Victime colaterale

In Romania postdecembrista minerii si-au creat un trist renume. Violenti, influentabili, masa de manevra pentru politicieni sau sperietoare pentru guvernele cazute in dizgratia populara. Au ajuns pana acolo incat nici macar nu au mai fost priviti ca indivizi, ca cetateni, ca oameni cu necazuri, nevoi si prea putine bucurii. Minerii au reprezentat in ultimii 15 ani doar o entitate. Un element statistic sau o grupare care nu se divide la membrii care o compun. Ion Iliescu i-a chemat la Bucuresti de cate ori a avut nevoie sa-si consolideze pozitia. In replica, guvernarea CDR din anii 1996-2000 a pedepsit mineritul in integralitatea lui, inchizand minele si reducand drastic subventiile care se duceau, o parte, si in perfectionarea masurilor de securitate. Astfel, majoritatea minerilor care au mai ramas sunt de fapt condamnati la moarte prin locul de munca.

Tragedia de la Anina i-a pus imediat in miscare pe toti oficialii, in frunte cu “fesul statului”. Declaratii, compasiuni, condoleante si promisiuni de ajutorare a familiilor celor decedati. Dar cu ceilalti ce se va intampla? Cine poate garanta ca aceasta este ultima tragedie? Vrem sa ne integram in Europa, dar nu-i putem lasa pe mineri afara. Si ei trebuie priviti si considerati cetateni cu drepturi reale in Romania. Au platit timp de 15 ani naivitatea lor din 1990. Putem considera ca socotelile au fost incheiate si ca cea mai lunga rafuiala colectiva cu o categorie profesionala trebuie sa inceteze. Si ei sunt oameni si au nevoie de atentie guvernamentala nu atunci cand mor, ci mai ales cand traiesc.

Urmărește-ne pe Google News