Via Transilvanica în 2025, prin experiențele călătorilor: „Îți arată România așa cum rar o mai găsești: autentică, simplă și cu oameni calzi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În 2025, Via Transilvanica continuă să atragă tot mai mulți drumeți, în timp ce „drumul care unește” aduce laolaltă oameni, culturi și povești, într-un decor cu peisaje spectaculoase.
Cuprins:
- Peste 1.400 de kilometri prin zece județe
- „Vei avea ocazia să înțelegi țara și oamenii”
- „Am învățat să iubim liniștea și simplitatea naturii”
- „Am învățat să văd România altfel”
- „Lecția principală e că în echipă faci lucruri care te fac să crezi în echipă”
- „Via Transilvanica, un real plus pentru viitorul României”
- „Acest drum nu este doar o aventură sportivă, ci și o misiune”
- „Am ieșit din bula mea de zi de zi”
- „M-a învățat că România are multe de oferit”
- „Mi-a plăcut ideea de a mă regăsi pe mine în sălbăticie”
- „Este un drum atât de cunoaștere a țării cât și de autocunoaștere a sinelui”
- „Am învăț și lecția umilinței, să fiu exact cât trebuie”
- „Cu cât faci mai mult, cu atât îți place mai mult”
- „Pe Via, dacă pleci singur, nu ești de fapt singur niciodată”
Peste 1.400 de kilometri prin zece județe
Cei care au parcurs traseul în acest an vorbesc pentru Libertatea despre o experiență inedită, care este mai mult decât o aventură: o oportunitate de a se conecta cu natura și cu România necunoscută, plină de istorie, liniște și tradiții.
Începută în 2018 și finalizată oficial în 2022, Via Transilvanica traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta-Turnu Severin, pe un traseu de peste 1.400 de kilometri prin zece județe și zeci de comunități.
Dar acest „drum care unește”, cum a fost numit încă de la început, nu este doar o potecă marcată prin dealuri, sate și păduri. Este o călătorie interioară, un test de anduranță, o lecție despre generozitate, frică, curaj și reconectare cu ce înseamnă România profundă.
În 2025, tot mai mulți oameni – drumeți, alergători, bicicliști – aleg să pornească pe acest traseu, nu neapărat pentru a-l parcurge integral, ci pentru a redescoperi natura, simplitatea vieții la sat și, nu în ultimul rând, pe ei înșiși. Unii o fac singuri, alții în echipă sau alături de familie și copii.
Pe parcurs, întâlnesc localnici care oferă mâncare caldă și adăpost, câini de stână care cer prezență de spirit și calm, urși nevăzuți, dar simțiți, și borne kilometrice de andezit care marchează nu doar distanța, ci și transformarea.
Am adunat mărturiile unor români care au parcurs, în 2025, porțiuni variate ale traseului. Toți au revenit cu aceeași concluzie: Via Transilvanica nu este doar un drum. Este o experiență care te schimbă.
„Vei avea ocazia să înțelegi țara și oamenii”
Cosmin (41 de ani) și partenera lui Cristina au mers prima oară pe Via Transilvanica toamna trecută, la final de septembrie, timp de trei zile, într-o zonă care le era familiară - Terra Saxonum (ținutul sașilor) de la capăt până în Biertan. Au revenit în primăvara lui 2025, tot trei zile, de la Biertan la Micăsasa, dar și la o săptămână după inaugurarea noului tronson - Terra Borza Teutonica din Viscri până în Brașov.
„Pe jos sunt trecute opt etape, dar traseul merge bine de tot la bicicletă, iar nouă ne-a luat trei zile cu totul”, spune el. Au fost și în Ținutul de Sus, pe îndelete, și în total au strâns vreo 450 de kilometri până acum.
Bărbatul povestește cum au trăit tot felul de experiențe pozitive pe traseu, de la coborârile rapide către satele văzute din vârf de deal (Șeica Mică sau Deleni), la puiul fript în unt de o doamnă care a fost de două ori la Masterchef și care a trebuit să facă rapid de mâncare, după job, deoarece și-a schimbat planurile și i-a primit o seară să doarmă în Florești, după Sighișoara.
O lecție de viață au primit și de la domnul Ștefan, de la stâna deasupra satului Dorolea. „Ne-a chemat la el și ne-a oferit o mică lecție despre ce înseamnă să te bucuri că ai cu cine împărtăși povești, dar și mâncarea pe care și-a făcut-o cu drag. Inițial ne gândeam să ocolim stâna, atunci când am auzit câinii lui care lătrau hotărât, dar apoi, când am văzut borna Via pusă în mijlocul stânei, și pe el care ne făcea cu mâna, am zis că e motiv pentru care drumul trece pe acolo. A fost o oră în care am înțeles că avem multe motive să ne bucurăm de viața asta”.
Cosmin și Cristina au mers pe biciclete normale, cu bagaje mici, de 3-4 kilograme și au stat la localnici în fiecare seară de pe traseu. Cosmin îi sfătuiește pe cei care vor să le calce pe urme să meargă efectiv pe traseu, deoarece doar așa are sens. El recomandă oamenilor să facă acest traseu, deoarece „va face ceva legat de la o zi la alta, va înțelege ce capacitate de efort are și va avea ocazia să înțeleagă țara și oamenii de aici așa cum sunt ei”.
„Am învățat să iubim liniștea și simplitatea naturii”
Chifor Violeta (52 de ani) a început traseul anul trecut la Putna, atunci când a reușit să-și ia concediu timp de 10 zile. A parcurs 328 de kilometri în 9 zile, în alergare. Anul ăsta a continuat de la borba 313 Toaca, Mureș, și a ajuns în Malincrav, după 311 kilometri. I-a plăcut natura, oamenii simpli pe care i-a cunoscut, dar și viața satului.
A avut probleme cu câinii de stână, pe care le-a gestionat cu spray cu piper, dar și cu urșii, pe care nu i-a întâlnit, dar a văzut urme și mișcări prin stufăriș. „Am învățat să iubim liniștea și simplitatea naturii și a vieții trăite simplu de tot, cu apă de izvor, fructe culese din pomi, ciuperci din pădure și gătite la cazare, dar și somnul perfect după o oboseală frumoasă”, spune ea. I-ar plăcea ca traseul să scoată la lumină tradițiile și oamenii care le conservă, astfel încât străinii să vadă ce talentați sunt românii.
„Am învățat să văd România altfel”
Delia Chirilă a mers pe Via Transilvanica timp de patru ani, cu o pauză de un an, când a fost însărcinată. A început în 2021 (iunie-iulie, Putna - Vatra Dornei, 120 de kilometri), 2022 (iulie, Poiana Negri - Monor, 143 de kilometri), 2023 (iulie, Monor - Odorheiul Secuiesc, 177 de kilometri) și 2025, în septembrie (Sighișoara -Mediaș, 70 de kilometri), cu tot cu bebe.
Deși merge des în drumeții pe munte, a fost tentată de ideea de a călători la pas. Voia inițial pe El Camino, dar când a aflat despre Via Transilvanica, i s-a părut extraordinar, și-a convins câțiva prieteni, și a pornit la drum.
„Modul în care se călătorește pe Via nu se compară cu nimic altceva. Mersul pe jos fără scurtături, localnicii întâlniți pe drum cu care poți să discuți de parcă ați fi rude, mâncarea de la finalul zilei care are un gust minunat doar pentru că o meriți, prietenii cu care petreci timp care altfel nu ar exista, răbdarea de a-ți lua viața la pas”, zice ea.
Mai mult, Delia subliniază că are multe amintiri pe Via, majoritatea cu localnici - de la doamna Maria dintr-un sat din Bucovina, alături de pe care a făcut o poză, pe care ulterior i-a trimis-o prin poștă, domnul care i-a oprit la 9 dimineața să le dea o vișinată și care le-a povestit despre copiii lui, la doamna care i-a chemat în curte la cafea, le-a făcut popcorn și le-a dat mere.
Tânăra spune că secțiunea Bucovina i s-a părut printre cele mai grele, aproape de un traseu montan, în rest consideră traseul accesibil din punct de vedere al condiției fizice, dar crede că drumul este totuși pentru cei care obișnuiesc să facă mișcare.
„Ne-a fost des frică de urși. Începeam ziua de traseu și localnicii ne spuneau să avem grijă că sunt urși chiar pe porțiunea unde urmează să mergem. Nu e chiar avertismentul cu care vrei să-ți începe ziua”, adaugă ea, nu fără a preciza că n-au întâlnit niciodată unul.
Cât despre câini, nu au avut probleme nici aici, deoarece au fost un grup mare. Despre lecțiile deprinse odată cu această experiență, Delia zice că a învățat să vadă România altfel.
„Așa cred că se poate simți o iubire de țară, lăsând la o parte clișeele - să vrei să-ți cunoști localnicii și să înțelegi modul în care trăiesc, să afli despre istoria locurilor chiar din muzeul satului, să înțelegi geografia și de ce undeva se mănâncă ciuperci și mămăligă și altundeva varză și cartofi.
Oricât mi-aș plănui pentru fiecare an vacanțe în Grecia sau Italia, Via este vacanța pe care o aștept cel mai mult. Mi se pare extraordinar la Via cum ne arată că în fiecare colț de lume, în fiecare sătuc există ceva care merită văzut sau ascultat, o biserică, o fântână, o priveliște. Când toată lumea caută Castelul Bran și pe Dracula, Via îți povestește despre inima Reginei Maria”.
I-ar plăcea să se facă un traseu și pe linia țării - Maramureș - Deltă - dar până acum, eforturile uriașe făcute de organizatori i se pare fantastice. Le recomandă oamenilor Via dacă vor să facă o pauză de la viața pe care o duc, dacă vor să capete puțină perspectivă, să vadă care le sunt limitele fizice și cât pot duce în natură, alături de un grup de oameni.
„Lecția principală e că în echipă faci lucruri care te fac să crezi în echipă”
Marius Coșofreț (49 de ani) a fost pe Via Transilvanica alături de soția lui, în august-septembrie 2025, atât pentru că au vrut să-și testeze limitele, cât și pentru a se conecta cu natura. Au parcurs 120 de kilometri, etapa Bucovina, de la Putna la Poiana Negri.
I-a plăcut foarte tare intimitatea relației dintre om și natura, dar și aventura în sine, deoarece nu știa niciodată unde vor înnopta sau cât vor parcurge într-o zi. „Pentru noi a fost un traseu greu, fizic și psihic. Am ieșit din starea de confort. Problemele au fost doar cele fizice, efort și anduranță. Câinii, ursul, soarele nu au reprezentat dificultăți. Lecția principală e că în echipă faci lucruri care te fac să crezi în echipă”, spune el. I-ar plăcea ca traseul să aibă posibilități de campare mai organizate și numeroase, ghidul să fie actualizat și delimitarea etapelor de traseu să fie mai clară.
„Via Transilvanica, un real plus pentru viitorul României”
Alexandra Simion (39 de ani) a început să descopere potecile Via Transilvanica în 2020, alături de soțul ei, Cristi, odată cu un segment liniștit din Terra Saxonum, între Saschiz și Cloașterf. Ea l-a parcurs în alergare, iar el pe două roți.
„Am alergat în voie pe potecile Via Transilvanica, în lumina caldă a apusului. Nici țipenie de om, doar câteva vaci curioase pe marginea drumului, completând perfect tabloul rural. A fost un moment rar — de tihnă, de libertate si de conexiune cu locul. Asta este una dintre amintirile care mi-au ramas in suflet”, zice ea. În 2025, în iunie, a făcut cea mai lungă drumeție de pe Via de până acum - a parcurs 100 de kilometri cu un copil de 9 ani, băiatul prietenei ei - au plecat din Putna și s-au oprit, după cinci zile, în Vatra Dornei.
Putna, spune ea, este locul unde a început promisiunea, când în primăvara lui 2021 a hotărât să ia la pas traseul, de la kilometrul zero. Ploaia i-a pus bețe-n roate și a parcurs doar Putna - Sucevița (18 kilometri). Tot în 2025 a făcut parte și din grupul de turiști și localnici, deschizători de drum pe noul tronson de pe Via Transilvanica, când a parcurs cei 10 kilometri dintre Zărnești și Bran alături de Tibi Ușeriu. Alexandra și-a documentat aventurile pe blogul personal și spune că porțiunea Putna-Vatra Dornei este mai dificilă din cauza diferențelor de nivel, ceea ce poate fi mai solicitant cu un rucsac de aproximativ 10 kilograme în spate, fără o minimă pregătire înainte.
Are o teamă de câini, motiv pentru care trecerea pe lângă stâni reprezintă un element de stres, deși nu a întâmpinat probleme până acum. Nu s-a întâlnit nici cu urși, dar a evitat Terra Saxonum și Sicolorum, unde riscul este mai mare. Odată cu experiențele trăite, a învățat de la comunitatea Via cum să se comporte în preajma câinilor, și este recunoscătoare că acest traseu pune în evidență viața rurală.
Via aduce la un loc oameni frumoși, care știu că schimbarea începe cu noi înșine. Mi-ar plăcea să putem parcurge traseul fără teama urșilor și a câinilor de la stână, în rest nu am nimic de adăugat. Oricum, mi-am adunat curajul și tot am plecat pe potecă. Asta încurajez și mai departe - să vă faceți curaj și să porniți, surprize frumoase vor apărea. O dorință ar fi să parcurgem Via în 30-40 de zile cu cortul, așa că ar fi util să existe o hartă cu zonele de camping on și off Via, mai spune Alexandra.
Ea ar recomanda doritorilor să încerce, mai ales că aici pot experimenta tot mai mult agroturismul și ecoturismul – două forme de turism aflate în plină dezvoltare, care pun accent pe sustenabilitate, respect față de natură și sprijinirea comunităților locale.
„Credem sincer că Via Transilvanica este unul dintre cele mai valoroase proiecte apărute în ultimii ani și reprezintă un real plus pentru imaginea și viitorul României”.
„Acest drum nu este doar o aventură sportivă, ci și o misiune”
Magda Marin (37 de ani) este mama unei fetițe de 13 ani și a început aventura pe Via Transilvanica anul acesta, alături de George, cel mai bun prieten al ei.
„Motivația noastră a fost una cu dublu sens: pe de o parte, dorința de a descoperi țara pas cu pas (chiar dacă noi am parcurs traseul în alergare), iar pe de altă parte, dorința de a transforma această experiență într-o „alergare cu sens”, prin care să susținem cauze sociale importante – copiii din centrele CONCORDIA și programele celor de la Help Autism”, povestește tânăra.
Au pornit de la Putna și au parcurs, etapă cu etapă, sute de kilometri, iar momentan sunt încă pe traseu. „Fiecare etapă a fost gândită pe distanțe lungi, între 40–50 km/zi, iar în unele zile am avut chiar și 60 de kilometri. Pentru noi, acest drum nu este doar o aventură sportivă, ci și o misiune”, explică ea.
Magda a fost impresionată de oamenii pe care i-a întâlnit pe traseu, de la localnici care i-au primit în casele lor, la gazdele care le-au gătit sau prieteniile noi pe care și le-au făcut pe drum. „O amintire specială a fost seara petrecută în curte la părintele Filip, din Râu Bărbat, la foc, unde am stat la povești și am privit stelele. La fel, momentele în care ne spălam hainele la lighean și mâncam mâncare gătită de noi din produse de la localnici, au rămas printre cele mai autentice clipe”, își aduce aminte.
Magda povestește cum Via este un traseu solicitant cu provocări diverse, de la diferențele mari de nivel și traseele abrupte, condițiile meteo schimbătoare sau lipsa semnalului în anumite zone, la lipsa somnului (adesea trebuiau să gătească după ce ajungeau și în fiecare seară își spălau echipamentul de alergare, pentru că aveau doar vestele de alergare cu ei).
Odată cu aventura, au învățat puterea parteneriatului, faptul că s-au susținut reciproc și au transformat oboseala în motivație, au învățat că simplitatea e un dar și nu ai nevoie de multe să fii fericit, dar și că fiecare pas poate avea sens - „alergarea nu mai e doar despre kilometri, ci despre a lăsa ceva bun în urmă.”
Tânăra povestește cum marcajele sunt în general bune, dar există zone unde ar fi nevoie de mai multă vizibilitate și întreținere, dar și despre cum ar fi utilă mai multă promovare locală, astfel încât oamenii să înțeleagă mai bine ce înseamnă Via și să fie mai implicați ca gazde sau sprijin pentru drumeți și alergători.
„Un accent pe promovarea localnicilor și mai puțin pe cea a pensiunilor/hoteluri. Via este despre oameni. Nu este doar un drum, ci o călătorie interioară. Îți arată România așa cum rar o mai găsești: autentică, simplă și cu oameni calzi.” În ce privește câteva sfaturi pentru posibilii doritori, ea zice:
- să fii pregătit fizic, dar și mental
- să îți amintești mereu de ce ai pornit pe drum, pentru că asta îți va da putere să mergi mai departe
- să îți gestionezi atent mesele și sursele de apă (în cazul nostru, fiind în alergare, acest lucru a fost esențial).
„Am ieșit din bula mea de zi de zi”
Larisa Popescu (50 de ani) și-a dorit inițial să parcurgă El Camino, dar când a aflat despre Via Transilvanica s-a reorientat. A parcurs o parte din Terra Saxonum - a plecat de la Sighișoara și a mers până la Mediaș.
„Cred că întreaga experiență Via Transilvanica este ca un puzzle în care fiecare piesă are rolul ei: natura, mersul, timpul cu tine, oamenii întâlniți, poveștile de la localnici și toți cei întâlniți, provocările, descoperirile, momentele de «aha», vizitarea satelor sau alte locuri speciale”, spune ea.
Consideră că este necesar un minim de antrenament înainte de a porni la drum, dar și încălțăminte bună și să îți asculți corpul când are nevoie de pauze. Nu s-au întâlnit cu urși, dar au văzut urme, iar cu câinii de la stână n-au avut probleme, pentru că ciobanii au fost pe fază și i-au potolit.
„Noi am avut un clopoțel legat de rucsac, un fluier și un spray de urși (pe care din fericire nu l-am folosit”. I-a ajutat aplicația Via Transilvanica care funcționează prin GPS și în zonele fără semnal, dar și faptul că traseul a fost bine marcat și s-au aprovizionat bine cu apă. „Via Transilvanica mi-a arătat o Românie pe care o ador și am ieșit din bula mea de zi de zi. Cred că este extraordinar să ne oferim acest gen de experiențe ce ne hrănesc spiritul și mintea și ne provoacă corpul la mișcare”, încheie ea.
„M-a învățat că România are multe de oferit”
Simona Toma (40 de ani) a parcurs parte din Via Transilvanica în perioada mai-august 2025, motivată de dorința de a descoperi România într-un ritm lent, autentic, cât și de plăcerea de a se conecta cu natura. „Am mers aproximativ 125 km, de la Putna până la Poiana Negrii. Am trecut prin sate pitorești din zona Bucovinei, prin păduri și dealuri, dar și prin locuri încărcate de istorie – mănăstiri și biserici vechi”, zice ea.
I-au plăcut peisajele și oamenii întâlniți pe drum, țăranii alături de care a luat masa, dar și liniștea serilor petrecute în Bucovina. „O amintire care mi-a rămas la suflet este ca la terminarea unui traseu, am fost nevoită să mă întorc într-o alta localitate după mașină, iar oamenii locului au fost foarte binevoitori și săritori, m-au luat cu mașina pentru scurta navetă pe care am fost nevoită să o fac. A fost un gest simplu, dar de neuitat”.
Simona spune că traseul nu este extrem de dificil, dar cere răbdare și rezistență fizică. Cea mai mare provocare pentru ea au fost distanțele lungi dintre unele sate. Nu a avut probleme cu animalele, dar a întâlnit câini de la stână care au necesitat calm și atenție.
Am învățat că e bine să avem încredere în oameni și să ne bucurăm de drum, nu doar de destinație. Via Transilvanica m-a învățat că România are multe de oferit. Îmbunătățiri pot fi aduse mereu, și cu ajutorul nostru, al drumeților, prin donare, cumpărare de produse etc. ca ulterior să se reflecte și în teren. Sfatul meu pentru cineva care vrea să parcurgă traseul: să nu se grăbească, să-și facă timp pentru a sta de vorbă cu localnicii și să fie pregătiți cu echipament bun pentru toate tipurile de vreme, încheie ea.
„Mi-a plăcut ideea de a mă regăsi pe mine în sălbăticie”
Marius Mardaloescu (55 de ani) a fost pe Via Transilvanica în 2023 (Lupeni-Blaj), 2024 (Blaj-Oțelu Roșu) și 2025 (Putna-Brâncovenești), de fiecare dată în august. „Mi-a plăcut ideea de a străbate țara pe biclă, de a întâlni oameni, de a mă regăsi pe mine în sălbăticie și de a trăi o experiență nouă”, spune el.
I-au plăcut oamenii pe care i-a întâlnit pe traseu, dar și localnicii, iar o amintire care i-a rămas la suflet este legat de un ghid montan pe care l-a întâlnit pe drum, până în Sighișoara, alături de un grup de englezi. „Ne-am contrat pe tema traseului, dar până la urmă a ajuns să mă invite la el acasă, am luat cina împreună și am dormit la el în casă, în Cetate. Una peste alta, am rămas prieteni! Asta n-o s-o uit niciodată”, spune el.
Marius mărturisește că traseul nu este ușor, dar nici să-ți ridice probleme insurmontabile, ci mai mult ține de psihic și crede că poate fi mai ușor de parcurs, dacă nu ești singur. La provocări, el nu pune la socoteală urșii sau câinii de stână, ci bătălia cu propriul psihic. El recomandă doritorilor să facă acest traseu pentru că e frumos și reconfortant.
„Bucură-te de natură, interacționează cu oamenii și deschide-de când ai ocazia, fără să te aștepți musai la recompense imediate, ele vor veni ulterior ca amintiri și senzații.”
„Este un drum atât de cunoaștere a țării cât și de autocunoaștere a sinelui”
Andreea Apostol (23 de ani) a început traseul în august 2024, când a parcurs secțiunea Putna Sucevița - Vatra Moldoviței - Sadova, iar anul ăsta, tot în august, a parcurs secțiunea Sadova - Pasul Mestecăniș - Vatra Dornei - Poiana Negrii - Lunca Ilvei. A făcut un total de 140 de kilometri până acum, iar motivația ei a fost că vrea să vadă și descopere România cât de mult poate.
„Mi-a plăcut foarte mult că m-am simțit de parcă sunt într-o altă lume, o altfel de Românie, am simțit că îmi hrănesc sufletul cu ceva după care tânjea de foarte mult timp. Peisaje inedite, păduri frumoase, oameni primitori, mâncare foarte bună și multe animale (mai ales cai)”, spune ea. În ce privește dificultatea, ea spune că depinde de rezistența fiecăruia, dar nu ar recomanda parcurgerea mai multor secțiuni cuiva care nu are o condiție fizică cât de cât bună.
„Sunt aproximativ 20 de kilometri de mers pe jos pe zi și contează foarte mult și perioada în care alegi să mergi. Cu urși nu ne-am întâlnit, deși am văzut urme. În schimb, am fost înconjurați de câini la o stână, strategia noastră a fost să stăm îngrămădiți și să menținem distanța cu bețele de trekking până când a apărut ciobanul. Oricum am fost echipați cu spray de urs, fluier și petarde (în cazuri excepționale, pentru a-i speria)”, explică tânăra.
O lecție pe care a învățat-o pe traseu este că pot apărea situații neprevăzute și e important să fii pregătit să le gestionezi. A învățat și cum e important să ai grijă de tine pe traseu, chiar dacă ești acaparat de frumuseți, de la cum te alimentezi, la cum bei apă sau te protejezi de soare.
Nu are nimic de obiectat la traseu, dar spune că a avut probleme cu una dintre cazările luate din ghidul oficial, unde locuința nu arăta deloc ca-n poze, nu erau respectate condițiile minime de igienă, iar camerele nu au fost curate.
„Recomand acest traseu pentru că este un drum atât de cunoaștere a țării cât și de autocunoaștere a sinelui. Sunt lucruri pe care nu le poți vedea și trăi în mod normal în viața de zi cu zi. Sunt descoperiri atât de locuri noi și inedite cât și descoperiri interioare. Îți arată că poți face lucruri de care nu credeai că ești capabil și îți oferă amintiri, uneori chiar și prietenii pentru toată viața”, încheie Andreea.
„Am învăț și lecția umilinței, să fiu exact cât trebuie”
Liliana Grigore (58 de ani) a parcurs Via Transilvanica în 57 de zile, în mai multe episoade. Prima oară a pornit la drum entuziasmată, fără spray de urs și fără echipamente, iar la Vatra Moldoviței, când s-a întâlnit cu ursul, a văzut realitatea. S-a întors în Galați, și-a cumpărat cele necesare și a pornit la drum cu mai multă încredere.
„Am parcurs integral Via Transilvanica (1.400 de kilometri), iar anul acesta am finalizat și noua extensie de 170 de kilometri de la Archita la Brașov. A fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale vieții mele, și spun asta fără să exagerez.
M-am cunoscut pe mine, cât pot fi de curajoasă, și când să pun limite. Am aflat despre mine însămi multe aspecte pe care nu le-aș fi bănuit, dar și multe neajunsuri la care trebuie să mai lucrez. Cea mai frumoasă amintire este Fundătura Ponorului, care pentru mine a fost magic, poate cel mai frumos loc din România, neatins de civilizație. Natura a construit acolo un loc perfect”, spune ea.
Liliana crede că nu e un traseu greu, ci unul care poate da dependență. „Am fost înconjurată de multe ori de câini mari, ciobănești, însă am vorbi cu ei cu voce scăzută și, surprinzător, s-au potolit. Trebuie să ai prezență de spirit, iar cei care dau din coadă, oricât ar lătra, nu mușcă niciodată.” Pe zonele cu urși a folosit și un aparat de radio cu baterii, dar și fluiere.
„Am dat de ei, dar nu ne-au atacat niciodată. Cred că e exagerată atitudinea din presă despre urși. Animalul își vede de viața lui, dacă nu e agresat în vreun fel”, mai spune femeia. Ea încheie prin a recomanda doritorilor să facă din traseu cât pot, deoarece e vorba de conexiunea cu noi înșine. „Am învăț și lecția umilinței, să fiu exact cât trebuie. Am învățat că poți să trăiești cu doar un pachețel cu mâncare și o sticlă cu apa în fiecare zi. Am cunoscut oameni simpli, dar extraordinari. Acum aștept o nouă extindere a traseului. De fapt, am reînceput VT. Nu pot sta prea mult departe de drum”.
„Cu cât faci mai mult, cu atât îți place mai mult”
Mădălina (41 de ani) a parcurs Bucovina și parțial Ținutul de Sus, până la Bistrița, la începutul lui septembrie.
Două lucruri m-au motivat să pornesc: voiam să văd dacă România mai are ceva autentic și bun și dacă pot parcurge un traseu de lungă distanță. În total au fost 220 de kilometri. Traseul nu e greu, dar cere destulă rezistență. Bucovina are diferențe mai mari de nivel și etapele sunt lunguțe, așa că poate pune probleme cuiva care nu a mai făcut trasee de distanță, cel puțin dacă vrea să parcurgă toată regiunea odată. Dar nu aș spune că e dificil. Nu am întâlnit urși, doar urme, în Bucovina una singură, în Bistrița Năsăud mai multe, spune ea.
Mădălina mărturisește că traseul trecut pe lângă stâne, uneori prin mijlocul unora, și toate au câini, dar nu a avut probleme cu ei, deoarece au fost calmați de ciobani, în mare parte.
„Traseul e frumos, pitoresc, foarte bine marcat, aplicația este la fel foarte buna. Nu mi-au plăcut unele porțiuni de asfalt, dar nici nu puteau fi evitate cu totul, trebuia făcută legătura între zone cumva. Cel mai mult mi-a plăcut că am întâlnit oameni buni și săritori și că am descoperit locuri necunoscute. Cu cât faci mai mult, cu atât îți place mai mult și nu vrei să te oprești”, încheie ea.
„Pe Via, dacă pleci singur, nu ești de fapt singur niciodată”
Bogdan Matei (33 de ani) a început Via Transilvanica la început de septembrie și a parcurs-o pe toată, pe bicicletă. L-au motivat, după cum spune, trei lucruri - și-a dorit să parcurgă toată țara noastră legat, de la un capăt la altul, este student la Sociologie și avea nevoie de motivație pentru licență, așa că a adunat date pentru lucrare de pe traseu și, pentru că a mai scris cărți despre călătoriile sale în lume, a vrut să scrie una și despre România, implicit experiența lui pe Via.
I-au plăcut atât peisajele de pe drum, dar și oamenii cu care a stat la povești și care l-au ajutat cum au putut, de la doamna Maria din Monor care l-a chemat să-și pună cortul la ea în curte, la un domn de la Castelul Teleki care i-a oferit apă minerală și au stat de vorbă.
„Oameni cu care interacționezi puțin, dar care-ți umplu sufletul”. În ceea ce privește dificultatea, Bogdan a spus că este dificil, mai ales pe bicicletă și mai ales așa cum a făcut-o el, singur, cu cortul și toate resursele după el. Are multă experiență pe două roți, dar tot i-a fost greu. Nu a avut probleme nici cu urșii, nici cu câinii e la stână, ci mai mult cu noroiul, deoarece blochează roțile și face parcurgerea drumului foarte grea.
„Am făcut multe trasee prin Europa și prin România, așa că nu a fost o călătorie inițiatică pentru mine, dar lecția principală este că trebuie să ieși din zona de confort. Pentru mine a fost o premieră că am plecat singur, iar surpriza și lecția principală pe care am avut-o și învățat-o este - pe Via, dacă pleci singur, nu ești de fapt singur niciodată”, a spus el, nu fără a preciza că pe traseu sunt mereu oameni, fie trecători, drumeți sau localnici.
I-ar plăcea ca traseul să fie mai bine semnalizat în intersecții, iar în ceea ce privește sfaturile pentru doritori, recomandă să nu subestimeze traseul, mai ales cei care vor să-l facă cap coadă, deoarece este lung, dificil și cu multe diferențe de nivel, să-și ia minimul necesar, deoarece la drum lung fiecare gram contează și va însemna extra oboseală și frustrare, dar mai ales să fie curajoși, deoarece e fain. „E o formă de autocunoaștere și cunoaștere a României și aș recomanda să-l facă toți cei care vor să descopere România așa cum e, înainte ca tehnologia să ne cuprindă cu totul”, a încheiat el.
