REPORTAJ. Drumul unei familii cu 4 copii din Ucraina spre Chicago trece prin generozitatea oamenilor din cartierul Vitan
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Familia Nazar din Ternopil, vestul Ucrainei, a început miercuri, timid și buimac, o nouă viață, la care nu se gândea niciunul dintre ei acum nici o săptămână.
Fetița de 3 ani vrea desene animate. Pardon. Voia desene animate acum 5 secunde. Acum vrea să fie cosmonaut și zboară pe deasupra creștetului unui frate de 4 ani.
Nici băiatul nu se lasă mai prejos. Ar cere de mâncare, însă canapeaua e mult mai interesantă. Și frățiorul de 6 ani, la fel. Se întrec în alunecat cu creștetul spre podea și se opresc, în mâini, fix când toată lumea din încăpere se albește la față.
Se hotărăște, totuși, că masa joasă,cu colțuri ascuțite, o să se mute la geam, departe de locul de aterizare fix în cap.
De pe fotoliu, cel de-al patrulea copil, fratele cel mare, de 10 ani, îi privește superior, sentențios și amuzat. Nu e nevoie să intre în horă, vine hora la el. Centimetru cu centimetru, tripleta de grădiniță se impune pe partea liniștită a camerei.
Băiatul de 10 ani e „maturul” careului de copii. Dar, într-un anume fel, toți au fost supuși unui test de maturitate în ultima săptămână.
Precum zeci și zeci de mii de puști ucraineni, cei patru copii ai familiei Nazar și-au schimbat viața sub amenințarea războiului. Acum, ei sunt într-un apartament din cartierul bucureștean Vitan, în sud-estul capitalei României.
„La tine în față!”
Acțiunea se mută afară. „Papa, uite, zăpadă!”, strigă unul dintre mijlocii. Seamănă de zici că-s gemeni. După vorbă, după port, după zâmbet. Blonzi, cu dinți încă ascuțiți, cu energie cât pentru două scări de bloc.
„La tine-n față!”, strigă al doilea mijlociu, în timp ce ditamai bulgărele îl lipește pe tată undeva între pomete și ureche.
„Ei, ți-au crescut cornițe, îți arăt eu ție!”, se repede, în glumă, tatăl. Toți cei 4 fug în jurul gărdulețului dintre stradă și intrarea în scară.
Apoi, urcă toți din nou în apartament. Scenele domestice se aștern una după cealaltă, vindecându-le ultimele zile, petrecute pe drum, când nimic nu a semănat cu ce știau. Micul dejun e rapid. Din pachete aliniate de-a lungul peretelui bucătăriei, cele două femei scot de toate. Însă, în loc să meargă din instinct către dulapul cu farfurii și către sertarul cu tacâmuri, se încurcă pentru câteva secunde.
E gestul care spune celor din neamul Nazar că nu e încă timpul stereotipurilor familiare. Se găsesc nu la ei acasă, ci într-un loc de tranzit.
E au crescut în Ternopil, un oraș cochet de 200.000 de locuitori, din zona de centru-vest a Ucrainei. Urbea e lăudată de localnici drept „cea mai frumoasă” din țara vecină. Stăteau într-un cartier de pe marginea Seretului, un afluent al Nistrului.
Acum, până și zăpada nu e zăpada lor, ci alta. Cum au ajuns aici?
Cele 7 zile ale familiei Nazar
24 februarie. Maria, bunica de 50 de ani a familiei, se culcă târziu în noapte și deschide televizorul dimineață devreme.
Între cele două momente, elicoptere și avioane zboară peste orașul Ternopil, lucru mai puțin obișnuit în vestul liniștit al Ucrainei. Liniștit până acum o săptămână.
Știrea bombelor care lovesc la Ivano-Frankivsk, oraș mai mare, aflat la 130 de kilometri în sud, îi sperie pe cei din familia Nazar.
„Nu credeam că o să facă așa ceva. Nu credeam. Aș fi zis că da, poate să intre în Donbas. Să încerce pe lângă Crimeea. Dar la noi, în vest?”, spune Maria.
Adevărul e că serviciile de informații ale SUA și UK au avut dreptate: Putin pregătise un război pe scară mare, inclusiv în vestul teoretic ferit al Ucrainei. Asta a și șocat locuitorii de aici.
25 ianuarie. Maturii „clanului” Nazar intră în „consiliu de familie”. Să plece? Decizia e grea. Dima, fiul Mariei, tocmai și-a luat credit pentru mașină și casă. Are o soție, Lilla, și 4 copii pe care-i întrețin dintr-o afacere cu jucării.
Milana, 2 ani, e alintata familiei. Blondă, cu ochii albaștri și cu micul secret ținut cu mama. „Nu scoate limba decât când nu te vede nimeni”.
Marko, 4 ani, e cel mai mic dintre băieți. Mai spălăcit decât ceilalți, îl completează, ca un frate geamăn, pe următorul.
Artem, 6 ani, ar urma să intre în clasa 1. Băiatul cu păr puțin cafeniu - cafeniu cât să nu fie blonzi toți frații - e și cel mai jucăuș.
Vladi, 10 ani, „adultul”, e singurul care pare să înțeleagă ce se întâmplă. Asta nu-i ia nimic din copilărie și din joaca cu frații. Însă și-o frânează, uneori, singur. Mai puțin când vine vorba de bulgări.
26 februarie. Putin continuă asaltul spre Ucraina, vamele din vestul țării se umplu de oameni care intră pe la Siret, Sighet și Halmeu.
Familia Nazar îl sună pe Andrei, fratele din Chicago, care-i sfătuiește să treacă în România, fiindcă el făcuse încă din 2013 demersuri pentru ca Dima (Dmitro), fratele său, să plece în SUA. Pe jumătate au luat decizia.
27 februarie. Totuși, Dima mai are o problemă. E născut în 1989, așa că e eligibil pentru armată. Și, clar, asta înseamnă că nu are dreptul să iasă din țară.
Primește, însă, derogare fiindcă, spune el, „e unic întreținător al unei familii cu 4 copii”.
28 februarie. Își fac bagajele. Se găsește un van care să-i ducă până la graniță, la Sighet. Pornesc. Dima și mama sa stau pe bancheta din față a mașinii verzi. În spate sunt cei 4 copii și mama.
1 martie, ora 11:30. Familia intră în România pe la Vama Sighet. Dima e lăsat și el de grănicerii ucraineni. Însă greul nu s-a terminat. Pentru a ajunge în SUA au nevoie întâi de găsit ceva la București, care e departe de Sighet.
Anunțurile de apartamente disponibile ale voluntarilor îi repartizează la familia Sofian, care are un apartament disponibil în zona Vitan.
Își cumpără bilete pentru „acceleratul” de Sighet, care pleacă la 16:10 din vârful nordic al României și ajunge la București a doua zi, 6:27. Urmează încă 14 ore de drum.
2 martie, ora 06:27. La linia 2, trenul InterRegio de Baia Mare, care a agățat vagoane de Sighet și Bistrița-Năsăud, ajunge ticsit. Și cu mai multe vagoane decât era obișnuit.
Din al patrulea vagon coboară familia Nazar. Copiii se dezmorțesc, părinții încă nu. „Am dormit unii peste alții”, povestește Dima, care vrea să fumeze o țigară. Nu contează marca.
Bunica, Maria, întreabă, încă de pe peron, cum poate ajunge la Ambasada SUA să se intereseze de interviu. „Pentru ei, că eu nu vreau să plec”, spune ea.
2 martie, ora 07:00. Micuții, părinții și bunica fac un răgaz în centrul de refugiați din Gara de Nord, aflat într-una dintre sălile de așteptare. Li se oferă ceai cald, câte un croissant, un foietaj și o vorbă bună în limba maternă. Apoi pleacă spre două mașini care o să-i ducă la noua lor casă, din cartierul cu nume straniu: Vitan.
2 martie, ora 08:00. „Aici e blocul pe care-l căutați”, confirmă o bătrânică ieșită să plimbe câinele. E prima vecină care vede noii chiriași. Unii care nu-i vorbesc limba. Pare surprinsă doar pe jumătate. În ultimele 24 de ore, ucraineana a devenit una dintre cele mai vorbite limbi din București.
2 martie, ora 08:30. Bunica Maria e șefă de șantier la bucătărie. Șterge masa, îi pune pe copii să se descalțe, „nu aduceți mizerie aici unde mâncați”, îl trimite pe Dima după bagaje jos, la mașini. Sunt vreo 3 valize, 5-6 pungi și genți.
Lilla e cea mai serioasă și tăcută. În ochii ei vezi un amestec de grijă, oboseală și necunoscut. E singura pe care n-am întrebat-o câți ani are. O lăsăm în pace.
2 martie, ora 09:00. Gazdele le aduc copiilor jucării și mai multe saltele gonflabile pentru una dintre cele 3 camere, care e încă goală. Cea mai încântată e Milana, care țopăie fericită cu noul ei cățel vorbăreț.
Ne cheamă să ne zică și ea un secret, la schimb cu cel că nu-i voie să scoți limba. „Mă cheamă și Ana. Ana Milana”.
2 martie, ora 09:30. Dima iese din casă și dispare pentru 10 minute. „Am ieșit până în față să fumez. Nu pot să fumez în casă, nici la geam, nici la balcon. Se face fum și nu e bun pentru copii”.
2 martie, ora 12:00. Copiii se aruncă în aer, pe canapele, unii peste alții. Probele de înot sincron nu sunt cu mult mai spectaculoase. Cei 4 copii reușesc să rămână în cruce și în cap pentru multe minute. Apoi se pozează cu tableta în noul lor apartament, își fac selfie-uri mișcate și se plictisesc în 2 minute de fiecare joc de pe telefon.
„Au energie, au stat 2 zile pe drum. O să se calmeze imediat”, spune Lilla.
2 martie, ora 12:10. Copiii se calmează.
2 martie, ora 13:00. Gazdele duc familia la restaurant și mănâncă împreună mici. „Kolbas”, „cârnat”, se amuză Vladi, băiatul cel mare. Preferă garnitură de cartofi prăjiți. Suntem în aceeași parte a lumii.
2 martie, ora 15:00. Familia Nazar e obosită. Își va încheia devreme prima zi de București, când afară e încă zi și începe să cadă iar lapoviță.
Și-au luat reperele. Unde e părculețul, unde e magazinul, „produkte”, cum spun ei, unde se pot plimba printre străduțe.
Mai sunt încă 12 ore până se face o săptămână de la începutul războiului, iar Nazarii, visând la un interviu la Ambasada SUA, se mulțumesc cu statutul enorm de bucureșteni. Din Vitan.
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina, declanșat de Rusia
