Ţara clanurilor

Până acum termenul de “clan”, folosit de presa noastră cea de toate zilele, îmi provoca un zâmbet, pentru că-i ştiu istoria. În anul de graţie 1993 la “Evenimentul Zilei” (proaspăta “Bulină roşie”), Christian Levant lucra cu sârg şi drag la secţia investigaţii. Zi de zi preda materiale despre ţigani/rromi arestaţi care, în final, nu apăreau în ziar. Cum pe vremea aceea plata se făcea şi în funcţie de ce ţi se publica, în- tr-o zi, Christian – de altfel un jurnalist de excepţie – a cosmetizat un pic ştirea: “membrii periculosului clan X-ulescu au fost arestaţi”. A apărut pe prima pagină. Periculoşii membri erau nişte “chiori”: soţul, soţia şi vreo trei puradei. Aşa a devenit “clan” în România familia unui reţinut. De atunci, zilnic clanuri peste clanuri, s-au făcut şi hărţi ale influenţei lor etc.

Am râs eu ce-am râs, dar iată că, până la urmă, în România au apărut clanurile adevărate. Familii mafiote în adevăratul sens al cuvântului. N-ar fi o problemă, pentru că există peste tot în lume crimă organizată. Dar ca tu, autoritate, să dai neputincioasă din umeri e foarte grav. Să fii reactivă, să afli de pericolul unor astfel de găşti de abia după comiterea unor infracţiuni teribile e prea mult.

Complicitatea unor magistraţi, dar şi a unor poliţişti reprezintă mediul propice în care s-au dezvoltat aceste triburi de infractori. Fără coruperea unor funcţionari, fără mituirea unora n-ar fi existat bătăi în stradă sau agresarea unor poliţişti. Trăim în- tr-o junglă unde doar banul contează? Sunt atât de corupte instituţiile statului?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE