De ce unele victime ale violenței domestice cer clemență pentru agresor? O fostă judecătoare explică: „Ea nu vrea să-l vadă în închisoare, își vrea viața înapoi, dar fără agresiune”

În cei aproape 13 ani în care a fost procuroare și apoi judecătoare, Corina Voicu a avut de soluționat cazuri tulburătoare, de o violență cumplită, „situații în care îmi era rău fizic”. A învățat, în timp, să se regleze emoțional ca să își păstreze profesionalismul în sala de judecată. „Ieși, te duci într-o excursie când poți, faci ceva ce îți place ca să te reîncarci. Și ai nevoie de un echilibru familial. E foarte important să știi că ajungi acasă unde există oameni care te țin în brațe”, povestește fosta magistrată cum se liniștea după dosarele grele. 

Cursurile de la Institutul Național al Magistraturii

A ales să iasă la pensie în momentul în care mersul în sala de judecată devenise o povară. A rămas aproape de profesie și astăzi este formatoare colaboratoare pentru Institutul Național al Magistraturii (INM), unde ține traininguri pentru magistrați despre cazurile de violență domestică. Cursul e de două zile, câte opt ore, în care predă procedurile judiciare, psihologia victimei și a agresorului, ciclul violenței, stereotipurile de gen. 

Prezentă la conferința „No make up for violence”, organizată în noiembrie, fosta magistrată estimează că în ultimii ani au trecut pe la aceste cursuri peste o mie de magistrați, dintr-un total de aproape 8.000. La cursul său există însă mereu liste de așteptare, mai ales foștii ei colegi au tot mai multe cazuri de soluționat. 

În România, violența domestică este în creștere, arătau datele statistice publicate de Poliția Română la începutul acestui an. În primele patru luni s-au înregistrat cu aproape 7% mai multe cazuri decât în aceeași perioadă a anului trecut, scrie Mediafax. 

„Un cost imens familial și social”

Libertatea: Le predați colegilor dumneavoastră cum să abordeze cazurile de violență domestică prin exemple. Ce situații folosiți din experiența dumneavoastră ca magistrat pentru a le arăta de ce victimele se comportă într-un anume fel?
Corina Voicu: Am avut, de exemplu, un dosar pe care l-am soluționat eu în apel, era măsură preventivă în ce-l privea pe agresor, în care victima, căreia i se împinsese de către agresor furca prin gât, claviculă, până în plămân, a fost salvată pentru că a venit salvarea foarte repede, altfel ar fi murit.

Evident, ieșise din spital până am ajuns în apel, venea la noi și ne ruga să încetăm cu măsura preventivă și să-l iertăm (pe agresor, n.r.) și că, de fapt, a fost o greșeală.

Ca să înțelegem psihologia victimei: ea își vrea viața aceea înapoi, nici nu proiectează variante diferite de viață. Trebuie să înțelegem că uneori nu numai agresorul care își pierde familia când victima vrea să plece are sentimentul de faliment personal, ci și victima are impresia că este eșecul ei de viață, fundamental, că n-a putut să țină acea familie împreună. Și atunci vrea să mai încerce, să mai repare.

Și o altă situație despre care am povestit a fost aceea în care am soluționat o cauză în care o mamă l-a ucis pe tată, ea fiind o victimă constantă a violenței domestice. Numai că, lovindu-l cu un metal în cap și apoi ținându-l niște zile într-o bucătărie de vară, oprind practic accesul la asistență medicală, n-aveam probe de legitimă apărare în sensul clasic al acestui cuvânt.

Când ea ne-a spus în declarație că era în mod constant arsă cu țigara, tăiată cu cuțitul și bătută de el, am făcut o expertiză medico-legală asupra corpului inculpatei și medicii legiști au văzut pe corpul ei urmele violenței. Deci, ce spunea femeia se demonstrase. 

Din această relație au rămas cinci copii, noi am putut să dăm cea mai mică pedeapsă care cred că s-a luat pentru omor calificat la vremea respectivă. Între timp, mama s-a eliberat din penitenciar și și-a luat copiii acasă. Numai că doar trei dintre copii mai trăiau, două dintre fetele care trebuiau să aibă 20 și ceva de ani au murit de cancer. A scris despre povestea lor jurnalista Oana Sandu. 

Sunt lucruri pe care noi nu le cercetăm. Nu ne interesează, de fapt, impactul violenței domestice asupra acestor copii. Nu avem niciun fel de studiu, nici nu știm ce se întâmplă cu ei. E foarte important să înțelegem că este un cost imens, nu doar individual, al celui care primește loviturile fizice. Este un cost imens familial, este un cost imens social. 

Cât de profund înțeleg magistrații violența domestică

 – Ați menționat despre unele prejudecăți pe care le-ați întâlnit inclusiv la colegii dumneavoastră, că, deși la teorie stau bine, nu ar interveni în plan personal, când o prietenă a lor este victima violenței domestice. De ce se întâmplă așa? 
– Cu toții trec printr-un filtru, acel interviu de la intrarea în magistratură care urmărește inclusiv această chestiune legată de stereotipuri, de prejudecăți și, în principiu, ar trebui să nu treacă prin acel filtru, decât în mod excepțional. 

La nivel de discurs, la nivel de afirmație, la nivel de comportament în situații de confort sau oficiale, ne-am educat. Însă când te duci către partea profundă, în straturi, constați că, de fapt, nu s-ar gândi să iasă din zona proprie de confort, să aibă o discuție cu agresorul, prieten de familie, să-i spună: „hei, nu sunt de acord cu tine, nu-i ok ce faci sau să-i spun victimei: te pot ajuta, poți să faci asta, vino la mine”. 

Și dacă tu faci așa în viața ta personală, ce garanție am eu că tu ești obiectiv când ești în viața profesională? Pentru că este evident că nivelul tău este doar de conformare în standardul de comportament și de exprimare pe zona respectivă. De fapt, partea aceea profundă și cea mai periculoasă din creierul nostru rămâne nesondată: eu chiar sunt obiectiv aici? Eu chiar înțeleg ce înseamnă vulnerabil? 

– Găsiți o diferență în ceea ce privește percepția colegilor magistrați în funcție de gen. Magistrații bărbați gândesc diferit decât cei femei, fiindcă femeile sunt cu precădere victimele violenței?
– Poate ușoară. Cei mai mulți vin cu mintea deschisă. Am avut însă la un seminar relativ recent un domn care a venit și a spus: m-am înscris la acest seminar pentru că „vreau să știu și eu cum o să condamnați voi pe baza unei declarații de copil într-o infracțiune sexuală”. Deci mai sunt. E important să și ajungi să înțelegi, ca formator, cum anume se manifestă aceste prejudecăți la nivel subtil.

Dacă există o interpretare superriguroasă a legii, în sensul de a pune piedici victimei să facă un lucru prin invocarea excesivă a unor proceduri care nu au rolul ăla, dar care pot fi citite așa, îți dai seama că acolo, de fapt, este o rezistență.

Sau alt indiciu: în momentul în care un lucrător social își invocă competența teritorială, specializarea și așa mai departe, pentru a nu se activa în legătură cu un copil abuzat, el acționează din prejudecăți, nu din interpretarea legii.

Cum ar arăta „un culoar al victimei”

– Victima violenței în România este de multe ori pusă să umble ea pe la uși, în contextul în care trece și se află într-o stare vulnerabilă emoțional și fizic. Cum poate fi adresat lucrul ăsta?
– Nu există o continuitate. Ar trebui să existe acel „culoar al victimei”, metaforic spus, un drum previzibil pentru victimă, adică în momentul în care a intrat în contact cu un profesionist, fie din poliție, parchet sau asistență socială, acel profesionist să-i spună ce drepturi are și unde se poate duce în continuare pentru a ajunge la ele.

Ar trebui să am persoane de contact în celelalte instituții care sunt implicate în protecția victimei și în momentul în care o victimă a venit la mine să sun acea persoană de contact și să întreb: a venit o victimă cu următoarea problemă, unde, cine o așteaptă, cine o primește? 

Eu, ca magistrat, ca polițist, asistent social sau psiholog, trebuie să fiu convins că acolo unde o trimit chiar găsește lucrul acela. Ideea este să trecem de comportamentul acesta foarte formal prin care trimitem numai adrese și așteptăm răspuns la ele. 

– Cum poate fi implementat acest lucru? Pentru că pare o chestiune de bun-simț, dar în realitate vorbim despre un sistem mastodont care uneori spune „eu n-am procedură”. E o chestiune de procedură sau de cum își înțelege fiecare om munca?
– Sunt și niște proceduri. Numai că au ajuns să fie unele dintre ele atât de stufoase și să nu avem o chestie clară despre cum să intervenim când avem un anumit tip de victimă.

Legea 211 pe 2004, încă din 2019, a introdus un text care spune că în cadrul direcțiilor de asistență socială și protecție a copilului trebuie să existe niște compartimente dedicate victimelor infracțiunilor împotriva persoanei. Și acest serviciu trebuie să se ocupe de aceste victime, să le evalueze, să facă referat de evaluare și să îl trimită organului judiciar.

Numai că în anul 2023, spre final, când vorbim noi, sunt încă direcții de asistență socială și protecția copilului care nu au configurat acest compartiment, din varii motive: sunt o structură care, sub aspect procedural, este subordonată cuiva și sub aspect financiar Consiliului Județean sau unele structuri spun că n-au avut victime. Dar dacă ne uităm numai la numărul de ordine de protecție sau numai la plângerile penale pe loviri și alte violențe din raza județului respectiv, sunt multe sesizări. 

Nu știu serviciile sociale despre ele, pentru că nu există acest dialog instant, de la momentul înregistrării cererii.

De ce nu se folosește mai des supravegherea agresorului prin brățara electronică

– Recent, tot jurnalista Oana Sandu a scris cum brățările electronice stau nefolosite. Aveți experiență și ca judecător. De ce credeți că se întâmplă asta?
– Pot fi mai multe explicații. N-am un studiu care să justifice aceste concluzii, dar pe de o parte sunt chestiunile legate de ce prevede legea și de cum este transmisă informația către victimă. E un dispozitiv întreg de monitorizare: el presupune un telefon inteligent la victimă, un telefon inteligent la agresor și o brățară de picior, pe care o poartă agresorul.

Acum, dacă eu întreb victima „sunteți de acord cu purtarea unui dispozitiv electronic de supraveghere?” fără să explic că ea trebuie doar să aibă un telefon la îndemână, atât este treaba ei, și de restul ne ocupăm noi, e un fel de a muta responsabilitatea montării brățării la agresor în funcție de acordul victimei. S-ar putea ca victima să se gândească de cinci ori, ca atunci când este vorba despre a decide dacă agresorul să fie trimis în judecată sau să i se dea o pedeapsă cu executare.

Rolul organelor judiciare este să înțelegem că noi avem decizia și că nu trebuie să punem această povară excesivă pe victimă.

Pentru că de ce își retrag unele dintre victime plângerea? Pentru că li se explică, de exemplu, ce pedeapsă poate primi agresorul și atunci ea se gândește că nu vrea asta, tot ce vrea victima, și asta le spun mereu colegilor mei și le explic, este ca agresiunea să înceteze. 

Ea nu vrea nici să-l vadă în închisoare, ea nu vrea nici să instrumenteze un întreg proces până la capăt. Ea își vrea viața ei înapoi fără agresiune.

În plus, au fost situații reale în care victimele au spus: „dar eu nu-mi permit să plătesc curentul electric pentru încă un dispozitiv”. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro