Sacrificiul neștiut al românilor care își cresc singuri copiii, în timp ce soțiile lor sunt la muncă în străinătate: „Nu mă pot uita când își face bagajele. Bărbat-bărbat, dar plâng mereu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În satul Valea Mare, care aparține de orașul Negrești, județul Vaslui, Petronel Rusu gătește, spală, calcă, face teme cu copiii și îi alintă. Soția lui e badantă în Italia. Chiar dacă din cei 22 de ani de căsnicie, doar cinci i-a petrecut cu soția sa sub același acoperiș, au reușit să rămână împreună și să-i crească pe cei patru copii ai lor mai mult la telefon și în videoconferințe. Libertatea vă spune, începând de astăzi, poveștile mai multor tați care își cresc singuri copiii, în timp ce soțiile lor sunt la muncă în străinătate.
Cuprins:
- Kilometrii au sărit de la 7 la 3.000
- A murit industria, a început exodul
- „Dacă pierdem legătura unul cu altul, s-a terminat tot”
- Apoi a plecat ea
- Fiecare cu florile lui, plantate în altă țară
- „Bărbații vor să fie mai liberi, să plece de unii singuri”
- „Sunt bărbați care stau și mor de foame și nu fac mâncare pentru ei”
- „Fiul meu trebuie să mă vadă făcând munci casnice”
Petronel iese la poartă cu câteva fotografii în mână: copiii la serbarea de la școală, soția cu copiii, unul dintre băieți cu Moș Crăciun. Apoi stă el la poză, cu mâna pe poarta de fier, cu urme de vopsea bleu. „V-aș fi invitat în casă, dar dacă nu e soția... Dacă ar fi fost ea...”, se scuză.
Peste drum de casa sa din sat e școala în care a învățat. Încă un pic mai departe, la doi kilometri, e Liceul Tehnologic „Nicolae Iorga” din Negrești, unde și-a continuat studiile și unde azi sunt încă la școală doi dintre cei patru copii, într-a VII-a și a XII-a. Și lui Petronel Rusu i-a plăcut să învețe, ba chiar a terminat „cu o medie destul de frumușică, 8 jumate. Trebuia o facultate, dar acum 25 de ani erau multe griji”, spune bărbatul.
E înalt, solid, ca un sportiv de rugby. El însuși dintr-o familie de patru copii, a trebuit să muncească de la majorat, pe șantier.
Kilometrii au sărit de la 7 la 3.000
Dacă mai pui șapte kilometri de drum din poarta casei, ajungi la Todirești, de unde este soția sa. Petronel a cunoscut-o la 23 de ani, la un bal. El avea deja cinci ani de șantier, ea lucra în confecții. „Sâmbăta era ba un bal, ba o discotecă, mai ales cum sunt sărbătorile de iarnă, Crăciun, Revelion, se făceau baluri, cu fanfară. Ne-am întâlnit, ne-am văzut, ne-am plăcut”, rezumă simplu și în obrajii bărbatului apare o purpură de drag. Anul ăsta împlinește 22 de ani de căsătorie, adică jumătate din viața lui la braț cu ea.
Doar primii cinci ca familie s-au învârtit în această rază de 10 kilometri, al cărei centru era, zi de zi, casa din Valea Mare. Apoi, Petronel și-a găsit de lucru la peste 3.000 de kilometri depărtare, în Valencia, Spania.
S-a întors el când „s-a stricat treaba” și a plecat ea. De vreo zece ani, soția sa muncește în Alessandria, Italia. Raza cercului, până la casa părintească, n-o mai străbat cu piciorul, ci o amăgesc cu lungi telefoane și conferințe video. Așa au rezistat împreună. Din două decenii, 17 ani au fost plecați, când unul, când altul, și cumva au reușit să rămână familia Rusu, solidă, cu copii mici, și apoi tot mai mari, aproape de a fi la casa lor. Într-un județ în care în fiecare an spre 500 de cupluri semnează actele de divorț, Petronel și soția sa sunt doi învingători.
„<strong>Copiii singuri acasă” sunt cei care au rămas în grija bunicilor sau chiar în</strong><a href="https://www.libertatea.ro/stiri/orfanii-albi-mama-cersit-germania-copii-plasament-3023811"><strong> centre de plasament</strong></a><strong>, fiindcă părinții sunt la muncă în străinătate. Apoi, procentual, urmează cei cu doar unul dintre părinți peste hotare. În majoritatea acestor familii, mama a fost considerată cea mai potrivită să rămână acasă cu ei. Există și un procentaj mic, pe care specialiștii îl estimează undeva la 15%, fiindcă nu există date oficiale, de copii care sunt crescuți de tată.</strong>
A murit industria, a început exodul
Privind pe geamul mașinii împrejurimile Negreștiului, Petronel nu trece ca pe lângă exponatele lustruite ale unui muzeu al tinereții, ci doar printre câmpurile lui pârlogite, fabrici închise, case părăsite, un oraș din care nu mai pulsează tinerețea, ca pe vremea sa. Ca și cum ar fi intrat într-un pod cu vechituri.
„Au fost aici filatură de bumbac, F.U.C.-u’ (Fabrica de Utilaje pentru Construcții, n.r.), mobilă, brutărie, multe tare, dar nu mai este nimic. Depozite și angrouri”, spune cu tristețe.
S-a născut în 1977, anul cutremurului, când statul român a dat decretul care împărțea dificultatea în muncă în trei grade - I, II și III, începea construcția la Porțile de Fier, fumuri groase urcau la cer din cele mai mici și necunoscute localități ale țării. Se producea, oamenii lucrau în schimburi, țara avea nevoie de brațele lor.
<strong>Astăzi, din Vaslui sunt plecați temporar la muncă în străinătate 3.700 de oameni, potrivit datelor Institutului Național de Statistică și peste 1.500 definitiv. Aproape jumătate din populația Negreștiului, 1% din tot județul. Oficial.</strong>
„Dacă pierdem legătura unul cu altul, s-a terminat tot”
El a fost deschizătorul de drumuri, a plecat în Spania și a lucrat în construcții la negru. Lăsa acasă trei copii mici, o soție însărcinată și multe nevoi. „Erau copiii mici, cel mai mic nici nu era. Ceilalți aveau cinci-șase ani, ăsta care e la liceu acum când am ajuns acasă nu mă mai cunoștea, a fost muncă de lămurire”, spune bărbatul.
Tot ce câștiga trimitea acasă. El trăia cu mai nimic. Cu sarea Mediteranei în nări, că lucra în apropiere de Valencia, niciodată nu și-a permis să-și ia o zi liberă, de plajă. „Când te gândeai ce ai acasă și tu să stai să te bălăcești de unul singur? Te strângea în spinare. Câștigam cât câștigam și eu să mă duc să omor 100 de euro acolo, când acasă ei mâncau două săptămâni de banii ăștia?”.
Apoi a plecat ea
Muncea jumătate de an, se întorcea, și tot așa, șapte ani. Apoi a decis să rămână acasă, banii s-au dus repede, a plecat ea, ajutată de surorile care erau acolo deja. E deja de 10 ani badantă, îngrijește o bătrână, în Alessandria, Piemont, în nordul Italiei.
Vine acasă în concedii, poate o lună întreagă pe an. Și plecarea e la fel de dureroasă de fiecare dată. „Nici nu mă uit când își face bagajele, de ce să-mi fac rău? S-a dus la microbuz, am condus-o, după care ajungi acasă, încerci să nu mai vorbești nici cu tine, nici cu nimeni. Parcă visezi, dar după ce s-a îndepărtat, deja îți aduci aminte de ce a plecat, ce rămâne în urmă. O săptămână-două, nu ești în apele tale”, încearcă Petronel, stângaci, să descrie ce simte.
Șocul a fost după plecarea ei bruscă, au fost și plânsete, eu bărbat-bărbat, dar am plâns de fiecare dată când a plecat.Petronel Rusu, tată:
Vorbesc însă în fiecare zi, cu orele. „Mai ales seara. Eu am un telefon de muncitor. Ăsta nu se strică dacă îl izbesc de pământ, am minute și pot vorbi oricând cu ea”. Scoate cu două degete de uriaș un telefon mic, ca pe vremuri, ce pare ca o caramea în palma unui copil. Seara, copiii nu se culcă fără să vorbească cu mama, ea de acolo și ei aici fac lecții. Ca să fim uniți. Dacă pierdem legătura unul cu altul, s-a terminat tot”, spune bărbatul.
Fiecare cu florile lui, plantate în altă țară
Au rezistat în tot acest timp fiindcă „n-au pierdut legătura”. „Îmi e dor de ea, ne spunem ofurile, dar le mai acoperim, ca să nu plângă niciunul, nu ne jeluim, așa că toți suntem OK. Îi arăt florile, ea pune crini roșii, albi în ghiveci, eu îi arăt pe ai mei. De ce nu-i uzi?, îi zic. Suntem în concurență. Plus lalelele de afară. Primăvara avem o priveliște... Îi arăt tot. Avem și solar, roșii, castraveți”.
Stau aproape de când dă primul fir de iarbă în Negrești-Vaslui și până se scutură ultima petală în Alessandria - Piemont. Încă o lună, încă un an, până când ultimul copil va termina facultatea, atunci va reveni acasă. Adică încă șapte ani, cel puțin. Fata cea mare a terminat Litere la Iași și tot la Iași, al treilea băiat lucrează la un lanț de supermarketuri.
În timp ce divorțurile între cuplurile la distanță devin o normalitate, Petronel și soția s se iubesc și își cresc copiii, unul dintr-o țară, altul din alta. „Nu suntem geloși, noi știm o chestie numai a noastră. Mai sunt așa discuții, dar nu s-a întâmplat nimic. Dacă ea se ducea pentru treaba asta, nu mai trimitea nici bani acasă și acum poate nu mai aveam ce discuta”.
Crede că nu e vreo rețetă secretă, pur și simplu și-au dorit să fie împreună și cu hotărârea asta în minte, n-ai cum să nu reușești. „Se destramă relația la cine nu are în cap nimic. Odată ce ții legătura, faci planuri de viitor, n-are cum să se distrugă. Noi suntem o familie. Am ținut unul la altul, ne-am văzut de treabă”.
„Bărbații vor să fie mai liberi, să plece de unii singuri”
Băieții care sunt încă elevi au fost sprijiniți și la școală printr-un program dezvoltat de organizația „Salvați Copiii” pentru copiii cu părinți plecați în străinătate. Din 175 de copii câți sunt în program în Negrești, doar 35 sunt în grija tatălui, restul - cu mama sau cu bunicii.
Petronel crede că bărbații nu acceptă să își asume acest rol că sunt obișnuiți cu mai multă independență. „Bărbații vor să fie mai liberi, să plece de unii singuri. Cum ar fi eu să plec și să las casa? Nici nu-mi închipui!”. El e obișnuit să țină gospodăria cu mâini de fier, ajutat de copiii care toți au avut sarcini precise.
„Acum o oră înainte de a veni am spălat o chiuvetă de vase. Nu mă credeți?”, spune zâmbind. Rufele sunt spălate la mașină și de obicei băieții le întind la uscat. Mâncarea rămâne în sarcina lui. „Orice mâncare fac pentru orice copil, orice preferințe. Nu sunt bucătar de «Chefi la cuțite», dar le știu aproape pe toate. Nu știu rețete de restaurant, dar tradiționale de la noi de la țară, cu care am crescut, le știu”, spune Petronel.
„Am făcut borș cu carne și cu tăiței de casă. Am tăiat o găină din ogradă, am cenătuit-o, am fiert-o. O fierb dimineața la plită, apoi pun zarzavatul, borșul, cu tăițeii. Restul, carne prăjită, mămăliguță, la friptură merge un sos, o pârjoală”, continuă cu meniul zilei, ca să arate câte știe.
L-a ajutat faptul că și când era soția acasă, tot făcea lucruri cărora mulți le-ar pune eticheta „de femeie”. „Eu cu ea eram unul și același, eu știu cum să fac o mâncare, deja copiii când a plecat ea erau scoși din pamperși. Erau mărișori, deci n-aveam cum să nu mă descurc”.
Știe însă că este un caz special, alți bărbați nu au grija gătitului și spălatului, fiindcă, tradițional, le-au revenit mereu femeilor.
„Sunt bărbați care stau și mor de foame și nu fac mâncare pentru ei”
<strong>La nivelul UE, femeile petrec, în medie, cu 13 ore săptămânal mai mult decât bărbații efectuând activități de îngrijire și casnice neremunerate. În 2019, aproape 8 milioane de femei din UE, între 20 și 64 de ani, erau absente de pe piața muncii, fiindcă îngrijeau copii sau alte persoane cu nevoi de îngrijire, comparativ cu 450.000 de bărbați.</strong>
„Sunt bărbați care nu știu, stau și mor de foame și nu fac mâncare pentru ei. Așteaptă femeia până vine de la muncă”, spune Petronel cu dezaprobare.
Nu-i e rușine să spună că face de toate. Nu permite nimănui să ia în râs implicarea lui. „Eu nu discut cu nimeni, sunt treburi personale. Lumea știe că eu fac ce fac, că n-am pe altcineva să vină să-mi facă mie de mâncare”.
Anca Stamin, coordonatoare program național la „Salvați Copiii”, estimează că până în 15% dintre aceștia ar fi rămas cu tații, restul cu bunicii sau alte rude. „Bărbaților le e dificil atât în partea de îngrijire a copiilor, când vorbim de copii mici, și în menținerea relației cu școala și în sprijinul copiilor în ceea ce privește educația. Le este foarte dificil atunci când vine vorba de comunicarea cu fetele, mai ales la vârsta adolescenței”, enumeră ea, din experiență, provocările taților.
Un rol care ar putea însemna un pas înainte la nivel de societate în privința egalității de gen. „Ar putea duce către o asumare mai mare din partea taților a responsabilităților pe care le are mai mult mama, în anumite familii”, crede Anca.
În plus, sunt studii care arată că implicarea taților într-o educație cu blândețe a copiilor vine cu multe beneficii. Bărbații americani ai căror tați au fost absenți sau autoritari au ajuns să fie extraordinar de competitivi, să nu știe să-și arate emoțiile și să aprecieze mai puțin contribuția femeilor, potrivit publicației The Conversation. Dimpotrivă, cei cu tați care le-au fost aproape copiilor și care au abordat cu căldură educația lor au ajuns adulți mai echilibrați, mai deschiși emoțional și care cred în echitatea rolurilor de familie.
„Fiul meu trebuie să mă vadă făcând munci casnice”
În lume, există o mișcare feministă venită și din rândul bărbaților, care susțin remunerarea muncii casnice și egalitatea de gen. Germanul Robert Franken a fondat platforma Male Feminist Europe tocmai pentru a-i face pe bărbați să-și înțeleagă privilegiile. „Fiul meu trebuie să mă vadă făcând munci casnice, să vadă cum e atunci când tata are această apăsare mentală a treburilor casnice și mai trebuie să găsească soluții și la serviciu. Trebuie să vadă și să învețe că acestea sunt responsabilitățile amândurora dintre părinți”, a spus Robert Franken într-un interviu pentru Școala 9.
La noi, 57% dintre muncitori sunt bărbați. Cu precădere, femeile intră în categoria lucrătorilor familiali neremunerați, care în general sunt asociați cu populația fără loc de muncă. Recent adoptată, legea prestatorului casnic vine să reglementeze situația celor care apelează la aceste servicii de curățenie, îngrijire, cosmetice.
În zilele următoare, vă prezentăm povestea altor tați care își cresc copiii singuri și felul cum văd ei rolurile în familie.
C.D. 10.07.2022, 12:24
Domnul Rusu este o persoana absolut admirabila, la fel ca si sotia de altfel….statul roman care nu creeaza locuri de munca pt acesti oameni ca sa nu mai plece departe de copiii lor e pur si simplu un stat criminal. Libertatea, va iubesc pt aceste articole…..continuati pana cand se face o ancheta la nivel national si vor face si politicienii ceva ca acesti copii sa nu creasca fara mama sau amandoi parintii! Este deja 2022 si romanii sunt inca badantele Europei…..de ce din alte tari care nici macar nu au resursele noastre nu se pleaca asa disperat, cu de milioanele?? Cine vrea sa lase tara asta fara oamenii ei….ca sa aduca muncitori de aiurea?? Libertatea, aveti o mare misiune ca jurnalisti, cred in puterea presei si binele pe care il puteti face, continuati seria, expuneti fenomenul si dramele lui! Va multumesc!!!