Mergi direct la conținut »
Ştiri Libertatea > Ştiri > REPORTAJ: „Fărşangul”, „Hodaiţele” sau „Sâlitul”, obiceiuri străvechi în satele din Alba de lăsatul Postului Paştelui

REPORTAJ: „Fărşangul”, „Hodaiţele” sau „Sâlitul”, obiceiuri străvechi în satele din Alba de lăsatul Postului Paştelui

În satele din judeţul Alba, lăsatul Postului Paştilor este, prin obiceiuri vechi de sute de ani, unele dintre acestea, cum sunt „Fărşangul”, „Hodaiţele” sau „Sâlitul”, fiind practicate încă, dar cu influenţe moderne care au modificat tradiţiile populare.

Potrivit etnografilor în tradiţia populară specifică zonei Transilvaniei, „Lăsatul Secului de Paşti” era ultima mare  sărbătoare înainte de post, fiind numită şi Lăsata Secului, Zăpostitul de Paşti sau Duminica Albă.

Etnograful Petruţa Popa explică faptul că această sărbătoare este practic „hotarul” dintre perioada de dulce și cea de post şi se desfăşoară sub forma unei sărbători a comunităţii înainte de Postul Mare.

„Această zi este considerată un hotar între o perioadă de dulce, propice mai ales pentru distracţii, şi perioada Postului Mare, una mai sobră, destinată în special reculegerii şi muncii. Sărbătoarea cade întotdeauna într-o duminică din luna februarie sau în prima parte a lunii martie şi păstrează urmele unor practici păgâne”, spune Petruţa Pop.

În Alba, obiceiul a avut manifestări ample, fiind întâlnit în trecut în majoritatea satelor din județ. Astfel în ultima seară, înainte de lăsarea postului, în fiecare familie, oricât de săracă ar fi fost, se puneau pe masă plăcinte şi sarmale. Obiceiul este şi astăzi respectat, în special în familiile care locuiesc la sat, astfel încât în ultima duminică înainte de post se fac plăcinte şi sarmale şi se mănâncă împreună cu rudele şi prietenii.

„Gospodinele de la sat spălau toate vasele cu leşie, ca să nu mai rămână urme de dulce pe ele. Mai demult, oalele în care s-a făcut mâncare de dulce erau spălate şi duse în pod şi se aduceau, în schimb, oale anume pentru mâncarea de post”, spune etnograful.

Fetele bătrâne, ironizate în cadrul obiceiurilor „Hodaiţelor” sau „Silitului”

În multe sate din judeţul Alba se păstrează încă tradiţia ca în duminica prinderii postului de Paşti să se organizeze ultimul joc pentru că începe o perioadă de curăţire sufletească şi de înfrânare de la distracţii, iar nunţile nu se mai fac decât după Sărbătoarea Învierii. La aceste întâlniri  tinerii mai tomnatici şi fetele bătrâne, care nu s-au căsătorit până atunci, erau luaţi în râs, obiceiurile purtând denumirea de „Hodaiţe” sau, în funcţie de zonă, şi „Alimoria” sau „Sâlitul”

Conform obiceiului, tinerii se împărţeau pe dealurile cele mai înalte din jurul satului, unde aprindeau focuri  şi din care luau tăciuni aprinşi, rotindu-i deasupra capului şi strigând, din toate puterile, „Alimoreoo!”. Semnificaţia obiceiului este strâns legată de înnoirea timpului calendaristic la Lăsatul Secului de Paşti prin rotirea „hodaiţei”, dar şi prin săritul peste foc sau rostogolirea roţilor aprinse de pe dealuri. Acest fapt simbolizează invocarea luminii soarelui pentru a deveni victorioasă în lupta cu frigul, cu timpul rece. Se cunoaşte, de asemenea, că focul simbolizează şi purificare prin lumină, dar şi alungarea forţelor malefice la începutului anului agrar.

Potrivit etnografului Petruţa Pop, pe Valea Sebeşului, obiceiul poartă numele de „Auliatul”, „Odaiţele” sau ”Alimorio” şi era organizat, ca în toate satele, de către feciori.

„De cum se însera, tinerii aprindeau focurile şi fiecare grupare încerca să înalţe focul cât mai sus. Aprinderea focului şi strigările nu au nicio regulă, iar strigările împerecheau pe cei mai de frunte feciori cu cea mai urâtă şi săracă fată sau invers. Ei strigau: „Sitiriti mori, tot pe cale morii/ Şi pe-un fir de mătasă/ Până la Gheorghe acasă/ Cu Lenuţa după masă,/Să trăiască…” ”, explică Petruţa Pop.

Potrivit acesteia, la Gârbova de Sebeş, feciorii îşi pregăteau din timp „hodaiţele” dintr-o creangă de salcâm înaltă, cu două crăci peste care aşezau paie presate şi legate bine la vârf. În acest caz, strigăturile sunt şi mai amuzante precum: „Luaţi sama, măi feciori,/ Cari umblaţi prin şezători/ Care fată-i mai bătrână / S-o punem căţea la stână” sau „Cine nu şi-o tors câlţii,/ Să le cadă dinţii./ Cine nu şi-o tors fuioarele,/ Să le cadă chicioarele./ Cine nu şi-o tors lâna,/Să le cadă mâna”.

În satul Tibru, tinerii şi copiii alergau cu hodaiţele, făcând tot felul de figuri, apoi se înşirau unul după altul, în frunte cu un vătaf şi strigau, ca şi în alte sate, spre batjocura fetelor şi feciorilor rămaşi necăsătoriţi în Câşlegi: „Fata lui popa Vasile/ S-o uitat într-o fântână/ Şi de ciudă şi bănat/Că nu s-o măritat/I-o ieşit piele vărsat.”

