75 de ani de la Rusaliile Negre: 40.000 de români au fost smulși de comuniștii bolșevici din case într-o singură noapte
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Primii ani ai regimului comunist în România, caracterizați printr-o dominație sovietică aproape totală, s-au remarcat și prin acțiunile represive de deportare în masă a zeci de mii de locuitori nevinovați.
Cuprins:
Motivația lui Dej: tensiunile dintre România și Iugoslavia
Una dintre cele mai odioase astfel de intervenții a avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1951, în urmă cu 75 de ani. Peste 40.000 de oameni, din Banat și Mehedinți, au fost scoși din casele lor, fără nici un anunţ prealabil, și deportați în Bărăgan. Au fost deportați cetățeni români, germani, sârbi, bulgari, aromâni, dar și refugiați din Basarabia și Bucovina de Nord.
Operațiunea a fost decisă în contextul acutizării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Cominform, o organizație internațională înființată în 1947, la inițiativa URSS, pentru a coordona activitatea partidelor comuniste din Europa.
În aceste condiții, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Regimul se temea de o intervenție americană prin Iugoslavia, mai ales că liderii comuniști au aflat că CIA căuta informații cu privire la mișcările militare din România.
Ministerul român al Forțelor Armate a primit, în perioada respectivă, din URSS, un ajutor de două divizii de tancuri T-34, care au fost amplasate în dispozitiv la granița cu Iugoslavia.
Transportați în vagoane folosite pentru vite
„Populaţia din zona de frontieră, atât prin componenţa etnică, cât şi prin cea socială, reprezenta în ochii autorităţilor «un factor ridicat de risc» pentru contaminarea cu «erezia» iugoslavă. Pentru a securiza zona, conducerea de partid a hotărât ca pe o rază de aproximativ 25 km, începând de la Beba Veche (județul Timiș) și până la Gruia (județul Mehedinți), care includea un număr de 203 localități aparţinând actualelor judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, populaţia să fie «dislocată» în Bărăgan.
Prin proporţiile pe care le-a atins şi mijloacele folosite, acţiunea a cunoscut toate datele unui proces de deportare”, se precizează într-un material realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER).
Cifrele exacte arată 12.791 de familii și 40.320 de persoane, ridicate forțat de acasă și transportate la sute de kilometri distanță, în Bărăgan.
La 17 iunie 1951 s-a prăznuit, conform calendarului creștin ortodox, Duminica Rusaliilor. În aceeaşi zi avuseseră loc și serbările de sfârşit de an şcolar. Ceea ce s-a întâmplat în noaptea următoare a rămas în istorie și sub denumirea de Rusaliile Negre.
„În sute de localităţi din Banat şi din sud-vestul Olteniei au pătruns 20.000 de militari din Ministerul de Interne, trupe de Securitate, grăniceri, miliţie şi pompieri, însoţiţi adesea de civili, bătând la porţile caselor şi somându-i pe localnici să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele.
Operaţiunea de «dislocare» a fost condusă de o comisie ministerială prezidată de ministrul adjunct al Afacerilor Interne, Gheorghe Pintilie. Peste 40.000 de persoane, români, basarabeni și bucovineni, macedoneni, germani, unii dintre ei recent întorşi din prima deportare în URSS, sârbi şi alte naţionalităţi au fost obligaţi să-şi părăsească gospodăriile cu destinaţia stepa Bărăganului.
Au fost îmbarcaţi împreună, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, copii mici, bolnavi şi femei gravide, în vagoane folosite anterior la transportul vitelor, pentru ca la capătul unei călătorii cu trenul care a durat chiar şi două săptămâni să fie depuşi în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, departe de orice altă localitate”, se mai susține în documentul menționat.
Parcele cu țăruș numerotat pentru fiecare familie
Terenul fusese parcelat, loturile având un țăruș numerotat pentru fiecare familie. „Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori şi-au construit case mai arătoase şi au desţelenit pământurile virgine. Au reuşit astfel să-şi procure hrana pentru ei şi pentru animalele din curte, biruind sărăcia şi izolarea, supravieţuind ca nişte Robinson Crusoe ai secolului XX.
Care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni? Se temea regimul comunist de hărnicia, de seriozitatea, de anticomunismul lor, de speranţa cu care ei aşteptau ca americanii să-i elibereze, pătrunzând în ţară prin Iugoslavia lui Tito?”, se întreba regretatul scriitor Romulus Rusan într-o prezentare a expoziţiei „Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan”, organizată de Memorialul Sighet în urmă cu 15 ani.
