„Scoală-te, a început războiul!” Mărturia unei mame din Ucraina, printre primele care au fugit de bombe prin România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O femeie din Ucraina își povestește pentru Libertatea primele momente de exil, după ce a plecat împreună cu familia din calea războiului. „N-am vrut să-mi las în urmă părinții, sora, prietenii și țara. Dar copiii nu trebuie să vadă războiul!”
Cuprins:
În seara zilei de 24 februarie, o ucraineancă cerea ajutor, pe Facebook, pentru a găsi o cazare în apropiere de Focșani, după ce a intrat în țară prin punctul de frontieră de la Isaccea. În câteva minute, se adunaseră zeci de mesaje de sprijin. Românii i-au oferit imediat ajutor, mai mult decât ceruse. Însă ea era doar în tranzit, spre vestul Europei.
Femeia, care dorește să rămână anonimă, venea din zona Odesa, cu destinația Germania. Are aproape 40 de ani, la fel ca soțul ei, și de profesie e manager de vânzări. Când a aflat că bombele rusești au început să cadă peste Ucraina, ea și familia și-au luat bagajele și au fugit din țară. Se întâmpla înainte de instaurarea legii marțiale, care le interzice bărbaților ucraineni cu vârste între 18 și 60 de ani să părăsească țara. Așa că a plecat în exil alături de toată familia, inclusiv de soț.
17.247 de ucraineni au intrat în România de la izbucnirea războiului, pana pe 26 februarie ora 12.00, conform datelor oficiale.
Într-un dialog cu Libertatea, purtat prin mesaje text în ultimele două zile, femeia povestește cum și-a început exilul și care îi sunt speranțele de viitor. În continuare redăm mărturia femeii:
Un război de neimaginat
„Miercuri, pe 23 februarie, eu și familia mea am venit la Ismail, ca să-i vizităm pe părinții soțului meu. Și eu, și soțul meu suntem originari din Ismail, însă am plecat de acolo în urmă cu mulți ani. Noi am locuit în Kiev în ultimii șapte ani. Pe 18 februarie, ne-am mutat de la Kiev la Bileaiivka, în regiunea Odesa. În Bileaiivka totul era liniștit când am plecat din oraș. La știri se vorbea zilnic despre posibilitatea războiului. Auzeam în fiecare zi că Putin amenință cu atacul, dar nu credeam că această primejdie va deveni realitate.
Dar, sperând că nu va fi nevoie, noi am încercat să ne pregătim cât mai bine. Documentele personale erau tot timpul la noi, toate adunate la un loc, ne-am făcut provizii de mâncare și am urmat lecții online de pregătire în caz de război.
N-am crezut până în ultima clipă că războiul va începe.
În dimineața zilei de 24 februarie, soacra mea a venit și ne-a spus că a început. «Scoală-te, războiul a început!» Inițial nici n-am înțeles ce spunea! Creierul meu nu a putut auzi cuvântul «război».
Când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, m-am gândit la copii mai întâi. Nu voiam să se sperie. Avem doi băieți, de 11 și 8 ani, și o fiică de 5 ani.
A fost tare greu de crezut că s-a întâmplat! Am început să citim știrile, mi-am sunat părinții și prietenii. Fiica noastră a început să plângă, s-a speriat pentru prietena ei, care locuiește la Kiev.
Atunci, soțul meu mi-a spus imediat: «Hai să ne facem bagajele și să plecăm la fratele meu!». Fratele soțului locuiește în Germania.
„Inima mi-a fost ruptă în bucăți”
A fost înfricoșător să-mi părăsesc părinții! Părinții mei și bunica mea bătrână locuiesc în regiunea Odesa, iar sora mea locuiește în orașul Odesa. Îmi plânge inima că nu i-am putut lua cu mine. Soacra mea a plecat cu noi, socrul a rămas la Ismail.
N-am vrut să-mi las în urmă părinții, sora, prietenii și țara! Dar am înțeles că, pentru siguranța copiilor, trebuie să plec. Copiii n-ar trebui să vadă războiul. Inima mi-a fost ruptă în bucăți...
O poveste scurtă cu un om bun
După o jumătate de oră de mers cu mașina am ajuns la granița cu România, unde am trecut fără probleme. Imediat am început să căutăm un loc de dormit. Pentru că nu am găsit nimic, am decis să scriu pe grupul de Facebook, pe care îl descoperisem de la prietenele mele. Am scris un mesaj simplu: am întrebat unde pot găsi o cazare nu prea scumpă.
Nici măcar nu pot să descriu sentimentele pe care le-am avut când am văzut cât de mulți oameni vor să ne ajute – nu doar cu găsirea unei locuințe, ci și cu mâncare, bani și altele. Suntem foarte recunoscători pentru oamenii din România care ne înțeleg situația și sunt gata să ne ajute.
În drumul nostru cu mașina spre Germania, am stat peste noapte la Focșani. Am ajuns la un hotel unde ne-am cazat, am dorit să stăm contra cost. Acolo, un om bun a venit și le-a adus bomboane copiilor. Apoi, de dimineață a venit din nou și ne-a adus mâncare pentru drum și dulciuri pentru copii. El ne-a explicat pe unde este cel mai bine să mergem și unde să rămânem peste noapte. Le suntem foarte recunoscători tuturor oamenilor sensibili din România! Toți cetățenii români, când văd numerele de înmatriculare ucrainene, își oferă tot sprijinul.
„Nu vrem să trăim într-o altă țară, ne iubim casa și patria”
De când am plecat, am fost în permanență în legătură cu familia și cu prietenii. Chiar și când am trecut granița, în așteptarea verificării documentelor, a existat comunicare cu Ucraina. Apoi, de îndată ce am avut ocazia, soțul meu și-a cumpărat o cartelă de telefon mobil și am putut comunica cu familia prin internet.
Familia și prietenii mei sunt încă în siguranță. Aud explozii și împușcături, dar încearcă să fie în locuri sigure. Odesa și Ismail sunt încă în stare de pace, și sper că așa va fi în continuare. La Kiev, situația este mai complicată, oamenii stau în adăposturi anti-bombă, foarte des sună sirenele anunțând pericolul din cer. Avem prieteni cărora le e frică să iasă din subsoluri. În nopțile trecute, părinții și prietenii mei s-au culcat îmbrăcați. Încearcă să rămână calmi și să spere în Dumnezeu.
Între timp, și alți prieteni din Ismail au plecat spre granița cu România, ne-au spus că au așteptat multe ore la coadă. Alți prieteni sunt la granița cu Polonia, unde ne zic că e o coadă de 10 kilometri.
Înțelegem că nu Rusia poartă acest război, ci Putin. Rușii n-au nevoie de război. Ne rugăm ca războiul să se termine în curând, pentru ca oamenii să nu moară.
Noi plănuim să stăm în Germania pentru o perioadă scurtă de timp, poate două săptămâni. Sperăm ca foarte curând să revenim în țara noastră. Nu vrem să trăim într-o altă țară, ne iubim casa și patria.”
Femeia, împreună cu familia sa, se află în prezent la granița cu Ungaria. Drumul până în Germania este lung și epuizant.