Etnograful Petruţa Pop spune că în unele sate, cum este spre exemplu satul Lupu, din comuna Gergău, strigăturile puteau fi mult mai ironice: „Hai la sâlitu, sâlitu/ Săraca fată/ A trimis-o mumă-sa în pod după cârnaţ/ Şi ea i-a adus caltaboş./ – Da cine-i aceea? (Întreabă tinerii de pe celălalt deal)/ – Lenuţa lui Costel. ”

„Ca şi alte obiceiuri tradiţionale, sărbătoarea se încheia către miezul nopţii cu joc între tineri, unde se mâncau plăcinte şi se bea vin. Pentru acest moment de sărbătoare, tinerii tocmeau ţigani care cântau la vioară şi alte instrumente”, explică Petruţa Pop.

Potrivit acesteia, obiceiul „Hodaiţelor” sau „Sâlitul” se mai păstrează încă în satele din Alba, însă cu influenţe moderne, iar tradiţia în sine este modificată. Spre exemplu, tinerii folosesc acum cauciucuri de autoturisme pentru focurile de pe dealurile satului şi tot la fel folosesc şi la realizarea acelor hodaiţe pe care le învârt deasupra capului în timpul strigăturilor.

La Sebeş administraţia locală se implică în păstrarea obiceiului „Opaiţelor”

O formă similară a acestui obicei se mai păstrează încă la Sebeş, unde administraţia locală se implică de câţiva ani în organizarea tradiţiei.

Astfel, la lăsarea Postului Mare, în amurg, sebeşenii obişnuiesc să aprindă opaiţe, iar acest obicei se păstrează peste ani, ca o frumoasă tradiţie a locului.

„Primăria Municipiului Sebeş susţine şi în acest an organizarea evenimentului, care va avea loc duminică seara. Pentru a le oferi siguranţă participanţilor, locaţia aleasă a fost în Drumul Dăii. Opaiţele şi focurile aprinse sunt simboluri care împletesc tradiţia cu viaţa modernă, focul este purificator şi marchează o trecere între anotimpuri, dar şi un prag spiritual. Frumuseţea tradiţiei este dată de bucuria cu care oamenii se întâlnesc, socializează, în amurg, redescoperind fascinaţia dintre sacru şi profan. Copiii trăiesc tradiţia ca un joc, adulţii se îngrijesc să o păstreze şi să o ducă mai departe, ca parte a identităţii locale”, spune primarul municipiului Sebeş, Dorin Nistor.

Fărşangul românesc şi Fărşangul maghiar, obiceiuri de prindere a postului

Alte obiceiuri legate de prinderea postului sunt Fărşangul românesc şi Fărşangul maghiar, tradiţii cu influenţe deosebite în funcţie de comunităţile în care se desfăşoară.

La Cetea, în comuna Galda de Jos, se întâlneşte Jocul Fărşangului sau Fărşangul Românesc.

Etnograful Petruţa Pop spune că se pare că obiceiul a fost adus de un bărbat din satul Geomal, comuna Stremţ, care s-a căsătorit în Cetea.

„Ritualul cuprinde un grup de feciori care se maschează în diferite personaje: domnişoară, popă, draci. Unul dintre ei poartă un butuc cu care izbeşte porţile caselor, acolo unde sunt fete şi băieţi. Pentru a nu fi recunoscuţi, ei se maschează la marginea satului şi intră urlând pe uliţe, stârnind o atmosferă de groază. Nu comunică prin cuvinte, ci prin grohăituri. După ce au colindat întregul sat, se retrag în locul unde s-au mascat şi îngroapă hainele şi măştile. Seara, se adunau la gazdă, unde petreceau cu vin şi plăcinte până în noapte”, explică Petruţa Pop.

Obiceiul Fărşangului de la Cetea se practică şi astăzi, însă doar în cadru organizat şi potrivit specialiştilor este mult modificat faţă de varianta iniţială care data din precreştinism.

În schimb, în comunitatea maghiară din Rimetea se păstrează de sute de ani obiceiul Înmormântării Fărşangului, care este încă într-o formă apropiată de cea tradiţională.

Obiceiul se desfăşoară tot la prinderea Postului de Paşti şi se pare că este un obicei preluat de la saşi în secolul XVI.

Îmbrăcaţi în haiduci şi costume populare şi măşti, tinerii străbat uliţele satului, provocând un haos general, iar în alai este şi o căruţă trasă de măgar, în care se află un sicriu. Înmormântarea Fărşangului seamănă mai mult cu un alai de nuntaşi, care este condus de muzicanţi, preot, cantor, mire, mireasă şi semnifică înmormântarea simbolică a iernii deoarece obiceiul se desfăşoară la începutul lunii martie.

La finalul procesiunii prin sat, are loc balul Fărşangului. Aceasta este ultima mare petrecere înaintea Paştelui. Momentul marchează începutul primăverii şi învierea timpului anual. Obiceiul „Înmormântării Fărşangului” de la Rimetea atrage sute de turişti atât din ţară cât şi din străinătate, în special din Ungaria.


JURNAL DE FRONT DIN AFGANISTAN. Ziua 3: Gemenii din Dragoslavele care luptă împreună pentru a doua oară (VIDEO)


Află mai multe despre postul Paștelui și rețete de post din cartea Rețete de post economice si usor de preparat, scrise de Sanda Marin. Descoperă peste 200 de retete de post, culese din toate regiunile României și învățături ale sfinților, pentru perioada postului. Cumpără cartea de la chioșcurile de ziare începând de luni, 26 februarie 2018, cu numai 17 lei. 

Retete pentru postul Pastelui

Retete pentru postul Pastelui, culese de Sanda Marin

 
 
Close
Close
Închide