Rusan mai susținea că altă explicație nu exista pentru „forţele uriaşe puse în joc” de către regim: zeci de mii de militari înarmaţi (securişti, miliţieni, elevi de şcoală militară, grăniceri şi pompieri), coordonaţi şi supravegheaţi de 2.500 de activişti de partid. Condiţiile de viaţă extrem de dificile din Bărăgan au dus la aproape 1.700 de decese, dintre care 175 în rândul copiilor.
Românii deportați aveau stabilit domiciliu obligatoriu în noile localități apărute peste noapte. Pentru a-i controla și mai mult, Securitatea a adus aici foști deținuți care aveau misiunea de a-i urmări și de a raporta orice manifestare dușmănoasă. Astfel, mulți dintre cei strămutați cu forța au fost condamnați la închisoare pentru uneltire contra regimului comunist.
„Hărnicia deportaţilor a depăşit toate greutăţile”
„Stilul deportării a fost, fără discuţie, unul de tip sovietic. Aşa cum, în trecutul apropiat, Stalin deplasase popoare întregi în locuri cât mai depărtate de vatra lor istorică (tătarii, cecenii, balticii, basarabenii şi bucovinenii), infiltrând în locul rămas liber populaţii rusofone, comuniştii români au sperat în 1951 să poată distruge «reacţiunea» din Banat şi Mehedinţi (două din grânarele greu colectivizabile ale ţării), mutând-o în stepele pustii şi neprietenoase ale Bărăganului.
Scopul nu a fost până la urmă atins, pentru că hărnicia deportaţilor a depăşit toate greutăţile. Şi-au refăcut acolo gospodăriile, iar spiritul tolerant, ţărănesc i-a făcut solidari şi i-a înfrăţit: români bănăţeni, mehedinţeni, basarabeni, bucovineni şi aromâni, germani, sârbi, bulgari şi unguri au transformat închisoarea sub cerul liber într-un falanster sustras duşmăniei etnice şi luptei de clasă din războiul rece dunărean”, mai afirma Romulus Rusan.
Acesta a coordonat volumul „Morți fără morminte în Bărăgan”, un dicționar pentru cei aproape 1.700 de decedați, îngropați în cimitirele înjghebate la marginea celor 18 localități noi create în Bărăgan.
În decembrie 1955, Consiliul de Miniştri a hotărât ridicarea restricţiilor domiciliare pentru majoritatea persoanelor din zona frontierei de vest deportate în Bărăgan. În 1956, cei mai mulţi s-au întors acasă, cu toate că în cele mai multe cazuri nu au fost repuşi în dreptul de proprietate asupra gospodăriilor de care fuseseră deposedaţi cu 5 ani înainte.
În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste sate au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“.
După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate și pământul arat cu tractorul și transformat în câmpuri agricole. Câteva sate au supraviețuit și sunt martore, în prezent, ale tragediei umane din urmă cu 75 de ani. Un exemplu este Fundata, sat component al comunei Perieți din Ialomița. Aici au rămas și au trăit câteva zeci de familii fugite din Basarabia și Bucovina de Nord, care nu aveau la ce se întoarce în Banat.
Mărturii din câmpurile Bărăganului
Cercetătorii de la Memorialul Sighet au identificat mai multe familii deportate în iunie 1951 și au vorbit cu persoane care au trăit coșmarul pe viu. Printre aceste familii s-au aflat și Amalia şi Gheorghe Sarafolean din Comloşu Mare, jud. Timiş, împreună cu cei doi copii, Dora (8 ani) şi Silviu (4 ani). Familia a fost deportată în satul Măzăreni, unde a rămas până în 1956, când le-au fost ridicate restricţiile domiciliare.
„(...) A fost o noapte de groază. Noi, copiii, ne-am speriat. Ne-am dat seama că se întâmplă ceva îngrozitor cu familia şi nu ne mai puteam desprinde de piciorul mamei. Ne-am strâns aşa, fiindcă ne era frică că ne răpeşte cineva. Părinţii mei erau total derutaţi. Tatăl meu privea aşa cu lacrimi în ochi şi pentru mine a fost semnul unui dezastru. Ţin minte cum am părăsit casa: casa noastră este o casă frumoasă, impunătoare, situată pe colţul unor două străzi.
Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând şi că se rupe ceva în viaţa noastră. Şi după aceea ne-am dus la gară şi ne-au ţinut acolo în gropile acelea mizerabile pe care le are fiecare gară. (...) Toată lumea bănuia că ne duc în Siberia. Că pentru Siberia, de ce să ne luăm lucruri cu noi. (…) Ne-au dus cu căruţele şi cu bagajele într-un câmp, absolut lan de grâu, în mijlocul unui lan de grâu, la vreo 7 km de această gară şi foarte departe de următoarea gară. Şi ne-am pus acolo paturile şi am dormit în aceea noapte sub cerul înstelat”, a relatat Dora Sarafolean, potrivit Arhivei de Istorie Orală a Memorialului Sighet.
La trei ani după întoarcerea acasă, în 1959, Gheorghe Sarafolean a fost arestat şi condamnat, în 1960, la 10 ani „muncă silnică” pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost eliberat prin graţiere la 15 aprilie 1964.
„În primele zile după deportare, ei nu ne-au dat decât două rogojini. Și noi, eu și cu sora mea, stăteam în șifonier când ploua ca să ne adăpostim. Și vaca ne dădea laptele, în rest nu aveam nimic de mâncare. Și mama, bunica, se duceau în oraș, erau patru kilometri și jumătate până acolo și au mai vândut din lucruri ca să ne poată întreține… Odată, îmi amintesc niște evenimente cu mama, ducându-se la târg cu un curcan ca să-l vândă, să facă rost de bani, și era iarnă, era viscol, a ținut curcanul în paltonul ei, ca să nu moară, să îl poată vinde”, a relatat Raluca Moise, o algă victimă a represiunii comuniste.
Copiii care au crescut acolo nu au avut parte de copilărie. „Toată distracţia noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră. Găseam noi posibilităţi să ne jucăm fără jucării. Jucării ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din beţe de floarea soarelui.
Pe câmpul ăla, cu soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arşiţă, ne înnodam fustele (orice fel de îmbrăcăminte) şi găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam aşa, un fel de acoperiş, ne băgam sub asta şi ne jucam şi noi acolo. Fiecare ce-şi închipuia”, a spus, la rândul său, Ileana Mateescu, deportată la vârsta de 5 luni împreună cu familia (mama, tata şi fratele mai mare) din Gârdoaia (jud. Mehedinţi) în Rubla (jud. Brăila), mărturie păstrată tot în Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet.
Marea problemă a apei potabile
Una dintre cele mai grave probleme era cea a apei. „Venea mașina, cisterna, cum erau ăștia de scoteau wc-urile de prin oraș și lucea apa pe deasupra era motorină, benzină ca să schimbe mirosu’ și n-aveam dreptu’ decât la o găleată de apă pe zi… vitele zbierau de sete, lumea care a mai venit cu vite. Le urlau vitele de sete când auzeau mașina venind, cunoștea sunetul mașinii, zgomotu’ ăla și începeau să zbiere vitele astea de sete. Pe urmă ne-au făcut fântâni în sat acolo, da nu era apă multă, scoteam cu pământ, îl lăsăm în găleată să se așeze. (...)
Dimineața ne da pâine din ăsta de 1 kg, pâine neagră, tăiată în 4. Și la prânz ne dădea… în 8 parcă, tăia pâinea mare de 2 kg. Și așa ne da ceai de zahăr ars, ne punea în castron cu polonicu’, în bidoane de aluminiu din alea mari, mită cum îi zicea. Și câte o bucată de marmeladă așa de 2 degete de lată. Ne-o băga între pâine acolo”, își amintea Maria Popescu, deportată cu familia în Bărăgan în iunie 1951, la vârsta de 12 ani, despre experiențele traumatizante trăite acolo.
În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.
Prepurgel 14.06.2026, 08:46
E neclara!In zona chiar erau„incidente de frontiera”!Tata care a facut stagiul militar ca granicer in perioada aia(mamele ii plângea ca la razboi pe tinerii care plecau in armata„la Titu”-adica la frontiera cu Iugoslavia)-povestea ca eratranșee ca pe front și ca destui militari români au cazut victime ale lunetiștilor și comandourilot de pe malul celalalt al Dunarii!Lasând la o parte Propaganda- totuși satele sârbe de pe malul Dunarii-incepând de la Socol-(satul lui Belodedici),apoi Belobreșca,Radimna,Macești Moldova Veche(Stara Mudava),Sichevița ș.c.l.-NU au fost evacuate!Primii care au fost puși pe lista de catre... Komintern-iștii care erau la putere in Regiunea Banat(99% din rândul naționalitaților conlocuitoare-ca de altfel in toata țara)-au fost basarabenii și câțiva„chiaburi”sârbi!