CAZUL DIN DROBETA. Preotul s-a opus ca fiul să participe la consilierea psihologică de la școală, băiatul de 13 ani s-a sinucis și vina a fost aruncată pe „despărțirea de prietenă”. Ce a urmat

• Un copil de 13 ani, fiul preotului de la Catedrala Episcopală din Drobeta-Turnu Severin, se sinucide, luni, 7 noiembrie, aruncându-se în gol de pe o clădire părăsită din oraş, clădire frecventată de adolescenți. Presa locală scrie că gestul vine după o ceartă cu iubita sa.
• Nimeni nu pune la îndoială această variantă, pe fondul că, în general, există în România ideea „atribuirii sinuciderilor”.
• Nimeni nu bănuieşte că elevul ar fi avut și alte probleme. Tatăl său îi blocase posibilitatea să meargă la psihologul școlii, profesorilor nu le spunea nimic, iar atitudinea jovială îl portretiza drept un copil normal. Dar colegii și amicii săi știau altceva.
• Prietenii lui Ioan se solidarizează în apărarea colegei (fata acuzată că l-a părăsit) și a memoriei lui Ioan şi încearcă să vorbească și despre bătăile de acasă pe care le încasa băiatul. Mărturiile lor, adunate de o româncă de la Londra, reuşesc într-un final să nuanțeze discursul public şi să mobilizeze autorităţile. Protecţia Copilului (DGASPC) se autosesizează, Poliţia începe cercetările. 
• Cum sinuciderea oricărui om nu e un rebus, o enigmă de rezolvat, ci ceva mult mai complex, acest articol, realizat la fața locului, la Drobeta-Turnu Severin, nu speculează și nu judecă. Am încercat să relatăm, discutând cu mulți dintre apropiații lui Ioan sau cu oameni din localitate, cum se simte un asemenea șoc în comunitate și cum se schimbă opiniile majoritare.
• În plus, prezentăm fapte și mesaje în posesia cărora autoritățile au intrat deja.

Ianuarie 2022

„Iar ne-am luat la bătaie cu tata”, îi scrie Ioan pe Instagram prietenei sale în vârstă de 12 ani. „El a luat mătura, frate-meu a luat cuţitul”, continuă băiatul. Spune că nu-i e frică de tatăl său. Conflictul a trecut, iar acum părintele n-are ce să facă mai mult decât să le ia telefoanele lui şi fratelui mai mare cu un an, îi mărturiseşte băiatul fetei. Dar mai speriat e pentru că mama lui fugise de acasă cu sora cea mică, în vârstă de un an, şi nu ştie dacă se va mai întoarce. Mama e jurnalistă la Trinitas, dar stă acasă pentru creşterea copilului. Se va întoarce. Prietena lui se gândeşte să-i facă nişte clătite, dar Ioan refuză cu mândrie. „Pot să-mi fac şi singur, dar nu am cu ce, că tata nu vrea să ne dea bani”. „Îţi dau eu, numai să nu mori de foame […] După şcoală, vii şi mănânci la mine, îţi fac eu de mâncare.” „Nu e nevoie, stai chill (relaxată, n.r.)”, o linişteşte Ioan, în mesajele aflate acum la autorități și văzute de Libertatea.

Uneori, la supărare, Ioan mai vorbeşte despre suicid, dar colegii îl liniştesc de fiecare dată. Folosește cuvinte ca spânzurare, ei îl contrazic. Colegii sunt singurii cărora are încredere să li se destăinuie. 

Tatăl i-a interzis să meargă la psihologul școlii 

Ar fi putut să meargă la psihologul şcolii, dar tatăl n-a fost de acord să facă asta. Preotul a semnat o cerere prin care specifică dezacordul ca Ioan să intre în consilierea psihologică din cadrul școlii, confirmă instituția, pentru Libertatea. 

Băiatul e în clasa a VIII-a, la secţiunea arte a Liceului de Arte Ioan Ștefan Paulian. Ioan e sclipitor, e printre cei mai buni elevi. Până într-o zi de noiembrie, când Ioan nu mai rezistă. 

Maternitatea părăsită 

Luni, 7 noiembrie, Ioan pleacă de acasă pentru o plimbare, dar nu se plimbă nicăieri. Se duce în centrul oraşului, într-o clădire părăsită. Urcă pe acoperiş. 8 metri. Medicii spun că a murit pe loc. Peste o lună, ar fi împlinit 14 ani.

Clădirea este fosta maternitate din oraş. Formal, aparţine de Spitalul Judeţean, deşi a rămas abandonată de ani buni. E păzită doar opt ore pe zi, de la 8.00 la 16.00. Apoi, se transformă într-un refugiu pentru adolescenţii care vor să scape de atenţia adulţilor. Ferestrele au fost acoperite cu gratii abia după gestul lui Ioan. Şi doar în faţă. Localnicii spun că, înainte, oricine putea intra fără oprelişti. Dar copiii care pierdeau vremea pe-acolo nu făceau probleme, își amintesc locuitorii.

Ajunşi în curtea fostei maternităţi, în stare de şoc, părinţii încearcă să-şi explice gestul copilului lor. Poate s-a certat cu iubita lui, e tot ce le poate spune logica de părinţi. Nu se pot gândi la alt motiv. 

A doua zi, interpretarea lor ajunge în presa locală şi e preluată ca atare în presa naţională. Iubita şi prietenii lui Ioan înţeleg că toată lumea o acuză pe copila de 14 ani pentru gestul băiatului.

„Ideea că s-a sinucis din dragoste nu este adevărată”

Aşa că elevii se solidarizează ca să-şi apere colega, li se pare nedrept că e arătată cu degetul şi învinuită, confirmă pentru Libertatea cel mai bun prieten al băiatului şi unul dintre cei care i-a mobilizat pe elevi. 

Se ceartă cu jurnaliştii care le pescuiesc declaraţii în faţa şcolii, cu comentatorii de pe internet, cu oricine cred că pătează imaginea colegei şi memoria prietenului lor. Postează tik-tok-uri, instastory-uri, dau reply-uri, cum fac adolescenţii înverşunaţi, încearcă să spună ceea ce ei cred că e adevărul despre Ioan. 

Prietenii spun că au înțeles de la Ioan că tatăl era deosebit de brutal, că-l bătea frecvent, ba chiar că scotea cuţitul la el sau că, drept pedeapsă, îl trimitea să doarmă pe bancă, în faţa blocului. 

„Ideea că s-a sinucis din dragoste nu este adevărată”, susţin elevii, consemnați de Claudia Guţulescu, autoarea unui blog.

„Am trecut prin experienţa acestui copil”

Toţi elevii care au vorbit cu Libertatea în pauzele dintr-o zi de şcoală erau convinşi că tatăl lui Ioan este un agresor în sutană, chiar dacă majoritatea nu ştia asta dintr-o sursă directă. Ioan povestise doar prietenilor apropiaţi, atât, numai că ei deveniseră, acum, mult mai credibili decât părinţii băiatului.

Mărturiile lor, filtrate de Claudia Guțulescu, rezidentă în Londra, au mutat atenţia publică de la iubita lui Ioan la tatăl său şi la ceilalţi adulţi care ar fi putut fi martorii suferinţei sale. Apoi, reţelele sociale au amplificat sentimentul justiţiar. Judecătorul Cristi Danileț cere public intervenţia de urgenţă a instituţiilor relevante din ţară.

„Am trecut prin experienţa acestui copil. Mă cheamă Ion și am 70 de ani. Am ajuns un nefericit într-o lume iluzorie”, răspunde pe Facebook un domn care se regăseşte în povestea copilului Ioan. Postarea are peste 5.000 de distribuiri şi peste 10.000 de aprecieri. 

Ce fac autoritățile statului 

Popularizarea poveştii lui Ioan, aşa cum a fost ea văzută prin filtrul colegilor săi, pune presiune şi pe autorităţi. Conducerea şcolii promite acum că va pune mai mult accentul pe consilierea psihologică, iar profesorii, devastaţi de pierderea elevului, că vor fi mai atenţi şi la viaţa personală, nu doar la rezultatele şcolare ale copiilor. 

Poliţia încearcă să stabilească în ce măsură se poate vorbi despre vinovăţia unei alte persoane în această speţă, iar Protecţia Copilului se autosesizează şi demarează o anchetă pentru a stabili dacă ceilalţi trei copii ai familiei se află în pericol.

Cazul lui Ioan nu mai e o oarecare temă de dezbatere pe Facebook. Lumea din oraş începe să vorbească. Ce l-a determinat pe Ioan să recurgă la acest gest? 

„Tatăl lui voia să-l dea la seminar, dar lui îi plăcea să deseneze”

Dincolo de interpretările asupra motivului gestului fatal, interpretări riscante indiferent de cine ar fi fost făcute, rămâne sentimentul că ar fi putut fi făcut mai mult pentru a preveni pierderea vieții unui copil.

Era un copil vesel, îşi aminteşte antrenorul lui Ioan de la sala de sport. 

„Mi-a spus că tatăl lui voia să-l dea la seminar, dar lui îi plăcea să deseneze”, rememorează instructorul. Lui Ioan îi plăcea arta bisericească, însă doar în măsura în care era profitabilă: astă-vară, a ajutat la pictarea unei biserici, ca să strângă bani pentru o tabletă. Era îndrăgostit însă de desen.

Pe alţii, noile informaţii par să-i pună serios pe gânduri: ar fi putut schimba acest deznodământ, dacă ar fi ştiut? „Dar nimeni n-a ştiut”, murmură directorul Liceului de Artă I.St. Paulian, la fel ca toţi profesorii care au discutat cu reporterii Libertatea. 

Niciunul nu l-a văzut cu vânătăi, n-a remarcat vreun comportament ciudat, nici nu l-a auzit vorbind despre problemele de-acasă. De întrebat, nu l-au întrebat, că „lucrurile astea nu se vorbesc la şcoală”, spun ei, confirmând o tradiție a învățământului nostru.

Ce n-au văzut profesorii 

„Vă daţi seama, dac-am fi bănuit…”. Dar insistă că n-au bănuit nimic. Nu li s-a părut ciudat când tatăl său a semnat pentru a-i interzice lui Ioan consilierea psihologică. La începutul anului, şcoala le trimite părinţilor o hârtie prin care îşi pot exprima acordul pentru participarea copilului la sesiunea de consiliere. Tatăl a refuzat. Consilierul psihologic al școlii a refuzat dialogul cu ziarul. 

El, fiind preot, are alte instrumente de consiliere. Mai e şi chestiunea de imagine, că preotul nu îşi duce copiii la psiholog.

Profesorii justifică:

N-au băgat prea mult în seamă nici greutatea pe care ideile tatălui o aveau în desenele lui Ioan. „Am auzit că-i trasa nişte linii de conduită a creaţiei pe zona temelor bisericeşti”, admite unul dintre profesori.

Nu şi-au pus întrebări nici când au înţeles că lui Ioan îi place mai mult la şcoală decât acasă. Mai ales după anii de teleşcoală, au găsit că e normal. În plus, Ioan era unul dintre cei mai buni elevi din şcoală.

Un copil sclipitor, un elev bursier

„Era extrem de talentat, cel mai bun din generaţia lui”, apreciază directorul şcolii, Lori Stanciu, în timp ce contemplă câteva din desenele lui Ioan, aşezate comemorativ pe un panou în holul de intrare în şcoală. Nu-i dă pace o verticală pe care o remarcă în majoritatea desenelor. „Are forţă, ştii?”, se gândeşte în timp ce-şi sprijină bărbia în palmă.

Un lucru îi devine mai clar, după ce mai aruncă o privire de ansamblu: era un copil liber, imposibil să-i îngrădeşti imaginaţia.

„Avea o minte sclipitoare, era un elev eminent”, mărturiseşte o profesoară. „Era muncitor, iubea desenul şi era invidiat de colegi pentru talentul lui”, spune altă profesoară. Avea o singură notă de 7 în catalog şi câteva, puţine, de 8. Restul – 9 şi 10. Era elev bursier; îşi ridicase bursa chiar cu o zi înainte de gestul său. Bucuros, nici n-avusese răbdare să semneze toate hârtiile de la secretariat.

„Dacă-i vedeai din afară, păreau o familie model”

În faţa acestor poveşti, cei mai mulţi dintre severineni aleg însă să-şi afirme şi mai abitir credinţa nezdruncinată în harul parohului de la Catedrala Episcopală din Drobeta. Pentru majoritatea, preotul este un model de bună-cuviinţă. Aşa că îşi caută propriile explicaţii pentru gestul copilului.

„Dacă-i vedeai din afară, păreau o familie model”, povesteşte un părinte al cărui copil învaţă în clasa lui Ioan. „I-am cunoscut la concursuri, la şcoală, la şedinţe. Nimic nu ne-a dat de bănuit. Am fost şi la ei acasă. O familie absolut normală: nici iubire ieşită din comun, nici prea multă duritate”, continuă părintele.

„Tinerii din ziua de azi”

„Băiatul ăsta e o victimă a societăţii, să ştii şi tu”, îl compătimeşte o pensionară pe Ioan, din faţa muntelui de flori aşternut peste mormântul său. Nu-l cunoştea, dar a fost impresionată de toată povestea din aceste zile, aşa că a venit să spună o rugăciune pentru sufletului copilului. Bunul Dumnezeu ne-a dat o lecţie tuturor, crede ea, iar lecţia este că trebuie să ascultăm mai mult de părinţi, să nu se mai ajungă la aşa ceva. „Tinerii din ziua de azi”, spune ea.

Ce spun specialiștii

Suicidul nu este un rebus, nu are o soluție sau cauză unică, spun specialiștii contactați de Libertatea. El reprezintă rezultatul combinării mai multor factori psihologici, culturali, sociali, la care se adaugă traumele și pierderile personale. Nimeni nu poate pune un diagnostic „la distanță”, fără să fi întâlnit vreodată persoana respectivă. 

Enumerarea acestor factori de risc nu presupune că, în cazul lui Ioan, unul sau altul sau mai mulți au acționat.

Referindu-se la fenomenul generic al problemelor adolescenților, psihoterapeuta Silvia Guță atrage atenția că negarea sau ignorarea unor comportamente autodistructive ale adolescenților „nu se întâmplă doar în cazul părinților absenți sau ostili în relație cu copiii, ci și în cazul părinților prezenți și implicați, care însă nu reușesc să pună corect granițele între propriile nevoi, frici și dorințe și cele ale copiilor lor”.

Psihoterapeuta arată într-un articol publicat în Libertatea și care sunt semnele ce le indică părinților comportamentele autodistructive manifestate de adolescenții lor.

„Păi, noi n-am mâncat bătaie când eram mici?”

Niciunul dintre vecinii care au ieşit din bloc timp de jumătate de zi nu a putut vorbi direct despre problemele din familia lui Ioan. „Numai Dumnezeu ştie ce era la ei în casă”, ridică din umeri o vecină sexagenară din bloc. „Nu putem noi să ne băgăm în familia omului”, susține o altă vecină. Nu l-au văzut pe Ioan dormind pe bancă, în faţa blocului, şi nu ştiu nimic despre bătăi, Dar, până la urmă, cât de rău să fi fost tratamentul părintelui, se îndoiesc femeile.

„E preot, cum să facă aşa ceva; şi ce părinte nu-şi iubeşte copilul?”, adaugă una dintre doamne şi-şi dă ocazia să povestească despre corecţiile fizice pe care ea însăşi le-a primit în copilărie. „Şi noi n-am ajuns să facem aşa ceva”, e concluzia ei.

„Păi, noi n-am mâncat bătaie când eram mici?”, arată alt domn.

Educația copiilor prin pedepse fizice 

Realitatea din România, surprinsă în studiile Salvați Copiii, arată că unu din doi copii este supus unei forme de violență fizică, emoțională și sexuală. Iar abuzul nu se petrece doar în familiile din medii vulnerabile, fără acces la educație, atrag atenția specialiștii.

Anul trecut, 46% dintre copii afirmau că sunt bătuți acasă de către părinți și 5% de către cadrele didactice, ca parte a procesului de disciplinare, în timp ce 20% dintre părinți considerau încă pedepsele fizice drept un mijloc corect și adecvat de educare a copiilor.

Aceeași analiză subliniază că 10% dintre copii preferă să părăsească familia de teama pedepselor. 2% chiar o fac des și foarte des.

În 2021, au fost trimiși în judecată 1.380 de inculpaţi pentru infracțiuni de violență în familie. Peste 600 dintre victime erau minori, potrivit Raportului Ministerului Public.

DGASPC: „Putem merge până la decăderea din drepturile părinteşti”

DGASPC va evalua acest caz. „Dacă se constată că aceşti copii au fost abuzaţi, putem merge până la decăderea din drepturile părinteşti”, explică directorul DGASPC, Adrian Bidilici, procedura cea mai radicală în legătură cu ancheta pe care o coordonează. 

„Evaluarea noastră implică o serie de teste psihologice avizate, iar personalul este specializat şi pregătit pentru orice fel de situaţii. Dacă au existat probleme, fiţi siguri că le vom afla. Oricum, familia e dispusă să colaboreze cu noi, lucru care ne înlesneşte munca”, explică Adrian Bidilici.  

Între timp însă, ceva s-a schimbat şi în atitudinea copiilor care au început această luptă pentru dreptate: „Tot ce pot să spun e să-l lăsăm să se odihnească, iar autorităţile să-şi facă datoria”, redă, ca pe o poezie, prietenul cel mai bun al lui Ioan.

„Ascultaţi-mă! Lăsaţi-ne să ne plângem şi noi durerea, vă rugăm mult de tot. Nu vă supăraţi”, e tot ce a putut spune tatăl lui Ioan, preotul, atunci când a fost abordat de ziar.

*Telverde Antisuicid: Pentru consiliere în situaţii de criză suicidară puteţi contacta Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului între orele 19.00 și 7.00 la numărul de telefon 0800 801 200 (apelabil gratuit la nivel naţional din orice reţea) sau prin e-mail la sos@antisuicid.ro.

*Helpline DepreHUB: Pentru sprijin și prim ajutor psihologic puteți contacta hubul antidepresie, primul de acest fel din România, la numărul de telefon 037 445 6420 (apelabil gratuit la nivel național din orice rețea). Linia este deschisă non-stop.

În cazul în care simțiți că sinuciderea este iminentă, apelați de urgență 112.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro