Prozatorul Ştefan Agopian: Miliţienii îi cereau şpagă lui Nichita Stănescu

Timp de şase ani, intre 1977 şi 1983, Ştefan Agopian (63 de ani) a fost unul dintre puţinii tineri cu talent literar agreaţi de Nichita Stănescu în intimitatea casei sale din Piaţa Amzei, Bucureşti . Agopian a relatat într-un serial de 47 de episoade, publicate în Academia Caţavencu, întâmplări remarcabile din viaţa genialului Nichita, stins acum 27 de ani, la 13 decembrie 1983.

Una din întâmplările descrise de Agopian ni-l arată pe Nichita Stănescu la începutul anilor 80. În ciuda faptului că devenise un poet celebru, acesta era un tip timid şi temător. “S-a vorbit mult despre spaimele lui Nichita în faţa autorităţilor. Spaima sau sila faţă de autorităţile comuniste. Ori, mai curând, un amestec subtil al celor două sentimente. De exemplu, lui Nichita îi era foarte frică de miliţieienii de pe stradă, cu care nu ştia sau n-avea chef să intre în dialog. La un moment dat, refuza să se mai întoarcă seara târziu acasă neînsoţit. După o vreme, l-am întrebat de ce”. Răspunsul lui Nichita l-a uimit pe Agopian.

100 de lei pentru grupa sangvină

“Mi-a mărturisit, destul de jenat, că în fiecare noapte îl aşteaptă un miliţian în faţa intrării în curtea blocului, îl legitimează şi, fiindcă nu are grupa sangvină trecută pe buletin, chestie obligatorie la vremea aceea, îi ia câte o sută de lei ca să-l facă scăpat de amendă. Am crezut că minte, fiindcă era caraghios ce spunea, dar însoţindu-l de câteva ori am găsit miliţianul la datorie. Care om al legii, văzând că Nichita nu era singur, ne saluta politicos şi-şi vedea de-ale lui. Pentru Nichita, care avea acces la o mulţime de oameni cu funcţii înalte, ar fi fost foarte simplu să rezolve problema dând un banal telefon. Sau să roage un prieten medic să-i pună nenorocita aia de grupă sangvină pe buletin. Până la urmă, chiar aşa s-a şi rezolvat problema”.

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

Mâine, 13 decembrie 2010, se împlinesc 27 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui poet, decedat la 50 de ani, care a lăsat în urma sa regrete şi amintiri de neuitat, dar şi o operă inegalabilă.

De plictiseală, arunca ceasurile pe fereastră

Într-o perioadă, lui Nichita îi plăcea să colecţioneze ceasuri. “A strâns ceasuri, dar într-o zi s-a plictisit de ele şi a început să le arunce pe fereastră: «E foarte plăcut, bre, să arunci ceasuri pe fereastră», îmi povestea peste ani. «Le-ai aruncat pe toate?», am întrebat eu. «Nu, bre, că nu eram nebun! Ce n-am aruncat, am dat cadou». Mai târziu a început să strângă fiare de călcat, dar s-a plictisit repede şi de ele… Pe urmă a făcut o pasiune pentru samovare, i-am dat şi eu unul cadou, dar nici samovarele, cu toate că era pe jumătate rus, nu l-au făcut fericit decât prea puţin timp”, îşi aminteşte Agopian.

O fată şi-a lăsat să-i crească păr pe braţe de dragul lui

Înconjurat tot timpul de femei, Nichita nu le putea da atenţie tuturor. Agopian povesteşte ce truc a ales Nichita ca să scape de o admiratoare insistentă.

Femeile frumoase erau fascinate de personalitatea genialului poet

“Într-o zi a apărut o fetică gata îndrăgostită, a declarat cu nonşalanţă chestia asta şi l-a privit pe poet aşteptând senină reacţia acestuia. Nichita s-a gândit ce s-a gândit şi a spus: «Stai, bre, cuminte, că până la urmă o să-ţi treacă». Fetişcana, care nu era deloc o fetişcană (avea vreo douăzeci de ani şi era studentă la Matematică), era nu numai îndrăgostită, ci şi perseverentă. Apărea de două-trei ori pe săptămână, îşi declara dragostea neţărmurită pentru marele poet şi aştepta spăşită”.

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

«Vezi, ştiam eu că până la urmă o să-ţi treacă!»

Într-o bună zi, Nichita s-a uitat în ochii ei şi a spus foarte serios: «Mă, fato, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Eşti minunată, dar mie nu-mi plac decât femeile păroase». «Cum adică păroase?», a întrebat fetica. «Păi, îmi plac alea care au păr pe braţe», a zis Nichita la fel de serios. «Aha!», a zis ea şi şi-a privit braţele acoperite cu un puf fin. N-a mai apărut vreo două luni, dar atunci când a apărut strălucea toată, s-a uitat la Nichita şi şi-a dezvelit braţul stâng. «Poftim, a zis, acum sunt păroasă!». Şi într-adevăr, era destul de păroasă. «Cum ai reuşit? », a întrebat Nichita. «Păi, m-am ras în fiecare zi şi… poftim, sunt păroasă!». Nichita a zâmbit şi a spus: «Am glumit, mă, fato. Adevărul e că urăsc femeile păroase». Fetişcana a început să plângă şi a spus: «Să ştii că nu te mai iubesc deloc». Nichita a mângâiat-o pe cap şi i-a spus: «Vezi, ştiam eu că până la urmă o să-ţi treacă»”.

Mâine se împlinesc 27 de ani de la dispariţia genialului poet

Nominalizat la premiul Nobel

Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti, oraş în care a rămas până în 1952, când a terminat liceul. Între 1952 şi 1957, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti, în anul absolvirii debutând cu trei poezii în publicaţiile “Gazeta literară” şi “Tribuna”. A urmat apoi o carieră fulminantă de poet, cu volume ca “Sensul iubirii” (1960), “O viziune a sentimentelor” (1964), “Necuvintele” (1969), “În dulcele stil clasic” (1970), “Epica magna” (1978), “Opere imperfecte” (1979), “Noduri şi semne” (1982). Laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor, Premiului Herder şi Premiului “Mihai Eminescu” al Academiei Române, Nichita a fost la un pas să primească şi premiul Nobel pentru poezie, la care a fost nominalizat în 1979. Nichita a murit la 13 decembrie 1983, la 50 de ani, după o criză hepatică.

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

Colecţiona monede vechi

Tot în serialul publicat de Academia Caţavencu, Agopian dezvăluie şi câteva hobby-uri ale poetului. “Nichita cheltuia enorm pe monede. Numismaţii negustori profitau de faptul că Nichita nu se uita la bani atunci când îi plăcea vreo monedă şi-l păcăleau. Îi vindeau falsuri, imitaţii, câteodată destul de reuşite, după monede antice celebre şi, când îl certam că arunca cu banii aiurea, zâmbea şi zicea: «Lasă, bre, ce dacă sunt falsuri, nu vezi ce frumoase sunt?»“, rememorează prietenul poetului.

Împreună cu scriitorul Dorin Tudoran (stânga), Nichita a savurat în nenumărate rânduri câte un pahar de tărie

Bea două sticle de vodcă pe zi

Când a intrat în anturajul lui Nichita, Agopian a descoperit că acesta nu mai putea să trăiască fără băutură: “În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenoeă intelectuală vecină cu geniul… Intra în panică atunci când rămânea fără alcool, dar asta se întâmpla foarte rar. Nu se omora după bere, pe care o considera un fel de apă colorată şi cam în aceeaşi situaţie era şi vinul… Cheltuia mult pe băutură, îi plăcea să facă cinste şi casa îi era mai tot timpul plină de musafiri. Aduceau şi ei de băut, nimic de zis, dar grosul îl suporta Nichita”.

Bine-dispus, îşi atârna decoraţiile pe chiloţi

Unul dintre cele mai amuzante momente descrise de Agopian se referă la modul ironic în care poetul se raporta la premiile pe care le primea. “Nichita avea o geantă diplomat în care îşi păstra ordinele, decoraţiile şi medaliile pe care le primise de când era un mare poet. Câteodată, când era bine-dispus, se dezbrăca până când rămânea în boxerii lui negri şi pe chiloţii ăia îşi atârna decoraţiile. Apoi se plimba ţantoş prin faţa celor prezenţi zicând: «Uite, bre, aşa ar trebui purtate decoraţiile, în pielea goală, ca să vadă toată lumea că nu ai nimic de ascuns!»”.

Urmărește-ne pe Google News