Plateste impozit pe cazemata din curte

cazemata de pe fata pamantului. Fara succes. Constructia de 40/20 metri a ramas pentru vecie, parca, in curtea omului. Problema este ca vrea sa scape de ea. Nu de alta, dar de ani de zile plateste pentru ea impozit. Cand am purces catre locul povestii de mai jos, nu eram hotarata cine este „eroul”. Omul sau buncarul? Am inteles, pe parcurs, ca mareata cazemata sta pe picior de egalitate cu Pavel Gorun, omul in curtea caruia se afla. Cumva, a fost ridicata pentru eternitate. Pe de alta parte, scoate bani din buzunarul celui care, practic, o gazduieste.
Pavel Gorun (75 de ani) locuieste in satul Calcai din comuna Oituz, judetul Bacau. Ca sa ajungi la casuta pe care a ridicat-o in 1954, trebuie sa treci Oituzul. Iar singura legatura este o punte care sta sa se prabuseasca. Calcaienii n-au ce face, asa ca trec de pe un mal pe celalalt cu masini, carute sau pe jos. Primarul le-a spus inca din mandatul trecut ceva despre un pod. Dar parca ar fi primul care nu se tine de promisiunile electorale!
Zona, strajuita de Muntii Bretcu, este su-perba. Principala bogatie e reprezentata, evident, de paduri. Aici au fost date adevarate tunuri in afacerile cu lemnul, unul dintre cei mai bogati romani, Costel Casuneanu, intrand in Top 300 Capital cu o avere aproximata la 90 de milioane de dolari. Marea majoritate a oamenilor din zona traiesc insa de azi pe maine. Satul Calcai nu este asfaltat, iar zilele ploioase reprezinta adevarate incercari echilibristice pentru calatori. Paraiele se umfla, noroiul e alunecos. Mare noroc pe cei care nu ajung cu fundul in balti!
Pe mos Gorun il gasesc in curte. Sta pe ploaie sub un hambar, alaturi de o femeie si un barbat, fiica si ginerele. Muierea mesteca intr-un ceaun de unde razbate un miros imbietor. „Azi facem bureti. Altceva n-avem. Am fost in padure si-am cules o mana, cat sa nu murim de foame”, spune ea in timp ce-si aranjeaza, ferm, caciula. Nea Gorun abia merge si nici cu auzul nu sta grozav. Are o pensie de 1.100.000 de lei, din care traiesc toti trei. Ma ia sa-mi arate „ghionoaia” din curte. Trecem pe langa casuta de lemn si ajungem in curtea din spate. Ne sare in ochi o adevarata „namila”: 40 de metri lungime si 20 latime. Deasupra, vita-de-vie. „Aici puteam si noi sa punem o rosie, un cartof, o ceapa, ceva de-ale gurii… Dar platim impozit! imi vreau banii inapoi, ca de daramat cred ca nu am vreo sansa”, se incurajeaza cumva bietul om.
Ne intoarcem in fata si ne asezam in jurul plitei atarnate de patru caramizi, la povesti. „Cazemata au ridicat-o niste ovrei, la comanda nemtilor, in ’41-42. Eu ma uitam la ea in fiecare zi… N-aveai cum sa comentezi… Era razboi!”. De fapt, copilaria lui Pavel a stat sub semnul razboiului. Nu s-au dat lupte chiar in sat, dar focuri s-au auzit chiar peste deal. stefan, tatal lui, a murit la 9 mai 1944. „A fost 2 saptamani constipat, Dumnezeu sa-l ierte!” Rusii au incercat sa arunce buncarul in aer. N-au reusit, asa ca a ramas in curtea omului. S-a impiedicat de el in fiecare zi, dar si-a vazut de-ale lui. La 6 noiembrie 1949 s-a insurat cu Anica, iar impreuna au avut 5 copii. Doi au murit de mici, mai are trei. Doi baieti si fata care sta cu el. „Eu atata vreau… Sa mi-o darame sau sa-mi plateasca terenul, cat o stat ocupat, ca toata viata am platit impozit la stat”. (Carla Mihaila Enea)

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE