REPORTAJ. Va fi război în Ucraina? Românii din Ucraina spun că „Aici e calicie, aici e sărăcie. Ce să ia Rusia?!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O echipă de jurnaliști a ziarului Libertatea a vizitat comunitățile românești din Ucraina, stat aflat sub cea mai presantă amenințare în acest moment. Prima parte a reportajului e aici. Astăzi continuăm să vorbim cu acei compatrioți care trăiesc în țara la granițele căreia Putin a masat armata. Au o soartă complicată, ei fiind departe și de Kiev, și de București. Românii spun că naționaliștii ucraineni îi acuză că sunt filoruși, iar pe de altă parte, viața nu le-a oferit prea multe șanse de schimbare.
Cuprins:
- În bisericile românești, preoții se închină patriarhului de la Moscova
- Naționaliștii ucraineni îi acuză pe români de rusofilie
- Rupți și de Kiev, și de București
- Războiul nu le-a adus nimic bun
- „S-au făcut raiduri prin satele de români”
- Viorel Iastrameschi, politicianul ajuns șofer
- „Mulți au stat ascunși sub fustele nevestelor”
- Cei 88 de oșteni ai ținutului Herța
Amenințarea războiului nu e nouă aici, pentru românii din Ucraina. „Vizavi de Primăria din Cernăuți e un perete cu multe fotografii ale celor care au murit în războiul din 2015. Dacă priviți la nume, multe sună a fi românești, dar de fiecare dată când am cerut informații oficiale, nu ni le-a oferit nimeni. Așa că doar ne dăm cu părerea”, spune Marin Gherman, analist politic de origine română din Ucraina.
Situația comunității de aici e, potrivit lui Gherman, suficient de vulnerabilă și complicată. Presiunea unui nou marș militar început de Rusia vine într-un peisaj deja apăsat de conflicte.
În bisericile românești, preoții se închină patriarhului de la Moscova
Românii sunt majoritari în raioanele Herța, Noua Suliță, Adâncata și reprezintă mai bine de o treime din populația raionului Storojineț. Atracția față de modul de viață propagat de Kremlin exista de multă vreme în sânul comunității românești din regiunea Cernăuți.
Analistul politic spune că sentimentele rusofile din regiune au crescut în ultimii ani. Explicația e lesne de înțeles și în România. „Există o oarecare nostalgie pentru timpurile Uniunii Sovietice. Atunci oamenii aveau stabilitate. Mai ales cei mai în vârstă ori apropiați de anumite curente clericale sunt atrași să voteze în consecință de cauză. Trebuie spus că Rusia are o mare influență asupra vieții bisericești din Ucraina”, spune Gherman.
În Ucraina, preoții răspund fie de Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană, fie de Biserica Ortodoxă a Ucrainei, al cărui prim ierarh este mereu confirmat de Moscova.
Naționaliștii ucraineni îi acuză pe români de rusofilie
Etnicii români trăiesc în comunități rurale, unde preotul este lider al comunității. Iar cei mai mulți preoți români țin de a doua Biserică și, prin urmare, se roagă la fiecare slujbă pentru sănătatea Patriarhului Chiril I al Moscovei.
În contextul în care Rusia e recunoscută de Parlamentul Ucrainei drept stat agresor, nu ne face o imagine bună faptul că votăm. De asta, forțele naționaliste i-au acuzat de multe ori românii din Ucraina.Marin Gherman, analist politic și jurnalist la Cernăuți:
Doar 6 din 7.200 de măhăleni, locuitorii din marea comună Mahala, au mers la luptă în estul Ucrainei. Tinerii fac adeseori excepție de la atitudinile rusofile adânc înrădăcinate în comunitatea românească, și asta pentru că grijile lor sunt mai degrabă lumești.
„Generația tânără s-a cam rupt de aceste procese, s-au rupt de Biserică. Cei tineri caută să supraviețuiască, se orientează asupra altor valori, se mută în Franța, Belgia ori Germania. Renunță în mare parte la preocupări de identitate, de limbă și la narațiunea Bisericii”, mai menționează Gherman.
Rupți și de Kiev, și de București
Îndepărtarea de statul ucrainean se simte în comunitățile românești din preajma Cernăuțiului. Pe de altă parte, ei sunt departe și de România.
În păienjenișul de sate românești din stânga și dreapta Prutului sunt oameni care s-au identificat ca români de mici, dar nu au pășit niciodată granița să vadă România.
În Mahala, copiii care se aleargă prin zăpada din fața școlii vorbesc o română mai curată decât a multor politicieni. Comuna, formată din patru sate românești și în jur de 7.200 de vorbitori de română, a fost condusă timp de un deceniu și jumătate de Elena Nandriș, pe care războiul din Est a prins-o tot în fruntea Mahalei.
Acum femeia a lăsat în urmă politica pentru a se ocupa de administrarea sălilor de sport, bibliotecilor și căminelor culturale din Mahala și comuna ucraineană Rarancea.
„Nu e mare departament, dar am făcut această amestecătură, că altfel ne luau la Cernăuți și ne distrugeau complet. Așa, măcar suntem 7.000 de români la 4.000 de ucraineni”, își explică noua ocupație Elena Nandriș.
Războiul nu le-a adus nimic bun
Anii cei mai activi ai războiului din estul Ucrainei au coincis cu creșterea unei mișcări de rezistență a femeilor din ținutul Herța. Pe atunci, bărbații fugeau peste graniță ori se ascundeau pentru a nu fi duși cu forța la război. Între timp, mamele și nevestele blocau cu pancarte bilingve drumurile care ducea din satele lor spre Kiev. Deși protestatarele erau din alte sate, drumul trecea prin Mahala.
„Cei care au mers la război nu au făcut-o pentru bani, ci că îi obligau. La Mahala s-a închis drumul. Măhălenii nu s-au băgat, dar le-au dus de mâncare mamelor care blocau drumul”, spune Nandriș.
În timp ce vorbește, femeia se scufundă într-un fotoliu de la etajul căminului cultural, care îndeplinește chiar mai multe funcții decât Nandriș. Aici e, în același timp, local de nunți, secție de votare, muzeu de port românesc și bibliotecă cu peste 1.000 de volume în limba română. Întreaga clădire e o reflecție a spiritului Elenei Nandriș.
E mulțumită că nu a trebuit să sape nicio groapă pentru cei căzuți pe front în cimitirul din comună. În total, 6 consăteni au mers la luptă pe frontul din estul Ucrainei.
„5 au mers, iar unul s-a cerut el singur”, clarifică Nandriș, care vrea să fie sublinieze că cei mai mulți nu au mers de bună voie să lupte în Donbas ori Lugansk.
„S-au făcut raiduri prin satele de români”
„Aici, în sat, toți cei care au mers la război s-au întors vii. Pe listele de mobilizare erau toți între 18 și 65 de ani. În primul rând îi luau pe cei care lucrau la stat: învățătorii, inclusiv un profesor de la noi au fost în estul Ucrainei. Mulți care au ajuns pe front au fost prinși în autobuz, prinși când veneau să plătească taxele. S-au făcut raiduri prin satele de români”, povestește Elena Nandriș.
Pe fosta primăriță nimeni nu ar putea să o acuze de rusofilie, e altceva care o face să nu privească cu ochi buni confruntările, momentan doar verbale, dintre Vladimir Putin și Volodimir Zelenski.
În mijlocul Mahalalei tocmai s-a ridicat un monument care marchează 80 de ani de la deportarea etnicilor români în Siberia. Una dintre cele mai memorabile voci ale deportaților a plecat tot din Mahala, o țărancă pe nume Anița Nandriș, autoarea unei cărți intitulate „20 de ani de Siberia. Destin bucovinean”.
De-a lungul vremurilor, măhălănenii au fost alungați din case și rupți de familie din cauza războaielor altora. Și „ăsta e un război artificial”, spune Elena Nandriș.
Acest război e unul artificial, e unul care-i privește pe ăia de sus, nu pe noi. Cine a început războiul a fugit deja din țară, adică Poroșenko. Asta e vorbită între dânșii pentru ochii noștri, ai proștilor. E jocul altora, nu al nostru. De ce să mergem la luptă pentru ei? Elena Nandriș, fost primar al comunei Mahala:
Viorel Iastrameschi, politicianul ajuns șofer
Femeia nu crede nici în iminența unui război cu Rusia, până la urmă, cine ar vrea să-și pună în cap toată sărăcia monstruoasă din Ucraina?
„Rusia nu are nevoie de noi. Aici e calicie, aici e sărăcie. Rusia are nevoie ca America să nu-și pună rachetele aici. Și cu scuza că-i apără pe vorbitorii de rusă, ei amenință cu războiul. Dar nu are nevoie Rusia de război cu Ucraina”, continuă Nandriș.
Când mamele și nevestele etnicilor români au blocat drumurile în vara lui 2014, într-un prim semn de rezistență care a dus la izolarea completă a Cernăuțiului de raioanele Herța, Hliboca și Noua Suliță, o voce îndemna la calm - era Viorel Iastrameschi, la acea vreme șef al administrației raionale de stat din Herța.
Astăzi, la 60 de ani, bărbatul e în prag de pensionare, așa că a lăsat pentru alții politica, iar el a rămas doar lucrător emerit al domeniului transporturilor din Ucraina, așa cum scrie pe cartea de vizită pe care ne-o înmânează într-un microbuz cu peste un milion de kilometri la bord.
Înăuntru miroase puternic a motorină, iar picioarele ne îngheață, căci dă rateuri sistemul de încălzire din microbuzul sovietic cu care Iastrameschi transportă zilnic acasă româncele care lucrează în fosta uzină Graviton.
„Mulți au stat ascunși sub fustele nevestelor”
„Restul oricum au stat ascunși sub fustele nevestelor atunci, o vor face și acum”, spune Iastrameschi, care crede că nici jumătate din cei capabili să lupte nu vor lua armele pentru a apăra Ucraina.
După 20 de ani de politică, a plecat din funcții scârbit de „oligarhii care conduc țara”. Azi, meseria lui e mai cinstită, se pornește la drum la 5 dimineața și ajunge acasă abia după 4 după-amiaza.
Iastrameschi simte că, în fiecare zi, contribuie puțin și pentru România. Asta pentru că pasagerele sale fabrică scaune pentru uzina Dacia de la Mioveni.
Începutul războiului l-a prins pe Iastrameschi la o fabrică de cârnați din Țureni. Ăsta era jobul de zi, căci în timpul liber era în Parlamentul Bucovinei din Cernăuți. În 2014, când situația era extrem de tensionată în cel mai românesc raion al Ucrainei, pe Iastrameschi l-au trimis ca să-i conducă pe cei 33.000 de români ai ținutului Herța.
Cei 88 de oșteni ai ținutului Herța
De aici, la război au mers doar 88 de bărbați. Iastrameschi știe numărul lor exact. Toți s-au întors vii. Unii au venit la pachet cu traume fizice sau psihice. Viața era grea pe frontul din Est. Lipsurile erau de toate, de la armament și până la apă, alimente ori haine. Oamenii din comunitățile românești știau ce se întâmplă și făceau tot ce era posibil pentru a trimite provizii în Donbas.
„În țara asta reguli n-or să fie niciodată. Nici reguli, nici viitor. Când m-au pus șef la Herța, a început să ia lumea la armată, la război: mulți au fugit, mulți se ascundeau, mulți plângeau, mulți veneau la mine acasă. I-am întrebat, dar la ce veniți oameni buni? Că nu sunt eu cu armata, nu iau eu pe nimeni la război. Aș fi vrut ca să meargă cât mai puțini, știți? Din raionul Herța, unul singur a fost împușcat în cap, dar acum umblă, și-a revenit, Slavă Domnului!”, povestește Viorel Iastrameschi.
Dacă vor lupta ori nu românii din Ucraina, asta e o întrebare ce nu-și va găsi răspunsul în câteva voci din regiunea Cernăuți.
Amintirea ultimului război nu e a gloriei, ci a mizeriei de pe front, a foametei și frigului, a cisternelor cu apă care plecau din Herța cu destinația Donbas. Și a visurilor neîmplinite.
„Iubirea de țară e pentru România. Dacă asta mă întrebați, pe Ucraina nu o iubește nimeni, asta e clar”, încheie Iastrameschi.
Noi coborâm cu picioarele înghețate și ne uităm spre furnicarul de oameni din parcarea unui centru comercial. Aici, plasele se umplu cu dulciuri, iar războiul e o amenințare stranie, mai departe cu 1.000 de kilometri, care se pot topi însă în câteva zile.
