Tatiana Niculescu a lansat „Sfântul nr. 6”, o ficțiune istorică despre primul cardinal român: „O carte scrisă mai ales pentru tineri și le aduce istoria aproape”

Biografia, treapta elaborată în recuperarea istoriei

Tatiana Niculescu a debutat în 2006, odată cu „Spovedanie la Tanacu”, carte bazată pe fapte reale, care a devenit atât piesă de teatru, cât și film premiat la Cannes. Înainte de asta, timp de 15 ani a fost jurnalistă la BBC, atât la Londra, cât și la București, dar după desființarea secției române a BBC World Service în 2008 nu s-a mai regăsit în presă și, așa cum spune, a trecut de la lucrul în echipă la activitatea solitară a scrisului. „Fără experiența de la BBC, poate nu aș fi scris deloc literatură”, adaugă ea. 

Datorită talentului său, Tatiana Niculescu a reușit să-i apropie pe români de diferite epoci ale țării noastre, într-un mod captivant. „Biografia e treapta următoare, mai elaborată, în recuperarea istoriei trăite”, subliniază scriitoarea. Printre volumele sale populare se numără „Seducătorul domn Nae: Viaţa lui Nae Ionescu”, „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”, „Ei mă consideră făcător de minuni: Viaţa lui Arsenie Boca” sau „Mistica rugăciunii și a revolverului: Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu”.

Recomandări

Primul sondaj pentru alegerile prezidențiale. Suveraniștii ar câștiga turul I. Cine ar putea câștiga turul doi

În prezent, a lansat la Humanitas „Sfântul nr. 6”, o ficțiune istorică despre Iuliu Hossu, episcop greco-catolic și cel care, pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a citit rezoluția de unire a Transilvaniei cu Regatul României. În timpul comunismului, a refuzat să renunțe la propria credință și să treacă la ortodoxie, chiar dacă i-a fost oferită funcția de mitropolit al Moldovei. „De la el se poate învăța tăria de caracter, în măsura în care să ai caracter, să fii om dintr-o bucată, este ceva ce se poate învăța din viața altuia”, explică autoarea. Hossu a fost arestat, închis la penitenciarul din Sighet, iar apoi transferat de la Curtea de Argeș la mănăstirea Căldărușani, unde a avut domiciliu forțat până la finalul vieții sale. A fost numit cardinal în secret de Papa Paul al VI-lea și nu a putut să-și exercite oficial niciodată această funcție, iar apoi, în 2019, a fost beatificat de Papa Francisc.

„Figura lui Iuliu Hossu, care a inspirat personajul meu, este azi mai relevantă ca oricând”

Libertatea: „Sfântul nr. 6” apare într-un moment în care vedem o reaprindere a tensiunilor religioase și politice. Ați fost influențată de contextul actual în scrierea cărții?

Recomandări

Războiul din justiție dintre Horațiu Potra și fosta parteneră de afaceri care îi administra zeci de milioane de euro printr-o firmă din Malta. De ce se acuză cei doi

Tatiana Niculescu: Da și nu. M-am întrebat, scriind povestea personajului numit Numărul 6, dacă, în actuala atmosferă de la noi, saturată de demagogie electorală și de gargară religioasă folosită în scopuri politicianiste ca să înduioșeze și să intimideze un public naiv și dezorientat, m-am întrebat deci dacă se mai poate scrie și citi despre un personaj cu convingeri și opțiuni religioase autentice. În acest sens, cartea poate fi bănuită, poate, de un substrat polemic. Dar, dincolo de asta, mă gândeam de mai mult timp să o scriu, indiferent de vremuri și evenimente.

– Cum și de ce ați ales acest subiect?

– M-au impresionat și au rămas mult timp cu mine memoriile unei mari personalități cu rol determinant în Unirea Transilvaniei cu România în 1918 și care, ca toți vizionarii care au făcut România Mare, a trecut apoi prin experiența pușcăriilor comuniste. E o observație pe care, cu ani în urmă, a făcut-o Romulus Rusan studiind arhivele de la Sighet: generația de oameni luminați care a făcut posibilă întregirea României avea să fie aruncată ulterior în gulagul comunismului nostru sovietic.

Recomandări

Dosarul Roșia Montană: tribunalul ICSID cere firmei Gabriel Resources să ofere o garanție bancară. Cum poate fi executată silit compania de statul român

– Ce credeți că mai înseamnă astăzi figura centrală din „Sfântul nr. 6” pentru români? Îl mai recunoaștem ca un model sau a fost dat uitării?

