Tineri cu și fără dizabilități au ieșit împreună în oraș și așa s-a născut un joc: „Nu trebuie să îi modificăm pe ei ca să aibă un loc în lume”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
21 de tineri cu și fără dizabilități au ieșit în oraș și au făcut mai multe activități împreună ca să se înțeleagă unii pe alții mai bine. Experiența lor a fost inclusă în jocul de educație civică și socială „Teen Action for Inclusion” (Acțiunea tinerilor pentru incluziune), realizat de Asociațiile Cu Alte Cuvinte și Supereroi printre noi.
Cuprins:
- „Ea tăcea că e mai timidă, eu tăceam că nu știam dacă să vorbesc sau să tac”
- „Datorită ei și a faptului că am fost cu ea, totul a decurs mult mai ușor”
- De la o vârstă, persoanele fără dizabilități nu mai intră în contact cu cele cu dizabilități
- „Atunci când ceri ceva trebuie să mergi și cu legea în mână”
- „Privirea insistentă rănește foarte tare”
- Empatia se învață
- „Credem că ei rămân mereu copii. Nu rămâne nimeni mereu copil”
- Jocul este gratuit și poate fi utilizat ca material didactic de către părinți sau profesori, cu copii de peste 11 ani, cu scopul de a face cunoscute drepturile persoanelor cu dizabilități. Practic, cei care folosesc materialul didactic, trebuie ca pentru fiecare provocare să găsească cât mai multe soluții.
Unele dintre provocările identificate de participanți atunci când au vorbit sau au ieșit în oraș au fost incluse în joc, alături de o suită de soluții.
Proiectul realizat de cele două asociații a cuprins o etapă în care persoane cu dizabilități au fost puse în pereche cu persoane fără dizabilități pentru a se împrieteni, au ieșit în oraș împreună și așa au identificat provocările cu care se confruntă persoanele cu dizabilități în diferite contexte.
„Ne-am dorit să împrietenim adolescenții cu dizabilități cu adolescenții tipici, invitându-i în oraș. De fapt, nu. Mai simplu: dându-le bani să iasă în oraș. Adică am cerut bani de la finanțator, pe care să-i dăm copiilor, iar ei să iasă în oraș, la pizza, la film și pe unde au mai ieșit ei”, explica una dintre coordonatoarele proiectului.
„Ea tăcea că e mai timidă, eu tăceam că nu știam dacă să vorbesc sau să tac”
Oana și Andreea, una dintre perechi, spun că nici măcar nu a fost nevoie să verbalizeze faptul că își doresc să fie împreună. „Pur și simplu s-a întâmplat”, spune Andreea. Ea are o dizabilitate motorie. „Merg mai greu”, adaugă ea. Se poate deplasa doar cu ajutorul unui cadru și nu poate să urce singură pe scări.
Oana e elevă la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din capitală în clasa a XII-a și vârsta nu a fost o barieră în prietenia ei cu Andreea care are 39 de ani. „Eu sunt un pic mai mărișoară decât ei, am 39 de ani, dar sunt foarte sociabilă și dornică să mă apropii de oameni și am prins ocazia perfectă”, spune femeia.
Înainte de a se forma perechile, participanții la proiect s-au întâlnit în grup. Acolo, nici Oana, nici Andreea nu au fost sociabile: „Prima dată tăceam. Ea tăcea că e mai timidă, eu tăceam că nu știam dacă să vorbesc sau să tac”, povestește Andreea. Și o ia pe Oana de mână.
„Datorită ei și a faptului că am fost cu ea, totul a decurs mult mai ușor”
Pe parcursul proiectului, fetele au ieșit împreună în oraș, au desfășurat diferite activități și și-au dezvăluit unele dintre secrete: „Ne-am întâlnit la sediul asociației, ne-am dus la mall, am mers la KFC, am stat de vorbă, a fost foarte frumos.”
Una dintre provocările pe care le întâmpină ea este urcatul scărilor, acolo unde nu există rampă de acces. Nu a găsit-o nici la intrarea în liceul unde s-a ținut evenimentul. „Și aici au la scări de-mi vine rău! Când le-am văzut, era să leșin! Am înțeles că ar fi rampă de acces la intrarea elevilor, doar că trebuia să ocolesc mult”.
Oana a ajutat-o atunci când a fost cu ea. „Datorită ei și a faptului că am fost cu ea, totul a decurs mult mai ușor”, explică Andreea. Și o strânge și mai tare de mână.
De la o vârstă, persoanele fără dizabilități nu mai intră în contact cu cele cu dizabilități
Oana povestește că înainte de a ieși cu Andreea, nu se gândea la toate problemele de accesibilitate: „Nu credeam că sunt locuri publice cum e o cafenea la care am fost unde nu există rampe de acces pentru persoanele cu dizabilități”.
„Să ne dea o mână de ajutor - și la propriu, și la figurat... Și una de susținere…”, crede Andreea că ar trebui să facă oamenii fără dizabilități pentru persoanele cu diverse afecțiuni.
Ideea proiectului a venit din nevoia de face cunoscute drepturile persoanelor cu dizabilități și de a arăta că acestea nu trebuie să rămână un subiect tabu. „Lumea adolescenților fără dizabilități și lumea celor cu dizabilități se despart la un moment dat”, spune fondatoarea Asociației Supereroi printre noi Ruxandra Mateescu.
„A fost o bucurie mare să vedem că, de fapt, tinerii din proiect nu erau deloc atât de încrâncenați cum ne așteptam noi și că în situațiile mai puțin plăcute prin care au trecut s-au reorientat foarte repede”, adaugă ea.
„Atunci când ceri ceva trebuie să mergi și cu legea în mână”
Ruxandra are și ea un copil cu dizabilități, pe Olga, care a fost și ea implicată în proiect. Unele dintre provocări au fost întâlnite și de fiica Ruxandrei care a înțeles că „dacă mergem doar pe empatie și mergem doar pe bunătate și pe milă, niciodată nu o să obținem până la capăt drepturile. Atunci când ceri ceva trebuie să mergi și cu legea în mână. E un dans pe care l-am învățat în toți anii ăștia, 15 ani, de când am copil cu dizabilități. E ca un dans, un mix între empatie și lege”.
De aceea, și jocul are parafrazat și cadrul legislativ care ar rezolva unele dintre situații. De pildă, cuprinde un articol adaptat după obligațiile generale din Convenția privind Persoanele cu Dizabilități: „Autoritățile sunt obligate sã organizeze cursuri de formare pentru cei care lucrează în domeniul public, prin care să învețe cum să interacționeze adecvat cu persoanele cu dizabilități”.
Ana a fost partenera Olgăi în proiect. Provocarea lor a fost că Olga se exprimă cu greutate. „Nu știe exact cum să-ți răspundă. Dar gândește, înțelege, știe ce spui. De obicei, poate trebuie să repeti. E ok. Toată lumea are nevoie de reminder și de repetat”, este Ana purtătoarea de cuvânt a Olgăi.
„Privirea insistentă rănește foarte tare”
„Mai presus de toate, persoanele cu dizabilități, sunt, în primul rând, persoane. Sunt oameni. Și putem să învățăm ceva de la ei. Chiar dacă vorbesc tare, chiar dacă țipă câteodată, chiar dacă poate au o dizabilitate fizică, mentală. Deci de la fiecare poți să înveți ceva, câte puțin”, spune Eva, o altă participantă în proiect.
Mateescu mai explică faptul că o dizabilitate fizică nu implică neapărat și o dizabilitate mintală, iar ceea ce îi deranjează cel mai tare pe părinții copiilor speciali sunt privirile insistente: „Privirea insistentă rănește foarte tare. Privirea de o secundă, două, nu rănește. E firesc să te uiți la ceva care îți atrage atenția, care e diferit. Te uiți. Important e ce faci după alea două secunde”.
Empatia se învață
Ruxandra mai crede că persoanele cu dizabilități din România „Trebuie să iasă din mentalitatea de a aștepta doar să primească” și să urmeze trendul american. „Nimic despre noi fără noi”.
Și Dora Cerin, manager de proiect la Asociația Cu alte cuvinte, crede că persoanele cu dizabilități ar trebui privite cu empatie. Ele sunt de părere că empatia se învață: „E un exercițiu pe care trebuie să-l facem și cred că trebuie să învețe copiii de mici”.
În urma experiențelor cu persoane cu dizabilități, cele două spun că oamenii speciali nu se văd pe ei înșiși ca și cum ar avea vreo problemă. „Deși noi încercăm să tragem de ei, să-i facem mai bine, să îi recuperăm, ei nu vor întotdeauna. Ei așa sunt și poate că ar trebui să vedem lucrurile și așa. Nu trebuie să îi modificăm pe ei ca să aibă un loc în lume, trebuie să modificăm lumea ca să aibă ei un loc”, explică Mateescu.
„Credem că ei rămân mereu copii. Nu rămâne nimeni mereu copil”
Cele două spun că autoritățile ar trebui să implice mai mult persoanele cu dizabilități în propunerile pe care le fac pentru ei și nu doar „să bifeze niște puncte”: „Degeaba vine un legiuitor dintr-un birou călduț, care are tot ce vrea, să-mi spună mie cum ar trebui să-mi fie viața mea de om la 1,50 m”, mai spune Ruxandra, care încearcă să se pună constant în pielea unei persoane cu dizabilități pentru a-i înțelege.
Deși încearcă să facă constant acest lucru, adesea nu reușește să își înțeleagă propria fiică: „Ea vrea să fie ca oricare om de vârsta ei. Și asta nu cred că nu ne intră nouă în cap. Credem că ei rămân mereu copii. Nu rămâne nimeni mereu copil”.
ElenaMA 28.09.2023, 23:00
Foarte frumoasă inițiatia, nu trebuie abandonati
andreea.online 28.09.2023, 23:35
Felicitari celor doua asociatii care au gandit proiectul si tuturor participantilor!
MoSi202 28.09.2023, 23:54
Felicitării organizatorilor și participanților la acest deosebit proiect!
Any0205 29.09.2023, 01:18
Foarte frumoasa inițiativa! Felicitări!
EmiM 29.09.2023, 02:02
Extrem de frumoși acest proiect