REPORTAJ. Libertatea a mers în satul Gârcini, unde curierii nu îndrăznesc să intre, şi l-a întâlnit pe Adrian, tatăl a șapte copii: „Vreau să scap de aici”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cartierul Gârcini din municipiul Săcele are 6.000 de locuitori, în majoritate, de etnie romă. Oraşul, situat la 12 kilometri de Braşov, are 30.000 de locuitori, deci a cincea parte din populaţia lui stă în păienjenişul de uliţe înguste, parţial acoperite cu pietriş, parţial legate la apă şi electricitate.
Cuprins:
Un recensământ local, realizat de Primăria Săcele, din casă în casă, acum cinci ani, arăta că media de vârstă a cartierului este de 22 de ani. Peste jumătate dintre locuitorii din Gârcini sunt minori. Foarte puţini, în jur de 4,5 la sută, au peste 60 de ani. „La 45 la sută, nu avem nicio informaţie despre sursa de venit”, spunea primarul Virgil Popa, citat de publicaţia brasovmetropolitan.ro.
Aici, la marginea cartierului, pe DN1A, se opresc curierii. „Nu livrează în zonă, pentru că sunt «ţigani răi»”, declara o învăţătoare de la şcoala din Gârcini, pentru Libertatea.
Călătorie spre centrul Pământului
„Da, aşa e, sunt ţigani răi”, confirmă Adrian. „Vreau să scap de aici, să scap de ţigani”. „Păi, şi tu eşti...”, „Da, da’ eu nu sunt ca ei, sunt om cu frica lui Dumnezeu. Muncesc şi vreau să-mi cresc copiii în pace”.
Are şapte copii şi 35 de ani. Şcoală n-a făcut. „Două clase, atât”. Tatăl a murit, mama lui, bolnavă de inimă, stă împreună cu el, într-o casă de tip vagon, unde locuiesc mai multe familii.
DN1A rămâne sus, departe, când cobori spre curtea unde stă Adrian. E ca şi cum ai coborî în fundul unei prăpăstii. Atât de jos, încât şi soarele pare mai mic şi mai rece de aici. Se întunecă în plină zi. Gardurile în diverse stadii de dezmembrare nu îngăduie secrete şi prin porţile crăpate se iţesc capete care scanează şi întreabă, fără să se formalizeze, încotro?, la cine? şi pentru ce?
Ana, soţia, îl întâmpină pe Adrian cu cel mai mic în braţe. Femeia are 29 de ani. Opt clase. Surâde când spune asta, ca şi cum şi-ar aminti de ceva foarte drag, dintr-o altă viaţă. În viaţa actuală, şcoala nu i-a folosit la nimic. Legănându-şi băieţelul, şopteşte ca pentru sine că nu mai poate, „ăsta e ultimul”.
Pasagerii de pe casa-vapor
Copiii sunt: Adriana, 12 ani, Maria, 11 ani, Şerban, 9 ani, Silviu, 8 ani, Lucian, 6 ani, Nicholas, 3 ani, şi Sorin, 2 ani. Merg care la şcoală, care la grădiniţă, în schimburi.
Ana îi duce şi îi aduce, şi pe copii, şi pe Adrian, când pleacă la muncă. „Mă păzeşte de ţigani, până la drum”, explică el. Ca şi cum şapte prunci n-ar fi fost de-ajuns, pe umerii largi ai tinerei femei cade şi grija acestui bărbat care vorbeşte despre „voia Domnului Hristos” şi care nu ştie să se bată. E blând ca porumbeii.
Tatăl Anei, Constantin, care stă în aceeaşi casă cu ei, recunoaşte că pe prima lui soţie, care l-a şi părăsit, o mai „atingea”. Ana îl ascultă dând mustrător din cap. Nu erau doar „atingeri” alea, observă ea. Constantin s-a recăsătorit cu Mia, o femeie surdomută, mai tânără, dar de care trebuie să aibă el grijă. „N-o pot lăsa pe stradă, că nu aude maşinile şi dacă o loveşte...”.
În celelalte camere ale casei, stau mama lui Adrian şi două mame singure, cu copiii lor. Una îşi caută de lucru. Cealaltă, îmbrăcată să plece la staţia de autobuz, e recunoscătoare că e „sănătoasă şi pe picioare şi pot merge la muncă, mai mult n-am nevoie”. E femeie de serviciu într-un mall din Braşov. Face naveta.
Casa e mare, cu pod înalt, în stil săsesc. Are urme de tencuială roz. Pe dinafară, pare masivă ca un vapor, cârpit cât să nu ia apă, pentru că toţi aşteaptă să plece de aici undeva, cândva, să păşească pe un mal stabil. Câteva geamuri sunt sparte, „au dat ţiganii cu pietre, noaptea”, arată Adrian spre ramele goale.
„Dormim ca soldaţii”
Pe dinăuntru, n-a mai fost zugrăvit de veacuri, dar pereţii sunt curaţi. Iar în camera-dormitor, unde stau Ana, Adrian şi copiii, sunt carpete cu leoparzi adăpându-se, cu Iisus rugându-se, singur, şi cu Iisus dialogând cu nişte îngeraşi cam hidoşi.
Pe peretele de lângă fereastra spartă, o icoană, tot cu Iisus, şi o vitrină cu ceşcuţe şi cu un înţelept chinez din porţelan. Două paturi mari, „dormim ca soldaţii”, o măsuţă, un televizor mic, suspendat, şi un dulap mare pentru haine şi pături. „Ce nu încape, mai punem şi după dulap”, zice Ana.
Pentru că instalaţia electrică e precară, becul din tavan se arde mereu şi familia se ajută noaptea de o lanternă. Copiii îşi fac temele până se lasă seara sau dimineaţa devreme.
Tot ce au Ana şi Adrian e în cămăruţa asta. „Am mai primit mobile, haine, de la oameni, dar au intrat ţiganii peste noi, au rupt poarta şi le-au luat. Nu putem să ţinem nimic aici. Nu e viaţă”.
În curte, un cocoş şi o găină stau zăvorâţi într-un coteţ, pe paie, păziţi de un câine galben şi o căţea pestriţă. Păsările sunt averea mamei lui Adrian. Au fost mai multe, dar au împărtăşit aceeaşi soartă cu mobilele şi hainele bune.
Băiatul cu chiliga
Adrian a avut un frate mai mare, care-l apăra şi care-l lua, de mic, cu el la muncă, pe şantier. Fratele s-a îmbolnăvit şi a murit în februarie. Iar Adrian s-a trezit lipsit de protecţie, în faţa atacatorilor din cartier.
„M-am dus la poliţie, poliţia a zis că n-are ce face. Dacă vine şi se bagă, după aceea, se răzbună tot pe mine”. Bărbatul pune mâna la tâmplă: „Uitaţi, aici m-au tăiat. Când luam salariul, mă prindeau şi-mi luau banii. Mă lăsau cu nimic. Ei nu muncesc, ziua dorm şi noaptea umblă după nenorociri”.
Tot ce îşi doreşte Adrian e să-şi ducă familia în alt loc, în altă casă, cu două camere, departe de aici. „Unde?”, „Tot în Săcele, dar în alt cartier. Unde să trăim. Să nu mai stăm cu frică. Să nu se mai ia de copiii mei”.
Acum tatăl de familie de 35 de ani nu mai merge pe şantier. Şi-a încropit două cărucioare, din scânduri, cu mânere ca de roabă şi roţi cauciucate de căruţă. „Merg cu chiliga, asta e pâinea la copii. Am două. Pe asta o am de 13 ani, pe astalaltă mai mare, de vreo patru ani”. Pe platforma de scânduri vechi, Adrian încarcă gunoaie, pământ, nisip, ce i se cere. „Muncesc cu ziua, unde dă Domnul Hristos. Lumea mă cunoaşte, ştie că nu pun mâna. Mă cheamă. La un gunoi, la fiare, la săpat. Lucrez în grădină, prin curtea omului. Ce dă Domnul. 50, 60 de lei pe zi. Sunt zile când nu merg, dar sunt şi zile când merg”.
Pe lângă bani, Adrian primeşte „mai o haină, un papuc pentru copii, o mobilă”. Telefonul cu butoane, prin care vin comenzile, e primit tot aşa, de la cineva pentru care-a lucrat. „De când Adrian merge cu chiliga, aduce acasă placaje, scânduri, să avem de foc. Aduce, aduce... Bani de lemne n-avem”, povesteşte Ana.
Peticele de furnir cu care sunt blindate poarta şi gardul capătă un înţeles. Adrian a reparat, cum s-a priceput, din ce-au aruncat alţii.
„Şcoala e aproape, dar e greu să-i ţinem”
Uneori, copiii, Lucian şi Nicholas, mai des, urcă pe chiligă şi îl însoţesc pe Adrian în deplasările lui pe marginea DN-ului. E o privelişte să vezi, printre atâtea maşini, de toate vitezele, culorile şi dimensiunile, un bărbat tânăr, împingând curiosul atelaj, ornat cu doi prichindei încăciulaţi, să reziste la frigul dimineţii.
„Copiii mai mă ajută că ţin de saci, pe chiligă, să nu se răstoarne, cât încarc. Dar de când a început şcoala, se duc la şcoală, nu-i iau cu mine”, spune Adrian.
Adriana, Maria, ambele, în clasa a IV-a, şi Şerban, în clasa a III-a, merg de dimineaţa la şcoală. „Plâng dacă nu se duc. Nici nu trag de ei, se trezesc singuri”, povesteşte Ana.
Şcoala şi grădiniţa se află alături, la câteva sute de metri, după ce ieşi la suprafaţă din labirintul cartierului. „Da, le avem aproape, asta e bine, dar e greu să-i ţinem. Să aibă caiete, creioane, ghiozdane, ce le trebuie. E greu”.
„Dacă sunt murdari, râd ceilalţi de ei”
Când se apropie ora 12.00, Ana îi pregăteşte pe Nicholas şi Lucian de grădiniţă şi pe Silviu, clasa a II-a, de şcoală. La furtunul din curte, înarmată cu un şampon antimătreaţă, care slujeşte şi de săpun lichid, Ana îi spală pe faţă, pe mâini şi pe picioare pe „grădinari”. Silviu ajută la ţinut copiii, apoi se spală şi el. Piticii ţin ochii strâns închişi, de teama clăbucilor, şi după ce mama lor îi poartă în casă, în pas săltat.
Din dulapul cu haine, copiii aleg ce au mai bun şi ce le vine. Silviu a nimerit nişte blugi cam mari în talie. Îi plac, dar trebuie să-i schimbe cu alţii. Copiii Anei se piaptănă, se pomădează şi se gătesc pentru şcoală şi grădiniţă cum se gătesc credincioşii pentru slujba de duminică. „Dacă se duc murdari sau prost îmbrăcaţi, cu hainele rupte, râd ceilalţi de ei”. Imaginea contează.
Mama îşi pune şi ea rochia bună, lungă şi înflorată. Cu Sorin mezinul de gât, urcă dealul şi conduce „schimbul doi” în poarta şcolii. Îi aşteaptă pe ceilalţi trei, din „schimbul unu”. Apare Şerban. Apare şi Maria. Adriana s-a dus să-şi ajute fraţii de grădiniţă să se schimbe din adidaşi în cipici, apoi se alătură şi ea grupului. O mare de mămici, bunici şi copii se învolburează pe poartă, încoace şi încolo.
Pentru a suplimenta clasele, în curtea şcolii au fost amplasate două module din panouri sandwich. Prin geamurile mari, copiii fac din mână către cei dragi. Se sună de intrare şi curtea şcolii se goleşte brusc. Ana cu trupa o apucă spre casă. „Fac o ciorbă sau o tocană, ceva, să avem mâncare caldă”, spune femeia, atentă la grohotişul din cale.
Adriana vrea să se facă învăţătoare. Maria, doctoriţă. Silviu vrea să fie „şofer de maşini”. Sorin abia a început să vorbească. Şerban, Lucian şi Nicholas încă nu s-au hotărât asupra unei meserii.
Dacă doriţi să-i ajutaţi pe Adrian şi familia lui, puteţi lua legătura cu redacţia noastră, la adresa libertatea@ringier.ro.
Cristina1 05.10.2022, 16:21
Cam greu sa scapi, cu 7 progenituri. Ei ii fac si tot ei se plang ca e greu, de parca le-a fost impus, nu a fost de bunavoie. Perpetueaza saracia si lipsa de educatie, rapindu-le copiilor din start sansa la un viitor bun. Nici nu are sens sa citesti articolul, titlul spune tot. Sunt aceiasi care in Occident traiesc din ajutoare sociale consistente si tot nu le ajung, tipa la guvern sa le dea mai mult, cum sa le ajunga lor asa putini bani pe luna? De parca le-a pus statul in poala 10 copii, iar acum e dator sa ii sprijine financiar. Iar daca ies cu vreun handicap, ori storc bani mai multi de la stat (depinde in ce tara e), ori ii condamna la o viata de chin, pentru ca la concepere nu s-au intrebat cu ce bani ii opereaza/trateaza in caz de. Apoi fac cheta pe la TV. Dar sigur, “nu mi se intampla mie, doar altora”.
bombon 05.10.2022, 22:10
Cristina1, ciocu mic ca bubui
Jenny 05.10.2022, 22:51
Cristina nu sunt de acord cu tine, acești oameni sunt de admirat pentru că încearcă să și depășească condiția, românii nu mai fac copii pentru că e greu să rămână fără vicii personale nu mai sunt dispuși să facă sacrificii, trebuie sa aibă telefon ultimul model, haine firmate, bijuterii, mașini ,să moară vecinul de necaz că ei sunt șmecheri! !
Cristina1 06.10.2022, 02:23
Inteleg ca ai o opinie diferita. Poate ai vrea sa o articulezi verbal, dar nu poti. Probabil si tu ai tot vreo 7 odrasle. Sper ca ai si cu ce sa-i cresti.
Cristina1 06.10.2022, 02:26
Erm nu, oamenii educati fac maxim doi copii pentru ca vor sa le asigure o educatie asa cum au avut si ei. Iar asta costa. Si ca sa intelegi lucrul asta ai nevoie de educatie. Nu e nimic de admirat, de aceea lumea civilizata implementeaza campanii de educatie sexuala in zone defavorizate, pentru a opri acest cerc vicios.