WikiLeaks şi Caragiale

N-aveam nevoie de aceste aşa-zise dezvăluiri pentru a afla că, în România, cei mai avuţi afacerişti, cu puternică influenţă şi în politică, sunt Patriciu, Voiculescu, Ţiriac, Ioan Niculaie sau Becali, ori că Verestoy e un baron regional. Nu-s o bombă nici bârfele privind pasiunea pentru băutură ori amantlâcurile lui Băsescu, nici faptul că flutură dosare, după cum nici duplicitatea lui Geoană nu-i un secret. E notoriu şi amestecul deseori grosolan al ambasadorului Taubman în afacerile şi în treburile interne ale României. Singurul lucru mai puţin ştiut era cât de numeroasă, penibilă şi de toate culorile şi profesiile era coada celor ce aşteptau, ca fanarioţii cândva, să fie primiţi la Înalta Poartă. Cu ce scop? În nici un caz nu-i mâna grija pentru ţărişoara lor. WikiLeaks are totuşi o calitate. Aceea de a dezvălui, încă o dată, ceea ce, de altfel, românii ştiau: lumea politicienilor şi a demnitarilor, între care s-au rătăcit din nefericire şi câţiva frustraţi de prin mass-media, e o cloacă. Alcătuită din personaje fremătând de nerăbdarea de a se turna unele pe altele în urechea-pâlnie a diplomaţilor americani. Nominalizate şi scoase acum în văzul lumii, o dau cotită. Ba nu-şi aduc aminte ce-au spus în urmă cu trei ani, ba se duceau la ambasadă să… precizeze poziţia partidului respectiv, iar alţii să-şi etaleze, chipurile, expertiza în materie de analiză politică etc. De fapt, se duceau să toarne. Ca nişte delatori mărunţi, ca nişte personaje ale lui Caragiale. Cu menţiunea însă că “O scrisoare pierdută” e o capodoperă, iar WikiLeaks – doar o însăilătură. Sumedenia de dezvăluiri din presa românească ori dosarele de corupţie care gestează pe la DNA sau prin instanţe explică mai detaliat şi mai bine mizeria în care se zbate societatea românească

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE