Oleksandr Makhov s-a stins pe 4 mai. Jurnalistul lupta cu Brigada 95 de asalt lângă Izium, un orășel pe râul Doneț, la 120 de kilometri sud-est de Harkiv, capitala oblastului cu același nume. Ucis apărând Ucraina.

Nu putea sta departe de linia frontului. O mai făcuse și în trecut. În 2015, se înrolase voluntar în armată, împotriva separatiștilor proruși din regiunea Donețk. Apoi, își amintesc cei de la Tribuna.com, s-a întors la jurnalism, dar nu a părăsit zona fierbinte. Era corespondent de război pentru televiziunile Ucraina, Ucraina 24 și Dom. Nu doar atât. A fost primul ziarist ucrainean în Antarctica, la Stația Vernadski. Și unicul reporter aflat la bordul zborului de evacuare a compatrioților de la Wuhan, după declanșarea pandemiei de coronavirus. 

Și-a cerut iubita în căsătorie cu un inel de grenadă

Pe 24 februarie, în ziua invaziei, Sașa a scris pe Facebook: „Sunt veteran și plec la război. Războiul de eliberare”. Pe 17 aprilie, a împlinit 36 de ani, sărbătorindu-i cu mitraliera pe umăr. „Sunt în cercul celor mai curajoși oameni ai acestei țări. E o onoare pentru mine să o apăr alături de ei”, comenta el pe social media. Și o dorință: „Îmi voi aniversa următoarea zi de naștere pe malul Atlanticului, cu Anastasia Blișcik”. Iubita lui, pe care a cerut-o în căsătorie într-un mod inedit, de pe front. „Nu am un inel normal la mine, doar un inel de grenadă. Te întreb: «Vrei să fii soția mea?»”. 

A transmis ultimul mesaj pe 30 aprilie. O imagine dintr-o dronă, cu pământul devastat după un atac aerian: „Pământul ucrainean”. Și câteva cuvinte: „Vreau să fiți mândri de armata noastră. Luptăm pentru țară, pentru acest pământ. Credeți în armată!”. 

Președintele Volodimir Zelenski a anunțat dispariția sa. „Ucraina va învinge, sunt sigur că acesta era și visul lui Oleksandr. Amintire eternă pentru el și toți eroii noștri care și-au dat viața pentru Ucraina”. A adăugat: „Fiul său Vladislav trebuie să știe că Rusia e responsabilă pentru moartea tatălui”. Vlad a primit steagul galben-albastru de la șeful gărzii de onoare, la înmormântare, pe 9 mai. În acea zi, unul dintre prieteni și-a luat adio de la el: „Eroii nu mor. Doar trupul moare, sufletul va trăi veșnic, la fel ca amintirea eroilor. Povestea lui Sașa va fi scrisă în manualele de istorie a Ucrainei. Iar în Luhansk va exista o stradă numită Oleksandr Makhov. Și toți îți vom mulțumi încă o dată”. 

Imaginea vieții: cu mingea, în echipament de război

Lângă acel mesaj, de ziua de naștere, postase o fotografie care nu-ți mai iese din minte. El, echipat de război, cu mitraliera în mână, jongla o minge de fotbal. Imaginea vieții lui. Nici în cele mai crunte momente nu s-a despărțit de minge, pentru că fotbalul a fost marea sa pasiune. 

„Maradona” presei din Ucraina a murit ucis de ruși. În urmă cu o lună își ceruse iubita în căsătorie, de pe front, cu un inel de grenadă. „Te întreb: «Vrei să fii soția mea?»”
Oleksandr, jonglerii cu mingea la picior și mitraliera în mână

În urmă cu un an, pe 25 aprilie, descria tot ce a simțit pentru acest sport și povestea incredibila legătură cu Diego Maradona. În acea zi, le spunea prietenilor pe Facebook că și-a făcut un tatuaj cu El Pibe de Oro pe gambă. Legenda Argentinei și a lumii era parte din el. 

Înapoi în timp. „Toată copilăria am fost conectat la fotbal. De când mă știu alerg după o minge. Am fost unul dintre cei mai buni puști la toate categoriile de vârstă în zona mea, din Luhansk”. 

„Maradona” presei din Ucraina a murit ucis de ruși. În urmă cu o lună își ceruse iubita în căsătorie, de pe front, cu un inel de grenadă. „Te întreb: «Vrei să fii soția mea?»”
Un tatuaj cu Diego

Mic, păr negru, talentat. Un Maradona

Printre copii, era cunoscut drept „Mara”. De ce? „Pentru că eram mic de înălțime, pentru părul meu negru și pentru talentul meu, băieții din curte m-au poreclit Maradona. Sau, mai scurt, Mara. Băieții strigau sub ferestre: «Mara, ieși afară?» sau «Mara, aruncă mingea!». Nimeni dintre acei copii nu-mi zicea Sania. Numai Mara”. 

Nu se bucura de acel supranume doar pentru că era mic de statură, brunet și talentat. Mai era un motiv. Tot el a explicat: „M-am născut în 1986, iar în 1986 Maradona a devenit campion mondial și a marcat în poarta englezilor faimosul gol cu mâna. La intersecția anilor 80-90, era cel mai valoros fotbalist al planetei. E clar de ce am primit acea poreclă”. 

Mai târziu, „în anii de liceu, am jucat la școala de fotbal a clubului Zoria. Am evoluat în campionatul de juniori al Ucrainei”. Amuzat, a rememorat un meci: „Odată, am pierdut în fața lui Șahtior cu 1-24. Păreau din altă galaxie”. 

Accidentarea. „Am trăit momente traumatizante”

Fotbalul i-a dominat și adolescența. „Camera mea era tapetată cu afișe. Învățasem toate numele jucătorilor, toți campionii din toate campionatele. La televizor, mă uitam doar la fotbal. Marți și miercuri, meciurile din Champions League. Joi, Cupa UEFA. Vineri, sâmbătă și duminică, ligile europene. Luni, rezumatele tuturor partidelor. Tricouri, fulare și abțibilduri Panini”. Mama era neliniștită. „Îmi spunea: «Din cauza fotbalului, nici n-ai ce să discuți cu fetele»”. 

Totuși, o accidentare la spate l-a obligat să se oprească: „În clasa a XI-a, am trăit momente traumatizante. Visul de a fi fotbalist profesionist s-a spulberat”. A analizat cu autoironie: „Sincer vorbind, aveam talent pentru a juca în liga a doua”. 

Pe „Bombonera”, în drum spre Antarctica

Nu mai putea avea o carieră, însă gândurile lui erau tot la sportul iubit. „Fotbalul a rămas o pasiune pe viață”. Respira fotbal: „Mă duc la stadion să fac galerie, mă uit la meciuri online, uneori joc cu prietenii. Sunt la curent cu toate știrile despre fotbal. Și, pe ecranul telefonului meu, am o aplicație tot de fotbal”.

Sportul l-a ajutat enorm. „N-am fost jucător profesionist, dar fotbalul m-a salvat de pe stradă și mi-a dăruit un fizic sportiv”. 

Relația cu Maradona a fost și mai puternică după ce a trăit experiența „Bombonera”, o arenă unică. „În 2017, în drum spre Antarctica, am ajuns câteva zile în patria lui Maradona, Argentina. La Buenos Aires, am vizitat stadionul Bocăi Juniors, pentru care jucase Diego. Trei ani mai târziu, el s-a stins, dar pentru mine e un simbol al fotbalului, care mi-a influențat viața. Așa că am decis să-mi rămână alături pentru totdeauna”. În piele. 

„Guardiola îmi zâmbea privindu-mă drept în ochi”

Potrivit Tribuna.com, Oleksandr a continuat să joace la amatori și, la 26 de ani, a câștigat un campionat de minifotbal. Ca ziarist, a prezentat emisiunea „Starul fotbal”, la televiziunea din Luhansk. Și a fost în tribună, acreditat la Champions League. 

Un meci Șahtior – Manchester City l-a impresionat: „Imnul Ligii îmi joacă încă în urechi. Cel mai frumos cântec al tuturor timpurilor. Ți se face pielea de găină. Jucători de clasă mondială treceau pe lângă mine la un braț distanță. Guardiola, pe care-l văzusem la TV în anii 90, îmi zâmbea privindu-mă drept în ochi la conferință. Parcă aveam 15 ani din nou. Timp de două ore, cât a durat partida, eram iar Mara. Acasă, mă aștepta o cameră plină cu postere și rucsacul cu echipament era gata pentru antrenamentul de dimineață”. 

„Îmi iubesc țara și îmi iubesc echipa de fotbal”

Era fan pătimaș al Zoriei, echipa orașului natal, mereu cu fularul alb-negru la gât. Preferata sa pe viață. Nici Dinamo Kiev, nici Șahtior, care jucau în Liga Campionilor, nu l-au făcut să renunțe la Zoria. 

„Sașa iubea Zoria. Întreba constant ce se întâmplă la club”, a declarat Pavlo Kozîrev, fost ofițer de presă la Luhansk, pentru Tribuna.com. „A susținut formația noastră chiar și după ce s-a mutat la Kiev”. Și-a amintit că „ne-am văzut ultima oară la un meci al Zoriei. Stăteam împreună în tribună, vorbind despre trecut. La un moment dat, i-am zis:

– Frate, ești la Kiev de atâta vreme, dar ai continuat să ții cu Zoria. Atât de frumos!

Mi-a răspuns:

– Idealurile nu se schimbă. Îmi iubesc țara și îmi iubesc echipa de fotbal”. 

Pasionat de maraton: „Nimic nu este imposibil”

Îi plăcea să alerge lui Sașa. Nu doar după minge, la fotbal. În octombrie trecut, a încheiat primul său maraton, la Kiev. „Am făcut-o! A fost o realizare personală foarte importantă. De trei ani mă gândeam la maraton, dar de-abia în ultimul an am început cu adevărat să mă pregătesc. Am și renunțat la fumat, altă reușită!, pentru a putea participa”, a povestit el într-o postare pe rețelele sociale. „Fizic și psihic, e epuizant, mai ales după 30 de kilometri. Dar am văzut aproape tot Kievul într-o singură zi. Ploaia și vântul rece au fost provocări suplimentare. Totuși, orice s-ar întâmpla, emoțiile trăite la final sunt fantastice. Pot spune cu toată încrederea că nimic nu este imposibil”. 

Urmărește-ne pe Google News