Un tablou dureros al antisemitismului românesc. Emanuel Grec, expert: „Fascismul românesc este de factură religioasă și culturală”

De ce românii nu reușesc să învețe istoria într-o notă critică, astfel încât să condamne ambele forme de totalitarism prin care a trecut România, atât comunismul, cât și fascismul? De ce personalitățile interbelice antisemite precum Nae Ionescu încă prezintă putere de fascinație pentru români?

Pentru a înțelege toate formele de manifestare ale antisemitismului contemporan, Libertatea a realizat un interviu cu Emanuel Grec, doctorand în istorie la Universitatea din Heidelberg și bursier la Fondation pour la Memoire de la Shoah din Paris. În prezent, Grec lucrează la teza sa de doctorat pe procesele făptașilor masacrului de la Odesa.

Nae Ionescu, unul din ideologii fascismului românesc, îi spunea, la un moment dat, lui Mihail Sebastian, scriitor evreu-român: o să poți să fii un bun român, dar nu o să poți să fii niciodată român. Grec crede că acest gen de gândire antisemită naționalistă e prezentă la mulți politicieni români, fie că apar pe stadioane sau în costum pe ecranul televizorului. 

Recomandări

Mărturii dureroase despre amenințările primite de Teodora Marcu înainte să fie ucisă. Femeia trăia de ani buni în teroare

Ce conotație are expresia „să fii un bun român”

– Libertatea: În această perioadă în care vocile extremei drepte au început să aibă adeziune la populație s-au dezbătut destul de mult formele de manifestare ale antisemitismului românesc. Consideri că au fost poate omise anumite nuanțe în privința mesajelor antisemite din spațiul public românesc? Care ar fi acelea? 
– Emanuel Grec: Cred, din păcate, că nu în această perioadă vocea extremei drepte a început să prindă în România, cred că abia acum am început să vorbim mai serios și să conștientizăm nivelul de radicalizare al unei părți a populației. Cu alte cuvinte, cred că extrema dreaptă din România a avut mereu un potențial substanțial, atât pe paliere sociale, cât și politice. Acești oameni și cei care îi susțin au existat mereu în istoria modernă a României. Motivul pentru care noi nu am avut un partid de masă al dreptei radicale sau proto-fascist după 1989, până prin 2019-2020, a fost prezența multor politicieni cu vederi extremiste în așa-numitele partide mainstream. 

Marea majoritate a populației a fost condiționată să accepte că partidele mari sunt proeuropene în sens practic: fonduri europene, bani, dezvoltare a infrastructurii, libera circulație a persoanelor. Însă aceste partide nu aveau această perspectivă proeuropeană și din punct de vedere ideologic. În același timp, mulți alegători erau conștienți că mulți dintre membrii partidelor au idei naționaliste și, din punct de vedere cultural, politicienii mizau pe ideea că sunt „buni români”, iar astfel electoratul a fost ținut mereu în priză cu un dublu discurs: suntem proeuropeni, dar și buni români, nu ne denigrăm valorile, sunt tradiționaliști, buni creștini și așa mai departe. 

Recomandări

Cine era Robert Lupu, zis Wolf, bărbatul care a împușcat-o pe Teodora Marcu în complexul rezidențial Cosmopolis

Problema cu acest tip de condiționare socială e că ea poate duce la un război cultural între diverse părți ale societății. În momentul în care o societate se diversifică în idei, ea devine mai deschisă, iar părți ale societății care sunt mai refractare la schimbare se vor concentra pe zona mai dragă inimii lor: cultura populară. Nu economia, nu istoria recentă, nu dezvoltarea, nu drepturile omului. Așa se explică și paradoxul dat de fascinația pentru personaje anti-UE și anti-NATO, dar, în același timp, dorința de a rămâne în UE și în NATO. 

Oamenii votează politicieni cu care empatizează la nivel sociocultural, nu atât economic, al inegalităților sau din punct de vedere al dezvoltării reale a societății, pentru că ideea de cultură e ușor manipulabilă. De asta extremiștii români sunt atât de buni pe războaie culturale și duc toate discuțiile înspre acea zonă: cultura națională e un termen vag și poate însemna ce vrei tu să însemne, ea nu are o definiție clară, nu are rezultate cuantificabile, dar în același timp se bazează pe prejudecăți. 

Și aici am vrut să ajung cu discuția legată de antisemitism: cred că nu se discută suficient în spațiul public românesc despre antisemitismul nostru istoric, cel de toate zilele. Așa-numitul homegrown antisemitism. În politică, asta nu se întâmplă pentru că ar fi extrem de nepopular, o parte a societății pe care politicienii se bazează pentru voturi ar uita și mai mult de dezvoltare economică, de UE, și ar intra pe o filieră maleabilă, aceea de a fi buni români. Nu se vorbește suficient despre faptul că antisemitismul românesc este de factură religioasă și culturală, nu bazată pe ideea de rasă, cum a fost antisemitismul nazist. 

Recomandări

O fostă locuitoare din Cosmopolis, cartierul în care a fost împușcată Teodora, spune de ce a simțit nevoia să se mute după 12 ani: „Mă înfioram de vecinii pe care îi aveam”

Fascismul românesc istoric e unul puternic influențat de ortodoxie, nu doar pentru că evreii au fost mereu clasificați drept celălalt în imaginarul colectiv, dar și pentru că figuri bisericești s-au implicat activ în Garda de Fier în perioada interbelică. Au făcut-o nu ca o excepție la ceea ce gândea societatea românească în acel moment, ci ca o regulă: societatea în întreaga sa perioada modernă a fost puternic antisemită. 

Însă, pentru că noi suntem obișnuiți cu o anumită înțelegere a ceea ce înseamnă antisemitismul, adică acea ură de rasă înțeleasă în termeni naziști, considerăm că aia e singura formă de ură față de evrei și astfel ne condiționăm să credem că în România nu există antisemitism. Nu se vorbește suficient despre păcatul originar al formării statului național român modern: antisemitismul religios și cultural. Asta și pentru că mulți consideră că el nu există sau nu știu de el pur și simplu. 

Pentru o mare parte a presei, a politicienilor și a populației, antisemitismul e cel de tip nazist sau cel ce duce la explozii de violență directă împotriva evreilor. Or, această lipsă de înțelegere despre ce înseamnă antisemitism, diversitatea lui ca fenomen național și transnațional, faptul că o cultură naționalistă e în sine antisemită, chiar dacă nu are manifestări violente directe, toate aceste lucruri sunt prea puțin discutate. 

– Oamenii, în general, au impresia că pentru a fi antisemit trebuie să declari că vrei să omori evrei sau să iei măsuri radicale împotriva lor. Nu înțeleg alt tip de nuanțe. 
– Există un antisemitism latent, manifestat prin credințe înrădăcinate, ceea ce eu numesc antisemitism sistemic. E mult mai greu de detectat și apare la suprafață în momente de criză, atunci când instituțiile nu sunt puternice. 

Secretul înțelegerii aici e exact în nume: antisemitism românesc. E acel antisemitism care se definește prin a sta la masă cu un politician ce se vrea a fi un guru și e cunoscut ca un antisemit. Cu alte cuvinte, asistăm la o formă mai veche de antisemitism românesc ambalat în haine noi: candidații români care laudă eroii decăzuți ai politicii populiste ce până mai ieri candidau la alegerile prezidențiale dau ei înșiși dovadă de antisemitism. Nu e nevoie ca acești candidați, independenți sau nu, să spună sau să facă lucruri antisemite pe față: asocierea lor, în special în momente de criză, cu astfel de personaje fasciste îi face vinovați de antisemitism. 

Nu spun că acest antisemitism nu există și în alte țări, doar că în context românesc cred că așa trebuie privit, iar mai apoi îl putem înțelege și în perspectivă transnațională. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că antisemitismul violent e mai puțin periculos, ci doar că se manifestă diferit.

– Masacrul Hamas din 7 octombrie care a generat războiul din Gaza a reactivat mesaje antisemite? 
– Nu s-a discutat suficient despre antisemitismul prezent după 7 octombrie și nu pentru că asta ne-ar afecta direct sau nu, ci pentru că la firul ierbii, pe rețelele sociale există o combinație de antisemitism clasic și o formă de antisemitism ce îi acuză pe toți evreii, în masă, de genocid, un discurs ce nu a fost preluat direct de politicieni, dar care există la un nivel ce poate produce tensiuni în societatea românească. 

Cred că genul ăsta de discurs trece dincolo de dihotomia dreapta-stânga și face apel la toate stereotipurile primare antisemite. Atunci când antisemiții dau de orice motiv pentru a construi ideea de evreu ca fiind eternul celălalt, nu mai contează orientarea lor politică, o vor folosi pentru a își exprima ura. Și asta mă duce din nou la acel antisemitism latent ce poate izbucni în momente de criză. 

„Nu toți cei care votează un anumit candidat fascist sunt fasciști sau antisemiți”

– Care au fost mesajele politice cu potențial de revigorare a antisemitismului care te-au revoltat cel mai mult în această perioadă?
– O să menționez două categorii generale, deși probabil sunt mai multe. M-a revoltat că politicienii din această campanie electorală nu vorbesc suficient despre pericolul ce ne-a trecut pe la ureche la alegerile anulate din iarnă. Ăsta e în sine un mesaj revoltător. Să fiu bine înțeles: nu toți cei care votează un anumit candidat fascist sunt fasciști sau antisemiți. Oamenii votează pentru diverse motive, nu putem ști ce e în mintea tuturor, iar orice tip de astfel de generalizare e periculoasă. 

Însă politicienii români care se pun la masă cu candidați fasciști, care le preiau din discurs, chiar și fără bucățile antisemite, candidații care vorbesc despre cum un anumit candidat fascist e un erou, un bun român, adevăratul președinte, ei bine, acei politicieni români preiau întregul crez al candidatului fascist. Degeaba tu, ca politician, spui că ești proeuropean și bun român (oare ce o fi însemnând asta?), dacă lauzi un candidat ce a dat dovadă de manifestări fasciste. Dacă îl lauzi, preiei și acele segmente ale gândirii sale. Iar acest lucru m-a supărat foarte tare pentru că e practic o promovare indirectă a antisemitismului din partea politicienilor români: să spui că un wannabe guru politic e un erou e echivalentul cu a spune că toate manifestările sale sunt pozitive. 

A doua categorie despre care vreau să vorbesc e apelul pe care unii politicieni din România îl fac, indirect sau direct, la figuri fasciste din trecut. Nu am văzut vreun candidat în alegerile României care să iasă să spună direct de ce personaje precum Eliade, Cioran sau Noica sunt problematice. Motivele pentru care nu o fac nu sunt legate doar de ce spuneam mai sus, și anume frica de răspunsul alegătorilor, sunt legate și de faptul că mulți dintre acești politicieni chiar consideră astfel de personaje drept un model bun de urmat. 

Să nu uităm că și politicienii vin din aceeași societate, de cele mai multe ori, politicienii sunt oglinda societății, nu opusul ei. Știu că actuala clasă mijlocie urbană românească se consideră în mare parte educată, dar întrebarea e: educată în spiritul căror valori? Și nu mă refer la acele valori pe care le tot auzim din gura politicienilor, ci la acele valori invizibile despre care nu ne vorbește nimeni la modul direct pentru că e cumva de la sine înțeles. Oare nu cumva noi toți ca societate am fost învățați, de generații întregi, că a fi român înseamnă a te naște român din punct de vedere etnic? Nu am învățat că a fi naționalist înseamnă un lucru pozitiv? 

Această înțelegere despre ce înseamnă naționalist român trebuie să se schimbe, altfel vom rămâne cu prejudecăți ce se vor revărsa în momente de criză profundă. Cred că politicienii sunt prea grăbiți în a semna pentru recuperarea culturală a multor figuri antisemite din trecutul românesc, fie dintr-un complex de inferioritate înrădăcinat, fie dintr-un crez proto-fascist care îi caracterizează. Atât timp cât nu vom ieși din paradigma a ceea ce suntem noi contra celorlalți, nu vom putea să ne renegociem propria identitate. 

La un moment dat, Nae Ionescu, unul dintre ideologii fascismului românesc, îi spunea lui Mihail Sebastian, scriitor evreu-român: o să poți să fii un bun român, dar nu o să poți să fii niciodată român. Cred ca acest gen de gândire antisemită e prezentă la mulți politicieni români, fie că sunt prezenți pe stadioane sau în costum pe ecranul televizorului. 

Dincolo de sfera politică, m-a revoltat teribil expoziția de la Malmaison din București, unde un „artist” a pus pe display direct toată panoplia stereotipurilor antisemite la care te poți gândi. De la zvastici dispuse tendențios, la supraviețuitori ai Holocaustului transformați în creaturi ce atacă copii, tot ce a fost prezentat în cadrul unei așa-zise galerii de artă a urlat a antisemitism, ascuns sub pretextul de exprimare liberă și artistică. 

Din fericire, pe rețelele sociale s-a scris despre acest aspect și el merită un editorial în sine, dar e tragic și nefericit că oamenii nu înțeleg rolul simbolurilor și cum arta trebuie să le trateze. Faptul că o astfel de expoziție a putut fi pusă în public este rușinos. 

Eu mereu când sunt pus în situația de a nu înțelege o exprimare culturală sau care ține de politici memoriale europene îmi pun întrebarea cum ar fi fost recepționat un astfel de eveniment în Germania. Iar dacă acolo e problematic, e foarte posibil să fie problematic și într-un alt stat european, mai ales în cel care a ucis cei mai mulți evrei în Holocaust după regimul nazist, principalul aliat al Germaniei pe frontul de est. 

„Antisemitismul prezent în zona ortodoxiei românești e principalul vector al acestor mesaje”

– Este AUR un partid care transmite mesaje antisemite? 
– Răspunsul scurt este da. Răspunsul mai lung este tot da, însă cu niște adăugiri și nuanțe. S-a scris despre fascism în România și cum partidul AUR se poziționează drept posibil urmaș al Gărzii de Fier, fie că o fac prin asumare directă sau prin lauda unor idei regretabile din trecutul acestei țări. Istorici și cercetători valoroși precum Raul Cârstocea și Roland Clark au scris despre AUR și fascism, precum și despre recuperarea antisemitismului în context românesc. A spune că Holocaustul este o „temă minoră” este o formă de antisemitism, pentru că ea constituie o formă de negare a Holocaustului prin trivializare. Apoi, a lăuda personaje interbelice asociate cu fascismul istoric românesc e un mesaj antisemit pentru că e acel dog-whistle despre care s-a tot scris în studiile sociale despre extremism. 

Antisemitismul prezent în zona ortodoxiei românești e principalul vector al acestor mesaje, partidele dau mesaje țintite către acea zonă, mesaje ce nu sunt antisemite la modul direct violent, în primul rând pentru că asta e ilegal. 

Nu mai suntem în anii ‘30, niciun partid mare care se pretinde a fi serios nu poate da mesaje direct antisemite. O pot face însă la modul indirect, în special prin personaje din partid ce sunt cunoscute în cercurile de extremă dreapta încă din anii ’90, cum a fost platforma Rost, sau de personaje care au contribuit la înființarea grupărilor fasciste din cadrul galeriilor de fotbal. Acești oameni știu foarte bine cum să transmită un mesaj, iar receptorii lor cum să le înțeleagă mesajele. 

Cultul sfinților închisorilor este piatra de temelie a antisemitismului românesc contemporan, pentru că le permite adepților să creeze o formă difuză de antisemitism ascunsă în spatele anti-comunismului. Legalizarea violenței verbale e primul pas spre persecuție și ulterior crimă, asta s-a întâmplat și în perioada interbelică și a dus la Holocaust. 

Regretatul Michael Shafir a făcut o distincție foarte bună pentru partidele naționaliste românești în anii ’90, între cele de radical continuity și cele de radical return. Din prima categorie fac parte cele precum PRM sau figuri precum Vadim Tudor și Adrian Păunescu, ce doreau să ducă mai departe un naționalism comunist infuzat cu antisemitism, urmărind o stabilitate mai mare pe palierul naționalismului preponderent din perioada lui Ceaușescu. 

Din a doua categorie fac parte mișcările antisistem ce își doreau revenirea la ceea ce ele considerau starea ideatică a neamului, adică perioada interbelică. Aceste mișcări precum cea a lui Marian Munteanu sau partidul Totul pentru Țară sunt mult mai apropiate de crezul Mișcării Legionare, al unui fascism revoluționar ce urmărea distrugerea statului și refacerea lui pe idei fasciste. 

În prima categorie discutăm mai mult de nostalgici după Ion Antonescu, cu un naționalism antisemit puternic și bazat pe un stat puternic, militarizat și discriminator. AUR la bază a făcut parte din a doua categorie, în special prin filozofia violenței ce făcea referire la sfinții închisorilor și filozofia Gărzii de Fier. De când încearcă să pară mai mainstream însă, ei preiau multe dintre elementele mișcărilor de tip radical continuity, fie pentru a părea mai puțin radicali, fie pentru a își extinde influența politică și dincolo de baza imediată. 

Faptul că nu resping filozofia intelectualilor fasciști din perioada interbelică, dar în același timp oficial recunosc Holocaustul din România poate părea un paradox, dar e important de știut că partidele moderne de extremă dreapta, în special cele dezvoltate postpandemie, sunt partide de tip catch-all, ce încearcă să capteze toate elementele constitutive ale mișcărilor trecute, fie că vorbim de fasciști notorii, naționaliști comuniști cu filozofii împrumutate sau naționaliști anticomuniști. La bază, toate aceste mișcări transmit mesaje antisemite pentru că preiau din elementele grupărilor de unde au venit. Această hibridizare ideologică este tipică pentru partide de extremă dreapta moderne ce depășesc stadiul de mișcare politică. 

Astfel, recunoașterea Holocaustului, dar și acceptarea filozofilor fasciști interbelici nu sunt surprinzătoare, pentru că partidele moderne de extremă știu foarte bine cum să pară mainstream fără a renunța la baza proprie antisistem de sorginte fascistă. De asemenea, faptul că în trecut, liderii acestui partid au vorbit despre distrugerea sistemului putred e o formă de exprimare fascistă, copie după discursul Gărzii de Fier și tipic pentru orice mișcare de tip fascist. Or, în context românesc, fascismul și baza sa antisemită se împletesc foarte bine, fie că ea e exprimată direct sau indirect. Partidele extremiste știu asta și consideră că dând mai puține mesaje antisemite fățiș vor părea mai puțin fasciste. 

Însă faptul că aceiași lideri au vorbit despre crearea unor reviste pentru reînvierea națională și creștină este o formă de discurs palingenetic, piatra de temelie a fascismului european. Faptul că partidul a vorbit în trecut despre teama colonizării teritoriului României este un nou dog-whistle către cei ce percep ca fiind important fascismul interbelic, unde se vorbea des despre pericolul „colonizării evreiești”.

Aspectele astea plus multe altele surprinse de cercetători de-a lungul ultimilor ani, mai ales de cercetătoarea Adina Marincea, de la Institutul Wiesel, care se ocupă de mult timp cu mișcările fasciste românești, arată nu doar că un astfel de partid propagă mesaje bazate pe un antisemitism latent, difuz și uneori direct, dar și că astfel de mișcări vor recuperarea fascismului interbelic românesc, chiar dacă nu o spun public, de teama repercusiunilor politice și legale. 

O realitate crudă: taberele de educare antisemită

– În perioada interbelică, unul dintre canalele prin care erau transmise mesajele antisemite a fost cel bisericesc. Ai observat în prezent preoți sau publicații religioase care să mai transmită astfel de mesaje? 
– Din păcate, această tradiție există și astăzi, în special în tabere neolegionare ce promovează intens idei și filozofii legionar-fasciste. Problema e că aceste tabere, școli de vară așa-zis creștine, nu sunt excepții, ci forme răspândite de îndoctrinare. Am observat că mulți din spațiul public au rămas surprinși de apariția unor astfel de tabere după alegerile prezidențiale din noiembrie. 

În urmă cu aproape doi ani, am avut o prezentare la o conferință la Viena despre pericolul paramilitarismului și revenirea sa în satele, urbanul mic și educația informală din România. Am spus atunci că există tabere și școli de vară organizate sub auspicii religioase, ortodoxe și neoprotestante, unde copii de la vârste fragede sunt învățați să tragă cu arma și sunt îndoctrinați cu idei fascist-legionare despre rolul lui în societate. 

Am mai analizat și tabere de adulți unde erau pregătiți „luptători pentru viitorul neamului”. Faptul că astfel de tabere există e problematic în sine, dar ideea că ele sunt susținute, direct sau indirect, de organizații precum Fundația Ion Gavrilă Ogoranu sau Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei face întreaga situație mult mai organizată decât niște simple mișcări la firul ierbii care să constitute excepții în cadrul extremismului românesc. 

Faptul că există încă biserici în România, în orașe importante, cu picturi ale lui Ion Antonescu ca făuritor de lăcașe sfinte arată că antisemitismul religios românesc e departe de a fi dispărut, ci doar s-a adaptat. Negarea lui și reducerea antisemitismului la paliere analitice simpliste, fără a urmări continuitatea sa și a vedea că toate exprimările, de la cele politice la cele sociale, fac parte dintr-un continuum istoric românesc, nu vor face decât să ducă la mai mult antisemitism latent, ce va deveni din ce în ce mai activ și mai violent. 

Orice antisemitism suferă de radicalizare, iar odată ce oamenii se radicalizează sunt mult mai greu de deradicalizat. De asta cred că e important să combatem orice formă de exprimare ce poate duce la antisemitism, în special în zona bisericii, unde antisemitismul e chiar la baza sa ideologică. E mult mai important să previi radicalizarea decât să o combați odată ce ea există, pentru că acest al doilea fenomen poate duce la radicalizare continuă. Bineînțeles, asta nu înseamnă că radicalizarea nu trebuie combătută la persoane deja radicalizate, dar de asta e important ca biserica să facă tot ce poate pentru a combate antisemitismul, împreună cu restul societății. 

Din păcate, există încă exprimări antisemite puternice în jurul evenimentelor și organizațiilor religioase. Faptul că salutul fascist a apărut anul trecut la manifestări publice a surprins pe unii, însă nu și pe cei care ne ocupam de studiul antisemitismului în România, știind că astfel de evenimente au loc de ani buni, tolerate de statul român, o toleranță care a radicalizat și mai puternic segmentul religios-fascist din țară. 

Observăm, așadar, o radicalizare continuă prin medii religioase, nu doar prin fețe bisericești, dar și prin grupări neoprotestante ce organizează marșuri așa-zis creștine prin orașele țării. 

Eram anul trecut pe Calea Victoriei în București și întreaga stradă a fost cuprinsă de fervoarea unei mișcări prezentate ca fiind creștine, unde un domn pastor vorbea mânat de o credință oarbă, exprimând stereotipuri despre necreștini (un dog-whistle antisemit istoric în România despre evrei) și pericolele modernizării și ale Uniunii Europene. 

Astfel de manifestări sunt la fel de periculoase ca și taberele religios-fasciste și asemănările dintre ele nu sunt întâmplătoare: toate provin din aceeași formă de hibridizare a antisemitismului care îl fac să ia forme noi prin diverse strategii de distragere a atenției, aceste campanii fiind prezentate fie ca mișcări religioase, fie naționale, fie adresate tineretului. Tinerii, de fapt, sunt și cei mai susceptibili în a fi prinși în vâltoare extremistă, nu doar cea de tip religios, pentru că majoritatea mișcărilor fasciste au în majoritate membri tineri, chiar dacă în materie de vot uneori nu aceștia reprezintă baza.

Glorificarea necritică a „eroilor neamului” 

– Care sunt cauzele pentru care anumite personalități interbelice cu manifestări antisemite încă prind în prezent la populație? 
– Cauzele sunt multiple și multe din motive se regăsesc în ceea ce am spus mai sus. Foarte pe scurt, dincolo de explicația simplă a situației educației în România, cred că avem de-a face și cu o modalitate în care noi am fost învățați să ne raportăm la trecutul nostru. Glorificarea necritică a „eroilor neamului” poate duce la o standardizare a gândirii și lipsa înțelegerii nuanțelor care fac să diferențieze anumite personaje istorice de altele. 

La fel, promovarea unui anticomunism necritic, idealizat la nivel macro, care să îi pună pe un piedestal al onoarei pe toți cei care au fost anticomuniști, a fost una dintre marile erori ale politicii publice de creare a memoriei în România postcomunistă. Astfel, așa-numiți eroi ai neamului au ajuns toți legionarii pe motiv că erau anticomuniști, luptători anticomuniști din munți care într-o mare măsură erau membri sau admiratori legionari, preoți și gânditori care erau considerați creștini autentici, dar care propagau o ură antisemită greu de descris. 

Toți acești oameni au fost și sunt considerați patrioți. Nu a existat o analiză critică a activității acestora și societății nu i s-a explicat de ce a fi anticomunist nu e o virtute în sine. Bineînțeles, toate aceste aspecte nu au avut loc în vid. Societatea românească a fost puternic antisemită încă de la formarea statului în perioada modernă, statul în sine a fost condus decade întregi de niște lideri antisemiți care astăzi sunt eroi naționali. Nu discuția despre ei e problema, nimeni nu cere să fie scoși din istorie, dar aspectele antisemite ale gândirii lor trebuie scoase în evidență tocmai pentru a nu condiționa gândirea critică în a privi spre un singur aspect în cadrul biografiei unei persoane. La fel și în materie de personalități istorice și culturale. 

Dacă spui ceva negativ despre o figură emblematică a istoriei României, cum ar fi Mihai Eminescu, vei fi luat la trei păzește pe motiv că denigrezi un mare simbol. Într-o democrație reală și cu o memorie publică sănătoasă, acest concept de „denigrare al istoriei neamului” nu există, pentru simplul motiv că mult hulita denigrare e, de fapt, capacitatea de a privi critic spre trecut. Eminescu e, de fapt, un exemplu bun pentru a explica parțial de ce unii gânditori fasciști prind încă la public. Acea uniformizare de care vorbeam are loc la nivel de grup și în cazul personalităților literare sau istorice: dacă Mihai Eminescu e tratat necritic, așa vor fi și Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade sau Constantin Noica. 

Statul român nu a investit în memoria sa publică din teama sau dorința de a promova anumite personaje. A făcut-o însă necritic, folosind același standard al eroismului și pentru Iuliu Maniu, un anticomunist democrat, și pentru Corneliu Zelea Codreanu, anticomunist fascist și criminal. Rezultatul e uniformizarea raportării la orice fel de personaj istoric, o gândire în alb-negru. Să nu uităm că memoria nu e despre trecut, e despre prezent. 

Istoria e studiul trecutului, dar memoria e despre politicile pe care noi le vrem astăzi, e despre societatea de azi, nu cea de ieri. Dacă vrem o societate democratică, atunci, personajele antisemite, naționaliste și fasciste trebuie analizate critic, și nu suprapuse cu un imaginar eroism al neamului.

– Ce momente controversate din istoria României au fost prea puțin investigate din perspectiva studierii antisemitismului? 
– După cum spuneam, mare parte a istoriografiei românești s-a concentrat excesiv pe crearea unor imagini pozitive ale multor personaje istorice. Nu studiem suficient problema antisemitismului la formarea statului național român modern, la 1859. Nu cred că se insistă suficient pe antisemitismul lui Carol I și întreaga societate după 1866, inclusiv refuzul statului român de a da drepturi egale evreilor români. 

Aspectele acestea sunt menționate și nu au parte de discuții intense, totul fiind subsumat ideii că istoria trebuie predată pe filieră națională. Or, această istorie națională este de multe ori asociată cu o perspectivă naționalistă. Acest aspect a indus și eroarea că o critică a istoriei e ceva negativ; dimpotrivă, a învăța istoria într-un mod corect într-o societate democratică presupune în primul rând analizarea trecutului problematic, fie el legat de istoria modernă, fascistă sau comunistă. 

Se vorbește prea puțin despre legătura dintre condițiile sociale de la răscoala din 1907 și propagarea antisemitismului la începutul secolului al XX-lea. De asemenea, așa-numitul proiect de „reîntregire națională” este prezentat ca fiind ceva inevitabil, inexorabil legat de istoria națională, ignorându-se nu doar trecutul antisemit al societății românești, ci și rolul minorităților în perioada pre-1918 și după 1920. 

Poate cea mai mare problemă legată de studiul antisemitismului, mai ales în școli, dar nu numai, este legată de natura antisemitismului în perioada interbelică și în timpul Holocaustului. Lipsa critică a asumării faptului că România a ucis aproape 400.000 de evrei și modul în care antisemitismul a contribuit la asta sunt una dintre marile probleme ale memoriei românești. Cred că istoria devine din ce în ce mai problematică într-un mediu naționalist cu cât e mai recentă. Și asta e normal oarecum, oamenii se simt mai apropiați de evenimentele recente. Problema însă e cum ne raportăm la aceste aspecte. 

Un ultim aspect pe care vreau să insist e modul în care nu am fost capabili să relaționăm la studiul antisemitismului recent, cel din timpul perioadei comuniste, pe de o parte, și cel imediat după 1989, pe de alta. Lipsa studiului academic pe extrema dreaptă în protestele de la mineriade, din timpul anilor ’90 sau de la intrarea României în Uniunea Europeană este o problemă ce poate și trebuie abordată, chiar și doar pentru a combate un fenomen ce devine din ce în ce mai insidios pe zi ce trece. 

Foto: Hepta

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro