De Cătălin Doscaș,

La Muzeul Ceasului din Ploieşti, istoria acestui paradox este condensată în cateva vitrine şi încăperi. Tot aici se află şi cel mai vechi ceas din România, o combinaţie ciudată, pentru un ochi neavizat, între un ceas mecanic şi un astrolab, care era folosit pe vremuri la măsurarea poziției aștrilor sau a coordonatelor geografice ale locului.

Ceasul de la Ploieşti are 465 de ani şi a ajuns în România în anii 70 după ce a fost achiziţionat de fondatorul muzeului, profesorul Nicolae Simache. A fost produs în Franţa şi este singurul de acest fel din lume.

Comenzi speciale, cu inscripții în limba română

Se pot vedea cadranele destinate lunilor anului, decadelor acestora, zodiilor corespunzătoare. Este o piesă clasată în Tezaurul Naţional”, explică conservatorul instituţiei Carmen Banu.

România nu are însă o tradiţie în domeniul orologeriei. Primele ceasuri au fost construite abia 200 de ani mai târziu, pe la jumătatea anilor 1700, de etnici germani, în Transilvania.

România a fost în schimb un importator serios. “Existau comenzi speciale lucrate în Elveţia, cu inscripţii în limba română. Ceasurile erau destinate unor insitutuţii precum Căile Ferate Române, Obervatorul Maritim Român”, mai spune Carmen Banu.

Odată cu industrializarea, costurile de producţie pentru instrumentele de măsurare a timpului au scăzut semnificativ iar ceasurile de buzunar au împânzit provinciile istorice. Mărturie stă un ceas, expus tot la Ploieşti, care a fost construit în jurul anului 1859 şi care are pe capac gravate stemele Moldovei şi Ţării Româneşti.