The Wall sau cum lumea reînvață limbajul războiului

Realizat în 1982 după albumul-concept al trupei Pink Floyd și construit în jurul viziunii lui Roger Waters, The Wall urmărește prăbușirea psihologică a lui Pink, un muzician care își ridică un zid între sine și lume. Fiecare traumă, de la pierderea tatălui în război, educația autoritară, alienarea și eșecul relațiilor personale, devine o nouă cărămidă în zidul care se tot construiește. Zidul oferă protecție, dar și izolare. 

Trebuie menționat că Roger Waters chiar și-a pierdut tatăl în cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1944, lângă Anzio, la sud de Roma (Another Brick in the Wall – Part 1): „Tati, ai zburat peste ocean,/Lăsând în urmă doar o amintire,/O fotografie în albumul familiei./Tati, ce altceva mi-ai mai lăsat?/Tati, ce-ai lăsat în urmă pentru mine?”), iar muzicianul a crescut fără tată de la mai puțin de un an. 

În punctul culminant al filmului, Pink se imaginează liderul unei mișcări fasciste. Mulțimi uniforme, simboluri intimidante și violența organizată domină peisajul, iar trauma, frica și alienarea alimentează tentația autoritarism-totalitarismului. 

Filmul prezintă fascismul ca pe un rezultat al unei degradări morale și psihologice. Uniformele, simbolurile, marșurile și violența devin expresia unei lumi în care empatia a fost înlocuită de obediență și teroare.

Nu poți să vezi astăzi The Wall fără să-i observi actualitatea. În ultimii ani, discursurile despre securitate și apărare au devenit dominante în lumea noastră. Războaiele din apropierea Europei, competiția dintre marile puteri și creșterea cheltuielilor militare au devenit norma. În paralel, retorica naționalistă și polarizarea au revenit în forță în societățile noastre. 

Aceste evoluții economice și politice sunt împănate cu explicații geopolitice, iar fascismul contemporaneității noastre este prezentat în chip de antifascism (Pier Paolo Pasolini, Scrieri corsare – citez din memorie: Fascismul se poate întoarce oricând pe scenă, cu condiția să se numească antifascism.). Iată de ce The Wall ridică o întrebare simplă: cum putem evita ca frica indusă maselor să devină justificarea pentru intoleranță și dezumanizare?

Privit astăzi, filmul pare să dialogheze cu o Europă care redescoperă vocabularul reînarmării. După decenii de welfare state, în care prosperitatea economică și integrarea europeană păreau suficiente garanții pentru pace, continentul vorbește din nou despre producția de armament, descurajare militară, mobilizare și reziliență strategică. Războiul din Ucraina a schimbat fundamental această paradigmă, iar pentru multe guverne, întărirea apărării nu mai este o opțiune, ci unica soluție acceptată.

În acest context, declarațiile liderilor NATO sunt ilustrative. Spre exemplu, secretarul general al Alianței, Mark Rutte, afirma că statele membre vor trebui să crească substanțial cheltuielile pentru apărare, către un obiectiv de aproximativ 5% din PIB, dintre care 3,5% să urmeze direct sectorul industrialo-militar. Mesajul său a fost cât se poate de clar; dacă statele nu vor face acest efort, spunea el, „puteți păstra sistemul public de sănătate și pensiile, dar ar fi bine să învățați să vorbiți rusește” – link aici.

Acest tip de declarații reflectă modul în care liderii occidentali încearcă să convingă societățile că securitatea trebuie să devină o prioritate chiar și cu prețul unor costuri economice și sociale devastatoare. Acest tip de declarații nu se limitează strict la bugetele militare, mai degrabă este despre schimbarea psihologiei colective. Despre trecerea de la comoditatea unei Europe post-Război Rece la convingerea că pacea trebuie apărată prin investiții fără precedent în capacitatea militară.

În ultimele zile, la Ankara se discută tot în logica politicilor de securitate. Se vorbește despre consolidarea apărării, despre înarmare, despre război. Însă The Wall ne prezintă și cealaltă față a problemei. Critica filmului este subtilă și profundă. El vorbește despre momentul în care frica începe să modeleze nu doar politica externă, ci și întreaga cultură a unei societăți.

În universul creat de Roger Waters, autoritatea nu apare brusc. Ea se construiește pas cu pas, printr-o educație rigidă, prin obediență, prin glorificarea uniformei și prin reducerea individului la o simplă piesă într-un mecanism colectiv – vezi scena în care elevii sunt transformați simbolic în produse identice pe o bandă rulantă. Filmul ne trage de mânecă, ne amintește cât de ușor poate deveni conformismul o virtute în vremuri dominate de insecuritate și de frică.

Poate tocmai de aceea, The Wall străbate timpurile. Nu pentru că oferă soluții (geo)politice și nici pentru că anticipează conflictele prezentului. Actualitatea lui vine din înțelegerea unui mecanism uman universal: oamenii răniți construiesc ziduri, iar societățile fac același lucru. Sunt ziduri de beton, ziduri ideologice, culturale sau psihologice. 

The Wall ne învață simplu că adevărata luptă nu este doar aceea de a rezista unui adversar extern, real sau fictiv, ci și aceea de a nu pierde, în numele securității și militarismului, valorile pentru care merită să lupți, pe care merită să le aperi. Și acestea au fost și vor fi întotdeauna valorile pacifismului, empatiei și solidarității dintre oameni. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE