Opt rezidenți: „Progresul înseamnă și ca medicii să recunoască fără rușine neregulile din spitale, astfel încât să corecteze lipsurile”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Tânăra studentă la Medicină Ada Voiculeanu, care face parte din redacția Gen, revistă, a vorbit în articolul de ieri despre temerile ei ca viitor medic. Astăzi, prezintă vocile a opt rezidenți care povestesc cum văd sistemul medical din România. Acest drum e pavat cu momentele în care s-au simțit apreciați sau deznădăjduiți, în care și-au spus părerea sau au tăcut. Cu toții își doresc un singur lucru: să aibă un loc de muncă într-un spital din țară. Duminică, 15 noiembrie, are loc concursul național de intrare în rezidențiat pentru viitorii medici și farmaciști.
Cuprins:
- “Bine ai venit, o să înveți să fii cea mai bună secretară din lume!”
- “Pe Radiologie și Imagistică mă simțeam ca o vânzătoare la magazin”
- Mulți medici pleacă fiindcă s-au săturat să lucreze într-un sistem putred
- “Am lucrat într-o săptămână peste 100 de ore, din care doar 40 au fost plătite”
- “În pandemie, colectivul nostru s-a unit”
- “Dacă aș pleca, nu ar fi din motive financiare”
- Victima e pacientul
- “Ai mult mai multă independență ca rezident în Franța”
- “Aleg mereu pacientul în defavoarea birocrației”
- “O să înnebunești și tu dacă faci psihiatrie”
- Uneori, rezidenții de la Psihiatrie sunt diagnosticați cu boli psihice de către seniori
- “În România, neavând relații, nu reușeam să lucrez într-un spital de referință”
- “Există o frică de a lua decizii”
- “Medicii tineri se lovesc de dinozaurii din sistem”
Maria*, 26 de ani, e rezidentă de opt luni la Cardiologie, iar două luni a lucrat pe o secție de COVID-19. Îi place mult specialitatea pe care și-a ales-o, dar se plânge de birocrație și de faptul că nu dobândește abilități practice.
“Bine ai venit, o să înveți să fii cea mai bună secretară din lume!”
“Mai mult scriu foi decât examinez pacienții”, spune ea. “Un rezident mai mare mi-a zis în prima zi: Bine ai venit, o să înveți să fii cea mai bună secretară din lume!”.
În șase luni, am pus mâna pe transductorul de ecografie (n.r. - partea din ecograf pe care o manipulează medicul) de trei ori, ceea ce e foarte puțin, pentru că medicul coordonator e mereu grăbit, lucrează la privat și nu are timp să ne lase să facem și singuri.Maria, rezidentă la Cardiologie:
Și-ar dori să lucreze în România, într-un oraș mai mic din județul ei de origine. Dacă nu găsește un post, o să se orienteze spre privat, cu toate că pentru medicii la început de drum, care nu au pacienți proprii, privatul reprezintă o opțiune din care se câștigă prea puțin.
*Când am început documentarea acestui articol, mai mulți rezidenți au refuzat să vorbească cu mine, de teamă că se vor expune. Cei care au acceptat sunt mai puțini decât cei care m-au refuzat. Am decis împreună cu medicii rezidenți intervievați să nu le dezvălui identitatea ca să poată vorbi fără teamă despre neregulile din sistem. Prenumele folosite în text nu sunt reale.
“Pe Radiologie și Imagistică mă simțeam ca o vânzătoare la magazin”
Diana, 28 de ani, a decis să își schimbe rezidențiatul de pe Radiologie și Imagistică Medicală după 11 luni. A renunțat la o specialitate care o pasiona și pentru care a muncit mult ca să ia o notă mare la examen, pentru un rezidențiat în Boli Infecțioase, un domeniu puțin căutat și cu riscuri mai mari.
“Pe Radiologie și Imagistică mă simțeam ca o vânzătoare la magazin”, spune ea. Medicul clinician - coordonatorul ei - o punea să descrie imaginea fără să pună un diagnostic de ansamblu, pentru că nu ajungea niciodată să vadă pacientul. În mod normal, ar fi trebuit să urmărească atât simptomele pacientului, cât și imaginea organului afectat, așa cum făcea la stagii în timpul facultății - unul dintre motivele pentru care a ales specialitatea aceasta. Dar când a ajuns rezident, a simțit că devenise “doamna de la calculator care doar scria ce i se spunea”.
A ales Boli Infecțioase, unde e în prezent rezidentă în anul II, pentru că știa din timpul facultății că la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase Cluj-Napoca o să aibă parte de un colectiv de la care va avea ce să învețe și va lucra într-un spital bine dotat. S-a integrat, îi place și se bucură de decizia ei.
De când a început pandemia, lucrează în linia întâi pe secția de COVID-19. “Totul e foarte bine pus la punct la noi în spital, nimeni din personalul medical nu s-a infectat”, spunea ea în luna august.
Și nu cred că e în regulă faptul că la început, când nu erau echipamente, cadrele medicale din România se plângeau sau demisionau, iar la New York purtau tot felul de saci pentru a ajuta pacienții.Diana, rezidentă la Boli Infecțioase:
Diana se gândește să plece în străinătate. “Dacă nu ești convins că vrei să te sacrifici acasă, cred că e normal să pleci. Mă gândesc că mulți s-au săturat să lucreze într-un sistem medical atât de putred”.
Mulți medici pleacă fiindcă s-au săturat să lucreze într-un sistem putred
După trei ani de muncă în spitalele din România, crede că medicii și asistentele pleacă din țară pentru că nu au posturi sau nu au echipamente medicale și sunt frustrați că nu pot să facă mai multe pentru pacienți.
În România, nu-i plac doctorii care iau șpagă, sistem întreținut și de pacienții care cred că nu îi vindeci decât dacă le accepți banii. I s-a întâmplat să fugă pe coridoare prin spital ca să scape de insistențele lor.
Tinerii medici se tem să vorbească despre neregulile din sistemul medical și din cauza asta acestea sunt perpetuate, crede Diana. “Ni s-a zis să facem mai multe gărzi decât aveam în legislație pentru că eram prea puțini pe secție și rămâneau gărzi fără rezidenți. Cum nouă nu ni se plătește nicio gardă, am mers toți rezidenții, am semnat, am zis că nu e legal și că nu vrem să facem. Directorul medical a zis «OK, aveți dreptate. Crezi că se întâmplă în multe spitale așa? Eu nu cred»”.
Diana înțelege atitudinea supusă a rezidenților, deși o critică - nu știe ce ar face ea într-o situație-limită și nu vrea să fie ipocrită. “După rezidențiat, mulți muțesc pur și simplu, nu mai au răbdare și chef să fie vocali, vor doar să fie lăsați în pace”, spune ea.
“Am lucrat într-o săptămână peste 100 de ore, din care doar 40 au fost plătite”
Jamal, pe jumătate sirian, are 25 de ani și este rezident în anul II la Anestezie și Terapie Intensivă (ATI) în Cluj-Napoca. El spune că a fi rezident în România e ca un fel de one man army: “Faci de toate, de la reparat imprimante până la transportul și tratamentul pacienților”. Din primul salariu și-a cumpărat un telefon mai performant cu care face poze la anumite elemente din intervenții și pe care și-a instalat ghiduri medicale.
Lucrează într-un spital din Cluj-Napoca, unde i se permite să consulte pacienții și să lucreze practic: intubează, resuscitează, montează catetere centrale, efectuează anestezii; și unde medicii cu experiență îi răspund la întrebări.
“În pandemie, colectivul nostru s-a unit”
În România lipsesc medici anesteziști, așa că se simte adesea suprasolicitat: “Am lucrat într-o săptămână peste 100 de ore, din care doar 40 au fost plătite și am făcut șase sau șapte gărzi într-o lună, deși teoretic trebuia să fac doar una, iar până în anul III n-o să-mi fie plătită niciuna. Dacă apuci să mănânci în timpul unei gărzi, e ceva wow”.
Câteva luni a lucrat pe secția de ATI COVID. “Ce m-a șocat când eram pe secția COVID a fost că lucram cu multe asistente, infirmiere și medici de pe alte specializări care nu aveau nicio pregătire pe ATI și pierdeam timp să le explic foarte clar toți pașii pe care urmau să îi facă unui pacient căruia puteam anticipa că urmează să i se agraveze starea”, spune el.
“Adică în ATI există momente când simți că pacientul merge rău și trebuie să intervii, iar dacă nu știe fiecare ce trebuie făcut sau se desterilizează cineva din greșeală, trebuie să reiei totul. Chiar dacă a fost o perioadă critică, munca mea pe secția de ATI în pandemie a fost o experiență care ne-a unit colectivul”.
Jamal, rezident în anul II la Anestezie și Terapie Intensivă în Cluj-Napoca:
“Dacă aș pleca, nu ar fi din motive financiare”
Paul are 27 de ani și e rezident în anul II la Chirurgie Generală în Cluj-Napoca. A vrut din facultate să facă chirurgie, deși își închipuia că îi va fi greu să aibă o viață personală. Nu s-a înșelat: primește tot timpul apeluri de la pacienți, dar consideră că trebuie să fie mereu disponibil, ca să le câștige încrederea. Are noroc de un colectiv bun și primește ajutorul colegilor rezidenți sau specialiști dacă are nevoie.
“Lucrul care m-a izbit cel mai tare e că brusc devii responsabil față de pacienți, ceea ce nu simți deloc ca student”, spune el.
Sunt suprasolicitat, dar nu neapărat de doctori, ci de sistem; trebuie să fac multe într-un timp scurt: vizita pacienților, verificarea tratamentelor, condicile, să scriu intrările, ieșirile și foile de observație ale pacienților, să externez în siguranță bolnavul, să scriu referate pentru pensiile de boală, îngrijiri la domiciliu, să consult pacienții în ambulator, să scot tuburi de dren sau suturi, să scriu concedii și să operez patru, cinci, opt ore în sală, cu tot ce presupune protocolul operator. Paul, rezident în anul II la Chirurgie Generală în Cluj-Napoca:
“Pe lângă toate acestea, apar situații critice: un pacient începe să sângereze în timpul operației sau starea pacientului se degradează post-operator”, mai spune Paul.
Victima e pacientul
Despre sistemul medical de la noi spune că de prea multe ori merge cu “lasă-mă să te las” și că nu se fac investițiile și achizițiile care trebuie în spitale, iar victima e pacientul. În secția lui, lipsesc firele de sutură sau acestea sunt de slabă calitate. “Am crește eficiența actului medical dacă am avea echipamente corespunzătoare, ca în străinătate”.
Îl întreb dacă crede că generația noastră contribuie la schimbarea în bine a sistemului medical. E o pantă ascendentă vizibilă, spune el, dar reforma sistemului medical nu vine atât de repede cum ar trebui. Din punctul lui de vedere, progresul înseamnă și ca medicii să recunoască fără rușine neregulile din spitale, astfel încât să corecteze lipsurile.
Paul își dorește să profeseze ca medic chirurg în România, preferabil într-un centru universitar - nu dintr-un moft, ci pentru că știe că doar în orașele mari ale României ar avea la dispoziție echipamente medicale moderne. Varianta cea mai sigură ca să obțină un post într-un centru universitar e să-și dea doctoratul, ca să devină asistent universitar, pentru că nu are pile să obțină altfel un post, așa cum se obțin multe dintre joburile din centrele universitare. “Dacă aș pleca (n.r. - din țară), nu ar fi din motive financiare, pentru că în România se câștigă cel puțin decent”, spune Paul. “Dar afară ai mai multe oportunități de posturi, ți se oferă o altă dezvoltare profesională și ești mai relaxat. La noi se pleacă de la premisa că medicul e sigur șpăgar, iar asta e foarte deranjant pentru mine, ca medic tânăr. Vreau să lucrez într-o țară civilizată, preferabil România”.
“Ai mult mai multă independență ca rezident în Franța”
Ama are 27 de ani și e rezidentă la Pediatrie în anul II la Iași. I-a fost greu să aleagă între Pediatrie și Ginecologie-Obstetrică, dar la Ginecologie ar trebui să fie disponibilă 24/24 și nu voia să depindă de un alt medic pentru a-și dezvolta abilitățile practice chirurgicale. E un bun autodidact, așa că s-a gândit că pediatria i se potrivește mai bine.
Examenul de rezidențiat a fost “un moment la care m-am gândit tot timpul cu dezgust și repulsie pentru că orele alea patru de bifat buline reprezintă atât de puțin din ceea ce știe un student. O metodă extraordinar de stupidă și de superficială de evaluare, dar cu care, în lipsă de alternativă, am decis să mă împrietenesc.Ama, rezidentă la Pediatrie:
Ama a fost cu o bursă “Erasmus” în Franța, când era studentă, iar acum e din nou plecată acolo ca rezident.
“Ai mult mai multă independență ca rezident în Franța, judeci singur cazurile și ceri ajutorul doar atunci când efectiv nu-i dai de cap cazului”, spune ea.
Ama crede că cea mai mare lipsă pe care o traversăm acum în România este cea de empatie. Deși medicii români vorbesc cu aparținătorii sau cu pacienții despre boală și opțiuni de tratament, le lipsesc răbdarea și înțelegerea pe care le-a remarcat în Franța.
În pediatrie, e important cum abordezi pacientul din punct de vedere psihologic, iar departamentul unde Ama lucrează în Franța are trei psihologi, pe când în unele spitale din România nu există niciunul (în 2016 erau 2.000 de psihologi clinicieni în România, potrivit unui articol de pe <a href="https://www.news.ro/social/colegiul-psihologilor-in-spitale-sunt-psihologi-clinicieni-dar-e-o-situatie-de-tip-pompieristic-doar-cand-se-intampla-un-caz-dramatic-se-intreaba-unde-a-fost-psihologul-1922404222432016111716057980"><em>news.ro</em></a>).
“Aleg mereu pacientul în defavoarea birocrației”
Ioana are 27 de ani și a fost rezidentă la Anestezie și Terapie Intensivă (ATI) șase luni. “După ce am ales spitalul și am lucrat cu medicul pe care l-am cunoscut la practică, s-a prefăcut că nu mă cunoaște, iar atitudinea i s-a schimbat complet: a țipat la mine când am pus întrebări, spunând că nu e plătit să-mi răspundă la ele”, povestește Ioana.
Un rezident mai mare mi-a spus că nu e OK să râd în spital, pentru că înseamnă că nu am destulă treabă.Ioana:
“O să înnebunești și tu dacă faci psihiatrie”
În perioada în care a fost rezident la ATI, Ioana tremura la orice procedură medicală pe care o făcea și totul i se părea o tragedie. A fost diagnosticată cu anxietate cu elemente depresive și a renunțat la specialitate.
“Am decis să rămân în același oraș, dar să mă mut pe Psihiatrie, la care m-am gândit de la începutul facultății, dar față de care părinții mei s-au opus vehement: «O să înnebunești și tu dacă faci Psihiatrie, nu o să îți găsești loc de muncă, o să te duci într-un sătuc să stai acolo la un sanatoriu». Deși acum fac ceea ce îmi place și am decis să îmi iau viața în mâini, nu am scăpat de anxietate, mai ales din cauza dezaprobării părinților și a stigmei față de psihiatri”.
S-a simțit foarte bine primită în primele luni de rezidențiat pe Psihiatrie, a lucrat cu un medic specialist care o respecta, avea încredere în ea și îi asculta opiniile medicale.
Uneori, rezidenții de la Psihiatrie sunt diagnosticați cu boli psihice de către seniori
Apoi s-a mutat în altă secție, pentru că sistemul de rezidențiat e construit astfel încât tinerii să lucreze cu mai mulți medici din diverse secții.
“Într-un final m-am adaptat, deși lucrurile nu sunt deloc la fel de bune, dar am învățat să îmi fac dreptate singură”, spune Ioana. “Aleg mereu pacientul în defavoarea birocrației. Sunt muncită din greu, adică mi se dau de făcut și lucruri care nu îmi sunt în atribuții: să predau studenților, să fac prezentări pentru facultate”.
Uneori, se întâmplă ca rezidenții de pe Psihiatrie să fie diagnosticați cu boli psihice de către seniori și să li se impună tratament, așa că Ioana trăiește într-o continuă teamă de a nu fi diagnosticată. “Consider că nu este etică diagnosticarea, indiferent dacă tulburarea respectivă există sau nu”.
Ioana cumpără din banii ei sau din banii medicului specialist tratamentul pentru pacienții care nu își permit, din cauză că respectivele medicamente lipsesc din spital.
“În România, neavând relații, nu reușeam să lucrez într-un spital de referință”
Elena are 31 de ani și lucrează de câteva luni ca medic specialist în Ginecologie-Obstetrică în Paris. A plecat din România în anul III de rezidențiat în Franța și nu s-a mai întors decât ca să își dea examenul de specialitate. A găsit în Franța exact ceea ce a căutat: șansa să evolueze și o ofertă de job după terminarea rezidențiatului.
“Sunt foarte impresionată de toate oportunitățile care îmi sunt deschise în Franța și închise acasă”, spune ea. “În România, neavând relații, nu reușeam să lucrez într-un spital de referință, echivalent cu cel în care lucrez momentan în Paris. Și tot aceeași persoană sunt, tot la fel aș fi lucrat și în România”.
Are puțin timp pentru viața personală, pentru că în Franța stă la serviciu nouă ore pe zi, în timp ce în România lucra șase, dar o ambiționează dorința de a fi cât mai bine pregătită. “Am plecat din România pentru că eram prea mulți rezidenți aglomerați pe o secție și asta nu îmi permitea să evoluez atât de repede cum îmi propusesem. În anul meu eram zece rezidenți într-o clinică cu 3.300 de nașteri pe an. În Franța suntem cinci la aceeași capacitate”.
Ioana spune că spitalele din România nu investesc în rezidenți, cărora nu li se permite să își însușească noțiunile practice, sunt mustrați și lipsiți de responsabilități. Ea a avut noroc de medici buni cât a lucrat în România. “În anul I de rezidențiat am învățat multe, dar după aceea am realizat că nu era suficient pentru mine, pentru că voiam să progresez rapid în domeniu. Când am ajuns în Franța, nu m-am simțit deloc nepregătită, pentru că făcusem deja intervenții chirurgicale, biopsii, examene clinice, recoltări de teste Babeș-Papanicolau, ecografii, dar nu le făcusem complet singură, ca în Franța”.
“Există o frică de a lua decizii”
Vlad este rezident la Chirurgie Plastică în anul III, dar a făcut stagii pe mai multe specialități chirurgicale, așa cum cere programa. De când am început interviul, a ținut să clarifice faptul că există rezidenți interesați de carieră și de pacienți, care vor să studieze, și rezidenți neimplicați și delăsători. “La fel ca medicii specialiști, șefii de secție, profesorii universitari: unii sunt modele, alții doar se cred Dumnezei”, spune el.
Vrea să facă un stagiu în străinătate, pentru că a observat că medicii care au studiat în afara țării sunt mai răbdători, mai disponibili, mai comunicativi, mai vocali și mai puțin orgolioși. Paul e viitor chirurg și trebuie să-și “formeze mâna”, adică să opereze.
“Vezi la medicul specialist intervențiile chirurgicale, dar nu e suficient dacă nu le și faci”, spune el. “Eu lucrez mai lent decât un specialist, ceea ce e normal, și nu sunt lăsat să termin intervenția din criză de timp. Ei (n.r. - medicii specialiști) nu prea au ca obiectiv să învețe ceva pe cineva”.
Vlad crede că ar fi nevoie de un sistem de feedback al rezidentului față de coordonatorul lui. Altfel, rezidentul nu va dobândi toate aptitudinile din curricula specialității, care vor fi doar enumerate pe niște hârtii oficiale.
Îl întreb în ce măsură se simte pregătit să facă singur o intervenție ușoară, de exemplu, excizia unei tumori mici la nivelul pielii, cu acoperirea defectului.
Îmi spune că abilitățile lui sunt acum, la jumătatea rezidențiatului, la 70%. S-a format într-un sistem pasiv de învățare, în care nu a lucrat suficient și constant și nu are încredere în dexteritatea și competențele lui.
“Medicii tineri se lovesc de dinozaurii din sistem”
Viața lui de rezident ar fi mai ușoară dacă secțiile ar fi mai organizate, dacă fiecare ar ști când și ce are de făcut. Altfel, totul este haotic, iar el trebuie să fie la dispoziția mai multor medici în același timp, sarcinile se suprapun și nu reușește să facă față. “Ar trebui să existe o colaborare bună între manageri de spital și șefi de secție. În România, și nu doar în sistemul medical, există o frică de a lua decizii și atunci nimeni nu vrea să se complice. Trist e când vine un medic tânăr din străinătate, care vrea să facă lucruri utile, și se lovește de dinozaurii din sistem”.
Rezidenții nu își permit prea des să aibă păreri, ci doar să execute ceea ce li se solicită: “Problema e că noi, generația 25+, nu suntem așa revendicativi și tupeiști precum cei mai mici decât noi. Suntem prea docili, adică prea serviabili pentru cei de deasupra noastră în rang. Ar trebui să spunem când sunt depășite limitele, să căutăm oportunitățile de formare”.
Vlad vorbește despre un lucru important: rezidenții, la fel ca studenții, nu sunt suficient de solidari, nu-și urmăresc drepturile și nu luptă suficient. Iar asta vine cel mai des din frică.
Ada Voiculeanu are 24 de ani și este din Cugir, județul Alba. E studentă în anul VI la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu Cluj-Napoca. Textul și fotografiile au fost realizate în cadrul proiectului “Gen, revistă”, o publicație proaspăt lansată în care scriu, fotografiază și ilustrează tineri din toată țara, cu vârste între 16 și 24 de ani, coordonați de asociația Forum Apulum și de un grup de jurnaliști. Editor text: Elena Stancu
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
