În plină critică națională la adresa medicilor, cum arată viața grea și scrisoarea emoționantă ale unui bătrân care le mulțumește doctorilor că i-au ținut moartea la ușă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un octogenar a trimis o scrisoare scrisă de mână la Libertatea, să le mulțumească medicilor de la Spitalul de Urgență Vâlcea că i-au salvat viața. Am pornit pe urma acestui om și am găsit o poveste de viață tulburătoare.
Cuprins:
Acum trei ani, Gheorghe Drăguț, un bărbat de 80 de ani, scund și cu mersul lent și nesigur a căzut la pat. S-a făcut galben la piele și la ochi și a zis că așa își va lua la revedere de la lume. Dar a ajuns la Spitalul de Urgență Vâlcea, la Secția de Oncologie, unde medicii au găsit leacul pentru cancerul său de ficat.
Dacă nu erau doctora Pirici și doctorul Vultur, nu cred că mai eram. Eram bolnav, eram pe ducă, ce mai. M-au pus pe picioare”, povestește acum bărbatul și își face cruce spunând “cu puterea lui Dumnezeu și a ei (n.r. a doctoriței)”.
“A avut zile, așa mic și isteț cum e”, completează soția sa, care îi e alături de 35 de ani.
Cuplul Drăguț din satul Racovița, județul Vâlcea sunt cititori Libertatea de ani de zile și am ajuns la ei acasă după ce Gheorghe a trimis la redacție o scrisoare de mulțumire pentru medicii care, spune el, i-au salvat viața.
O viață de aproape opt decenii
Gheorghe Drăguț a trăit mereu cu moartea la poartă. În anii ‘60 a primit pământ de la părinții săi și și-a construit o casă chiar la stradă, pe drumul principal care duce la Râmnicu Vâlcea.
Stai o jumătate de oră să treci strada. La trei-patru luni moare câte un om călcat de mașină.
Mioara, soția lui Gheorghe:
Dar uneori moartea s-a mai strecurat și dincolo de poarta lor albastră.
Cei doi s-au căsătorit în 1985, după ce ea rămăsese văduvă, cu doi băieți bolnavi, iar pe el îl părăsise prima nevastă. Au chemat preotul acasă și au sperat să scape de rău.
“Am făcut doi copii nenorociți, n-am avut nicio bucurie”, spune cu glas jos Mioara. Tresărim. Aici, în etimologia simplă, ”nenorociți” înseamnă ”fără de noroc”.
Unul dintre copiii ei, cel mic, s-a născut prematur și nu s-a mai dezvoltat complet niciodată, cel mai vizibil defect fiind faptul că are un picior cu 10 cm mai scurt decât celălalt.
“Merge în ciomag acum, la 50 de ani. În tinerețe a mers numai în vârful piciorului”, spune Mioara, o femeie care își ascunde părul pe care l-a purtat tuns scurt toată viața, sub un batic.
Nepoata, călcată de o mașină
Apoi, își amintește de o altă nenorocire care li s-a întâmplat la poartă. Nepoata ei, fiica fiului mic, a murit la 7 ani, călcată de o mașină care tranzita în goană drumul, în lipsa unei autostrăzi.
Celălalt băiat al femeii a încercat să își țină în frâu bolile până când l-au pus la pat fără drept de apel. Acum șapte ani, la vârsta de 43 de ani, s-a aruncat de pe un pod - “ca să moară întreg, după ce medicii i-au spus că trebuie să îi taie picioarele de la tromboflebită”, spune mama sa.
“A semănat cu partea lu’ tac-su, să moară repede”, mai adaugă femeia care a mers la școală șapte clase, a lucrat pe șantier și în fabrică, iar acum e cea care are grijă ca viața ei și a soțului să treacă frumos.
Și Gheorghe are doi băieți din prima căsătorie. “Sunt mândru că am doi copii care sunt atașați de mine, mă ascultă”, spune octogenarul pentru care familia este dintre cele mai sfinte lucruri.
Adolescența pe patul de spital
Prima experiență a bărbatului cu spitalul a fost în anul 1956, pe când Gheorghe avea 15 ani și a stat șapte luni în spital.
“Am avut osteomielită, adică niște oase moarte, dar doctorul îi spune osteomielită”, explică bărbatul.
Crede că s-a îmbolnăvit de la frig, pentru că mergea desculț prin zăpadă și se dădea cu patinele pe gheață desculț, fără șosete.
Își amintește că de pe patul de spital, dintr-un salon pe care îl împărțea cu 14 persoane, vedea florile din ghivecele de pe pervaz. Acestea înfloreau mereu, iar el spunea că la următorii boboci va pleca acasă pe picioarele lui. Dar următorii înfloreau, cădeau și înfloreau alții. I-a văzut pe toți din mai până în decembrie, când a plecat acasă cu un picior cu 10-12 cm mai scurt decât celălalt și o cicatrice pe care o poartă de atunci de-a lungul femurului drept.
Așa a trăit o viață întreagă, cu mersul încet, fiind nevoit să calce pe vârfuri pentru a-și ține corpul în echilibru.
Gheorghe Drăguț a făcut opt clase, apoi școala profesională și cea de maiștri și spune că a schimbat patru locuri de muncă, în fabrici și cooperative, până în 1993, când a ieșit la pensie.
Comunismul n-a murit și liberalismul nu s-a născut
De la pensie a continuat să facă parte din Partidul Socialist Român, iar în 2004 i s-a propus să candideze la primăria comunei și a acceptat pentru că voia o schimbare - să facă ceva cu văile care îi inundă casa la fiecare ploaie, să facă trotuare ca să nu mai moară oamenii pe drum și ca să nu mai aibă noroi la poartă, spune bărbatul.
Nu a câștigat, iar gândurile lui față de cea mai potrivită formă de guvernământ sunt amestecate. Uneori e nostalgic după regimul lui Ceaușescu, dar apoi își amintește că același regim i-ar fi împușcat băiatul cel mare care a fugit din țară în toamna lui ‘89 - “au fost și avantaje și dezavantaje”, oftează bărbatul care își trăiește bătrânețea mai mult la pat.
”Ghinionul” Revoluției
Când a fugit, băiatul lui a lăsat trabantul primit de la Gheorghe pe malul Dunării pe care a trecut-o, ca mulți fugiți înainte de ‘89, înot. Voia să ajungă în America, dar s-a oprit în Elveția.
“S-a făcut revoluția și l-a zgornit ăia acasă, l-a trimis cu avionul acasă”.
În timp ce își imagina moduri în care viața sa ar putea deveni una mai sigură, boala i s-a arătat iar în oase și a fost nevoit să se operez de hernie de disc.
De atunci, i-au rămas picioarele moi, nu mai are putere în ele, merge cu cadru.
Mioara, soția lui Gheorghe:
Timpul devine neclar în mintea bărbatului, spune că operația a avut loc “acum vreo șase ani, deci dăm înapoi șase ani”.
Ea este însoțitoarea lui
Acum, pentru cei doi pensionari, zilele par mereu la fel, iar de câțiva ani, ea este însoțitoarea lui și, pe lângă pensie, mai primește astfel și un ajutor de la primărie. Puse una peste alta, cei doi reușesc să aibă tot ce le trebuie și medicamentele nu se termină niciodată din lădița unde le-au găsit locul.
Mioara scoate dintr-un sertar ultima ieșire din spital a soțului ei - “ia uite, mamă, ce de boli are, aoleu Doamne, mă mir că mai trăiește, săracul!”
Apoi, își descrie soarta în mijlocul căreia spune că găsește și motive de bucurie:
“Să stai cu un bolnav nu e ușor, îmi pare bine că se mai mișcă de colo-colo”.
Femeia care are acum 76 de ani se trezește pe la 7 dimineața, ia cenușa din sobă și face focul, apoi iese la găini și le schimbă apa care a înghețat peste noapte, apoi se întoarce în casă, prepară micul-dejun, îl trezește și pe bărbat, beau câte o cafea sau un ceai de izmă (mentă), dacă el se simte rău. Ziua ei continuă cu diverse activități casnice: dacă e zi de băgat la spălat, spală, dacă e zi de făcut baie, pregătește baia și face focul acolo, apoi se mai odihnește și ea, citește ziarul sau se uită la televizor.
Ce mănâncă el, mănâncă și ea. Lactatele sunt preferatele lui, așa că ea le gătește: orez cu lapte, paste cu brânză. El nu mai poate să mănânce carne, nici să o vadă, i se întoarce stomacul ca la femeia gravidă, spune Mioara, care astfel e nevoită să mai mănânce pe furiș când i se face poftă.
Seara, înainte de culcare, se spală amândoi pe picioare într-un lighean.
Acum vreo 10 ani, drăguțul ei, cum îi spune femeia, i-a luat de 8 martie o diplomă cu mesajul - cea mai bună soție.
Uneori, își amintesc de tinerețe și de cele trei excursii pe care le-au făcut la mare, iar lumea din afara granițelor țării o cunosc prin poveștile copiilor și ale nepoților, căci n-au văzut altă țară decât cea care le trece prin fața casei, cu nepăsarea și viteza de drum național.
Când nu pot, îi mai ajută frații lui și copiii lui, unul locuiește în Pitești, iar celălalt în Italia. Fiul ei nu poate să îi viziteze din cauza bolii, chiar dacă locuiește într-un sat din aceeași comună.
Luna asta, Mioara s-a operat de cataractă și se descurcă mai greu, pentru că doctorul i-a spus că nu are voie să stea în vânt, praf, să nu stea în frig, să nu ridice greutăți, adică să nu mai facă aproape nimic din ce trebuie ca gospodăria lor să funcționeze.
“Ce să facem, că e grea viața, mamă!”, spune femeia, care se bucură că are un magazin pe aceeași parte cu casa și poate să își mai cumpere de acolo lucruri, fără să fie nevoită să traverseze strada.
Se bucură că cineva i-a băgat scrisoarea în seamă și mesajul către doctora Pirici și doctorul Vultur a ajuns unde trebuie.
Ne luăm la revedere, iar cei doi spun că nu își mai doresc nimic, doar sănătate, acest lucru pe care de multe ori îl prețuim doar când boala ne trântește de unde suntem.
