pauză de respiraţie, înaintea argumentului suprem, copleşitor, victorios: „Aici e casa mea”.