– Pentru mulți români nu înseamnă nimic. Nici nu știu cine a fost și cât îi datorează România. Tocmai de-aia am și scris despre el. Figura lui Iuliu Hossu, care a inspirat personajul meu, este azi mai relevantă ca oricând și cred că ne poate fi tuturor de ajutor în vremurile tulburi și tulburate prin care trecem, ca să putem discerne răul de bine, înșelătoria de bunele intenții, vorbăria agresivă despre Dumnezeu de credința calmă și autentică.

Numele personajului central, înlocuit cu numele lui din închisoare

– Ce v-a determinat să nu menționați numele lui Iuliu Hossu în carte? Ce impact credeți că are această decizie asupra cititorului?

– Două au fost rațiunile pentru care numele lui nu apare nicăieri în carte. Întâi, nefiind vorba despre o biografie, personajul meu e, în bună măsură, o creație ficțională despre care cred însă că nu trădează personalitatea celui care a inspirat-o. În al doilea rând, ideea acestei povestiri este de a împărtăși experiența de viață a unui om excepțional unui public cât mai larg, desprinzându-l de un univers închis, ecleziastic și confesional, și de a-l face cunoscut mai ales tinerilor și celor care nu sunt neapărat interesați de istorie și de religie și nici nu știu cine a fost Iuliu Hossu. Am socotit potrivit și din punct de vedere literar să-l numesc cu numele lui din închisoare, deci cu o cifră.

– Cât timp ați lucrat la carte și cum v-ați documentat? Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat în tot acest proces?

– Mi-a luat aproximativ un an să duc la capăt acest proiect pe care, cum spuneam, îl aveam în gând de mai mult timp. Dar principala dificultate a fost să mă hotărăsc ce scriu: o biografie critică, integrabilă în colecția mea de biografii interbelice, sau o ficțiune istorică în forma unui roman ori a unei povestiri. Până la urmă, am ales cea de-a doua variantă.

– Sunteți o maestră a biografiilor, iar stilul dv. este unic, deoarece figurile istorice alese devin adevărate personaje, cărora aproape că le poți citi gândurile, le poți înțelege contextul și stilul de viață. Cum scrieți, aveți un ritual anume? Cum decurge procesul creativ?

– Vă mulțumesc pentru aprecieri, dar, repet, „Sfântul nr. 6” nu este o biografie, ci o ficțiune istorică. E o povestire inspirată de memoriile primului cardinal român. M-am sfiit s-o numesc roman. N-am nici un ritual anume, nici tabieturi, când scriu. Sigur, beau multă cafea, dar cafea beau și când nu scriu… Partea cea mai cronofagă e totdeauna documentarea, iar partea cea mai delicată e să încep să văd lumea personajului cu ochii lui sau ai ei, și nu cu ai mei. Așa scriu biografiile. „Sfântul nr. 6”, fiind o ficțiune istorică, m-a eliberat de constrângerile și rigorile pe care le presupune scrierea unei biografii.

De la jurnalistă la scriitoare, un parcurs definitoriu

– Ați fost timp de 15 ani jurnalistă la BBC. Cum v-a format meseria asta în completarea celei de scriitoare și cum vă ajută propriu-zis?

– Acum, în epoca rețelelor sociale, când adevărul a devenit o opinie printre altele, privesc cu nostalgie la regulile editoriale stricte ale jurnalismului profesionist de pe vremea mea. Formarea la BBC World Service, prin periodice cursuri de perfecționare, testări și schimburi de experiență cu jurnaliști din toată lumea, instruire în istorie și politică, exercițiul discernământului, respectul față de adevăr și față de public, buna-cuviință și bunul-simț în tratarea știrilor, ordonarea și situarea corectă a faptelor, seriozitatea, atenția la contexte… toate astea m-au marcat. Informația ca divertisment nu apăruse încă. Fără experiența de la BBC, poate nu aș fi scris deloc literatură. În orice caz, aș fi scris altfel.

– Apropo de asta, de ce ați renunțat la jurnalism? Vă e dor, v-ați întoarce?

– După desființarea secției române a BBC World Service în 2008, nu m-am mai regăsit în presă. Așa că am trecut de la lucrul în echipă la activitatea solitară a scrisului. Dar, da, mi-e dor uneori de jurnalismul de radio. De fiecare dată când sunt invitată la un interviu la radio și pun pe cap căștile în fața unui microfon, parcă mă întorc în timp și o fac cu imensă plăcere și recunoștință pentru tot ce m-a învățat prima mea meserie.

„Publicul s-a arătat receptiv față de acest mod de a povesti istoria”

– Și de ce autoare de biografii, ce v-a atras la acest gen?

– Am făcut o pasiune pentru biografii în perioada în care am trăit în Anglia. Englezii sunt, probabil, cei mai grozavi și sofisticați biografi din lume și au o lungă tradiție a scrisului de biografii. M-am molipsit de acest interes pentru vieți de oameni din trecut sau din prezent confruntați cu ceea ce se cheamă „marea istorie” și, întorcându-mă în România, am încercat să-mi ostoiesc dorul de biografiile britanice scriind eu însămi biografii. Mi-am zis că și publicul nostru ar fi bucuros să cunoască diferite epoci ale României prin viața oamenilor care le-au trăit nemijlocit. Se pare că nu m-am înșelat. 

– Ați spus de mai multe ori că nu sunteți istoric și scrieți pentru a înțelege o anumită epocă. În societatea românească din prezent, cum vedeți interesul cititorilor față de biografii?

– Spun mereu că nu sunt istoric, fiindcă în România există încă ideea că numai cine are un doctorat în istorie e îndreptățit să scrie despre istorie. Nenumărați scriitori și jurnaliști din lumea largă au însă contribuții esențiale la înțelegerea istoriei. Marea trilogie a comunismului publicată acum câțiva ani la Humanitas, ca să dau doar un exemplu, i se datorează unui jurnalist francez: Thierry Wolton. Nu cred că mă autoflatez dacă spun că încăpățânarea mea de a scrie biografii i-a inspirat și pe alți scriitori și istorici români să încerce această specie literară hibridă și complicată. Și s-a întâmplat așa tocmai fiindcă publicul s-a arătat receptiv față de acest mod de a povesti istoria. Există variate feluri de a scrie biografii: de la biografia critică pe care o practic eu, la monografii, la biografii romanțate, la ficțiunea istorică și așa mai departe. Literatura română nu are o tradiție solidă a scrierii de biografii comparabilă cu cea britanică, suntem încă la început, așa că e loc mult și larg pentru biografii scrise bine.

„Viața cuiva ne dezvăluie o lume întreagă”

– Avem nevoie de biografii pentru a ne înțelege mai bine istoria, cum vedeți lucrurile?

– Da, e de la sine înțeles. De ce ne atrag atât de mult memoriile și jurnalele? Pentru că viața cuiva ne dezvăluie o lume întreagă, un timp, o epocă, o felie de istorie, într-un mod foarte convingător și atașant. Biografia e treapta următoare, mai elaborată, în recuperarea istoriei trăite.

– Ce așteptări aveți de la cărțile dv. odată ce ajung în mâinile cititorilor? Ce impact v-ar plăcea să aibă asupra lor?

– M-aș bucura ca tot ce scriu să fie citit cu plăcere, să-i pună pe gânduri pe cititori și să le stârnească curiozitatea să afle mai mult, să citească și alte cărți despre aceeași epocă sau despre aceeași personalitate, să le îmbogățească memoria istorică.

Lecțiile pe care le putem învăța de la Sfântul nr. 6

– Revenind la Sfântul nr. 6, ce lecții am putea învăța din destinul său?

– De la el se poate învăța tăria de caracter, în măsura în care să ai caracter, să fii om dintr-o bucată, este ceva ce se poate învăța din viața altuia. Se pot învăța răbdarea activă, asumarea clipei prezente, respectul față de toți oamenii, umorul în situații grele, acceptarea eșecului și a încercărilor neprevăzute ale vieții și multe altele.

– Ce ar fi bine să știm despre acea perioadă istorică și acele vremuri, mai ales în contextul actual, unde conservatorii și extrema dreaptă prind putere?

– Ar fi bine să învățăm din orice epocă și din experiența de viață a oamenilor luminați ai istoriei noastre că e util și înțelept să ne păstrăm calmul în situațiile dificile, să le judecăm cu mintea, nu cu emoții care vin și trec, și să nu ne lăsăm seduși de șarlatanii și profeții mincinoși de care e plină lumea.

„Lupta lui Iuliu Hossu a fost o luptă a politeții contra barbariei”

– Cât de mult mai contează astăzi valorile pentru care el a luptat? Se mai regăsesc ele în societatea românească sau s-au pierdut pe drum?

– Aș zice că valorile unui om ca Iuliu Hossu, dacă e să revenim la omul real de la care a pornit cartea mea, sunt cu atât mai relevante în societatea de azi cu cât dezorientarea și confuzia de valori e mai mare. Ne putem agăța de ele pe vreme de furtună.

– În ce moduri credeți că s-ar putea actualiza moștenirea acestui personaj pentru noile generații? Cum ar trebui să fie prezentat ca să nu rămână doar o figură istorică îndepărtată?

– I-aș invita pe tineri să citească „Sfântul nr. 6”. E o carte scrisă mai ales pentru ei și le aduce istoria aproape.

– Într-o lume în care valorile se schimbă rapid, ce credeți că mai poate însemna sfințenia astăzi?

– Valorile nu se schimbă. Se schimbă doar opiniile asupra valorilor și interpretările. Sfințenia înseamnă să fii lucid cu grație și adecvat la realitate și nu la fantasmă, să faci diferența între bine și rău, adevăr și minciună. Înseamnă blândețe și toleranță, înseamnă să primești cu brațele deschise, cu modestie și înțelepciune, paradoxurile, uneori dureroase, și minunățiile vieții. Și să fii recunoscător pentru toate în numele credinței tale.

– Se spune că ultimele cuvinte ale lui Iuliu Hossu au fost „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă” – ce însemnătate credeți că putem găsi în ele, ca neam de români?

– Ca neam de români? Iuliu Hossu nu era etnicist, nici filetist și nu avea complexe naționale. Era un patriot cosmopolit și cultivat și un om de caracter. Să ne uităm la „armele” cu care și-a dus lupta: consecvență în afirmarea adevărului, răbdare, cumpătare, înțelepciune, umor, modestie. Nu e vorba, așadar, de o revoluție sau de o luptă pentru putere, ci de statornicie, integritate și credință inteligentă. Pentru noi, azi, aceasta e o invitație la limpezirea minții. Lupta lui Iuliu Hossu a fost o luptă a politeții contra barbariei, a adevărului contra minciunii, a păcii lăuntrice contra violenței, a inteligenței contra vicleniei și manipulării.

Fragment din „Sfântul nr. 6”:

„În timp ce spăla cu o perie de sârmă cimentul de pe coridorul etajului lor, se încrunta de parcă ar fi vrut să stoarcă, din năvodul de neuroni de dincolo de frunte, o amintire anume despre anul acela, 1911. Simțea că era acolo, nu se ștersese, se rătăcise doar printre celelalte, îi umbla pe limbă. O lovitură de bocanc l-a trântit cu fața în cârpa îmbibată cu zoaie și o înjurătură de dumnezei i-a rupt șirul gândurilor.

Și iată că lovitura îi pusese în mișcare biliardul memoriei: Mona Lisa! Asta era știrea care făcuse înconjurul lumii în 1911. În toate ziarele apărea sub titlul „Jaful secolului XX“: se furase de la Luvru portretul Mona Lisei, celebrul tablou al lui Leonardo da Vinci, aflat în Franța de patru secole. Pur și simplu dispăruse din Salon Carré, unde era expus între un Correggio și un Tițian. Bilele de biliard se rostogoleau mai departe: de Tițian nu-și mai amintea, dar tabloul lui Correggio trebuie să fi fost Matrimonio mistico di Santa Caterina, în care apărea și Sfântul Sebastian. Ziarele de atunci dădeau tot felul de amănunte. În urma dispariției tabloului, Franța își închisese granițele, se făceau percheziții, personalul muzeului era anchetat, un poet avangardist, Apollinaire, fusese arestat și apoi eliberat din lipsă de probe. Da, da, 1911 a fost anul Mona Lisei.

Hoțul a fost prins abia peste vreo doi ani, în Italia, când a vrut să vândă tabloul unui negustor de antichități. Negustorul ceruse mai întâi o expertiză la Galeria Uffizi și, odată înștiințat că tabloul era autentic, a anunțat poliția și muzeul Luvru. Așa s-a descoperit că hoțul era un italian care se angajase la Luvru ca om bun la toate și care a spus la anchetă, chipurile, în apărarea lui, că a vrut să readucă tabloul lui Da Vinci la Florența, acolo unde fusese pictat și în țara căreia îi aparținea. Un jaf patriotic, așadar. Ziarele italiene îi luau apărarea hoțului compatriot, dar cunoscătorii știau prea bine că pictorul însuși dăruise tabloul regelui Franței în secolul al XVI-lea. 

Cu puțină concentrare, din ciocnirea bilelor memoriei, avea să-i vină în minte și numele italianului. În anii aceia era pe buzele tuturor. Îl chema… Era un italian florentin, poate îi știuse vreodată numele, dar nu mai reușea să și-l aducă aminte. Amărâtul de deținut care scrijelise 1911 pe ușa celulei în care i se topeau zilele n-avusese habar ce se petrecea afară în acel an. Pentru el, lumea se oprise la poarta închisorii. Fie că acela îi fusese anul încarcerării, fie că se afla acolo de mult și 1911 era anul în care spera să fie eliberat, într-un fel sau altul, în bine sau în rău, omul ținuse să-l însemneze pe ușă, ca o bornă a trecerii lui. Dar câte nu se puteau întâmpla într-un an? Pe ușă, luna nu era scrijelită nicăieri. Deținutul care scrisese anul poate fusese arestat după marele jaf de la Luvru. Oricum, cine știe pe unde-i odihneau oasele?”

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro