MENIU CAUTĂ
Ana de 1 Decembrie – fata paralizată pe trecerea de pietoni care spune “Vă iubesc!” clipind din ochi
VIDEO

VIDEO/ Ana de 1 Decembrie - Fata paralizată pe trecerea de pietoni care răspunde la ”Te iubim!” clipind din ochi. După trei ani, șoferul n-a fost trimis în judecată!

Povestea iubirii unor oameni din Iași, părinți adoptivi, elevi și medici, care de trei ani țin în viață o fată de 18 ani spulberată într-un accident de circulație nerezolvat nici azi.

  • Astăzi, România împlinește 100 de ani de viață.
  • „Eu îmi iubesc țara chiar și atunci când nu pot să o sufăr. Dacă mi-e sortit să cad într-o zi pe stradă, vreau să cad pe o stradă aici”, așa cum spune scriitorul israelian Amos Oz.
  • De Centenar, ne vine ușor să ne declarăm iubirea de țară, ca de ceva vag, și e mai greu să iubim oamenii de lângă noi.
  • Noi, românii, nu particularizăm țara prin oamenii care o formează.
  • Ana Maria Tănasă avea 15 ani când a fost călcată de o mașină în Iași, pe trecerea de pietoni. Din cauza loviturilor la cap, a paralizat imediat.
  • Acum are 18 ani.
  • De trei ani, e total imobilizată, cu tetrapareză spastică, și îngrijită de aceeași familie simplă, de țărani, care a preluat-o de la casa de copii, unde ajunsese abandonată de părinți.
  • De trei ani, procurorii nu l-au trimis în instanță pe autorul accidentului, Eugen Sandu, un fost șef al Gărzii de Mediu Iași.
  • De trei ani, în fiecare săptămână, colegii vorbesc pe speaker cu ea de la ora de religie, ținută de diriginta Anei.
  • De trei ani, părinții de suflet și fata lor Irina, colegii și profesorii, medicii și asistentele de la Iași și din București îi spun „Te iubim!”, iar Ana le răspunde „Vă iubesc!” clipind din ochi.
  • „Ana e într-o stare de minimă conştienţă”, spun medicii, dar cine e conștient și cine inconștient între un copil-victimă și statul ai cărui procurori nu încheie în trei ani un dosar de accident pe trecere de pietoni?!
  • Ana de 1 Decembrie.
  • Sau, cum spune Dan Stamate, proful de chimie și fostul diriginte al Anei, „Prea des, noi iubim pământul, nu oamenii! Și, de fapt, oamenii sunt țara”.

 

„Pentru mine, mama Anei, Maricica, este un erou!”, spune doctorul Mihaela Axente, neurolog

 

De Adriana Oprea și Cătălin Tolontan

Cam așa ceva.

S-a făcut 1 noaptea și, de obicei, Ana nu stă atât de târziu cu telefonul în mână, face parte din disciplina casei.

Dar astăzi e 1 decembrie, zi liberă de la școală. Ana a primit un Huawei nou, de două milioane. Fata de 15 ani e lipită de telefon.

„Te iubesc!”, îi scrie pe sms prietenei sale, Alina.

Amândouă sunt din Valea Lupului, sat de la marginea Iașiului care i-a devenit casă Anei Tănasă pe când avea trei ani.

În februarie 2003 a intrat pentru prima oară în odaia bună, de la stradă, când familia Olariu a adus-o din centrul de plasament „Sf. Parascheva”.

„Am plâns tot drumul până la locuință”, scrie Ana în jurnal.

E 1 decembrie 2015, ora 1 noaptea, sau cam așa ceva.

Pagini de jurnal

„Mă numesc Tănasă Ana Maria, am zece ani și sunt elevă în clasa a III-a. Părinții mei sunt: Ceucă Ramona și Tănasă Daniel Constantin. Eu am șase frați: Alexandru, Nicoleta, Gina, Robert, Fabian și Onu”.

„Eu am stat timp de 3 ani la Centrul de Plasament nr. 1, „Sf. Parascheva” Iași”.

„Am fost luată din Centru de către asistentul maternal Olariu Maria. Familia ei este formată din: Fănică – soțul, Irina, Ciprian și Iulian, copiii”.

Ana pomenește toate aceste nume, ca niște rădăcini extinse în pământul intim al apartenenței, chiar dacă din familia naturală nu a văzut decât rareori pe cineva.

Apoi, povestește ce sperietură a tras la țară, în Valea Lupului.

„Pentru că Maricica și Fănică locuiau la țară îmi era frică de toate animalele: cal, pisică, pui…”.

Tehnic vorbind, Ana Tănasă e copilul statului. Căci Maricica figurează nu ca mamă adoptivă, ci ca asistent maternal, mamă-care-nu-e-mamă-ci-mai-mult-decât-atât.

Femeia cu părul scurt

În dreapta primei pagini a jurnalului început pe când avea 10 ani, fetița lipește o poză cu o femeie slăbuță, brunetă, tunsă scurt, care hrănește un boț de om cu biberonul.

Primele două pagini din jurnalul pe care Ana Maria Tănasă l-a ținut de la 10 ani până la 15 ani, când a paralizat, în urma accidentului de pe trecerea de pietoni

Scena e surprinsă „într-o garsonieră confort unu din cartierul Nicolina”, după cum își amintește azi, cu o resemnare firească, de om care spune că n-a putut face mai multe, tatăl natural al Anei, Daniel.

Fata de 10 ani scrie deasupra imaginii: „Ana împreună cu mama sa – Ramona”.

„Împreună” n-a ținut foarte mult în familia Tănasă. Ramona și Daniel o lasă pe Ana în grija statului la scurt timp după naștere. O mai văd doar de câteva ori de atunci.

Au șapte copii, din două căsătorii, nu păstrează nici unul în casă. În cinci ani, se despart și ei.

În fotografia din jurnalul Anei, Ramona poartă părul scurt, așa cum se va tunde Ana Tănasă toată viața ei. „Ana Tănasă, măcar până la finalul liceului să te văd și eu în rochie sau în fustă!”, îi spune, exasperat de stilul băiețos, „domnul Barbu”, profesorul de matematică.

„Mama a fost mulțumită de mine că am reușit să fac față stresului”

Se luminează de zi. 2 decembrie 2015. Maricica și Fănel Olariu, părinții de suflet, o trezesc cu greu pe Ana.

Fata se pornește spre școală.

Merge la Liceul Economic numărul 3, unde reușise în vară. „Am terminat clasa a VIII-a cu media 8,86, o medie destul de bună, mai bine zis printre cele mai bune”, mărturisește Ana jurnalului.

„La examen, prima probă a fost la română, am luat 7,70. Apoi, la matematică, nu prea m-am descurcat eu, chiar dacă am muncit acasă foarte mult, am luat 5,10. Nu prea eram mulțumită de eforturile mele. Când i-am spus mamei rezultatul, ea a fost mulțumită de mine că am reușit să fac față stresului acesta”.

Am plecat de la sat și n-am ajuns în oraș

„Ana era veselă, deschisă și nu voia să pară altceva decât era”, spune Diana Vițcu, colega ei de bancă din liceu

Ana are ceva de mers din comuna Valea Lupului până în cartierul Alexandru cel Bun, unde e Liceul Economic.

Coboară la șosea să ia autobuzul.

Satul Valea Lupului se formează la ieșirea din Iași spre București. O variantă de a sta în Iași fiind în natură, redescoperită de ieșeni în ultimul deceniu.

Cum cobori măgura pe care sunt construite casele, de jos se aude șoseaua, înainte de a se vedea. Duduie șoseaua, plină de TIR-uri și mașini care bagă tare pe linia dreaptă.

Format dintr-o bandă și jumătate pe sens, drumul rapid E58 e hotarul care separă, de 100 de ani, satul din care am plecat de orașul în care n-am ajuns.

Lemn de foc și jeepuri

Valea Lupului arată ca toate comunele-satelit ale marilor orașe românești. O lighioană bizară, rural și postmodern în același corp. Miros de lemne ude care țiuie în sobele țăranilor și motoare 4×4 în fața caselor cu arhitectură tiroleză.

„În comunitatea din Valea Lupului se amestecă oameni cu vieți total diferite. Interesant e că ei se unesc prin copii, pentru că școala din Valea Lupului e bună, are multe cercuri cu activități, iar profesorii se străduiesc să ofere tuturor copiilor o șansă, fie că ei vin din vechea vatră țărănească a satului, fie din familiile de oameni care au cu totul alte preocupări. Recent un grup de cetățeni a cerut primăriei să introducă un model de reciclare a gunoaielor!”, descrie zona Oana Olariu, profesor de jurnalism la Universitatea din Iași și fondatorul unui ONG dedicat problemelor civice ale orașului.

Dacă vă pierde descrierea, nici o supărare! Dar adevărul e că în acest mediu, haotic și oportunist deopotrivă, a învățat, a crescut și și-a căpătat o șansă în viață Ana Tănasă. Și de aici coboară ea, în drumul spre stația de pe E58, de unde autobuzul te duce în oraș.

Izbită de mașină și purtată 33 de metri pe sus, pe capotă!

Dimineața de 2 decembrie 2015 e înnorată.

Ana are căștile în urechi și ascultă muzică la telefonul cel nou – obiceiul ei la care nu renunță.

Traficul e acid, echivalentul bucureșteanului DN 1 sau al clujeanului Calea Turzii. Aici se înșiră hipermarketurile și reprezentanțele auto. La 30 de metri de zebră strălucește filiala Jaguar.

Ana pătrunde pe trecerea de pietoni, traversează primul sens, depășește axul drumului când un Logan care merge spre oraș o izbește în plin, cu viteză, inițial fără niciun fel de frână!

„Corpul victimei a fost găsit la 33 de metri de trecerea de pietoni”, scrie expertul angajat de Parchet, în concluziile sale.

33 de metri e dusă pe capotă, într-o încâlceală de spaimă, durere și claxoane ale șoferilor care asistă, siderați, la scenă!

Toată lumea frânează, scena îngheață.

Precum întreaga ei țară, care se sărbătorește azi la Centenar, o fată de 15 ani din România a plecat din sat și n-a ajuns în oraș.

-Unde ați lovit-o?!
-Pe trecerea de pietoni!

Primele resturi de plastic din mașină sunt descoperite la 23 de metri de zebră, atât de rapid și de puternic este impactul dintre Logan și Ana.

Apar două mașini SMURD.

Ana e jos, inconștientă, oamenii în roșu se apropie și-i scot căștile din urechi, o duc repede la spital.

Poliția îl întreabă pe șofer unde a fost impactul. „Pe trecerea de pietoni”, sună răspunsul cutremurat al bărbatului de 61 de ani, Eugen Sandu, inspector la Garda de Mediu.

Polițiștii îl duc acolo pe șofer și-i fac o poză arătând trecerea. Pe marginea drumului, un vecin al Anei începe să plângă în hohote.

Ana Tănasă ajunge urgent la Spitalul de copii Sf. Maria.

Are fractură la șold, dar nu fractura îi îngrijorează pe medici, ci loviturile cumplite de la cap.

Tomografiile prevestesc răul.

„Nu vezi des așa ceva”

Ana în școala generală din Valea Lupului

„Nu-i cazul să intervenim cu operație”, spune echipa de la Spitalul de copii Sf. Maria. Creierul Anei a fost lezat în ansamblul său, nu există o zonă, un hematom, ceva operabil care să-i fi provocat coma.

„A fost o traumă cerebrală gravă, nu vezi des așa ceva”, își amintește imediat doctorul Cezar Gheorghiță, neurochirurg, unul dintre medicii care au îngrijit-o pe fată.

„Copiii și tinerii sunt mai afectați în aceste cazuri pentru că creierul adulților, la un moment al vârstei, începe să se micșoreze și lasă loc în cap în cazul eventualelor lovituri, ca să mă exprim simplist din punct de vedere științific, dar pe înțelesul tuturor. La copii însă, acest spațiu nu există și creierul e lezat mai ușor. Iar moartea celulelor nervoase nu e reversibilă, după cum știți”
 Cezar Gheorghiță, neurochirurg, Spitalul Sf. Maria Iași

Creierul Anei Tănasă este martorul unei asemenea agresiuni echivalentă cu lovirea, metodică, a fiecărei porțiuni din el. În cele câteva secunde de dinainte de ora 7 a dimineții de 2 decembrie 2015, potențialul cognitiv al creierul Anei regresează, revenind aproape la momentul nașterii.

Coma se prelungește, lui Fănel și Maricicăi li se spune „să se pregătească pentru orice”, diminutivul sugerat al morții din spitalele noastre.

Ceva negru o cheamă pe Ana înapoi, așa cum ceva luminos a chemat-o aici.

Căci vestea nașterii ei a venit în biserică.

Era să nască în biserică

„Eram la tăiatul moțului băiatului cel mare, Robert, născut în aceeași zi, 21 mai, dar cu un an înaintea Anei. Chiar în biserica din Tătărași eram când pe mama ei a început să o doară rău. Am crezut că va naște în biserică! De acolo am fugit la maternitatea Cuza Vodă și s-a născut Ana”, povestește tatăl ei natural, Daniel.

Din 2 decembrie 2015, Ana rămâne în comă. La școală, toată clasa e în șoc, nimeni nu acceptă, „le-am zis să termine cu glumele astea tâmpite, că mai glumește omul, dar nici chiar așa!”, spune Diana Vițcu, colega de bancă a Anei.

„Medicii i-au comunicat unui profesor de la liceu că are 1% șanse să trăiască”, zice Fănică Olariu, părintele adoptiv al fetei.

Scena îngheață încă o dată și ulița satului se deschide din nou, la urcare, de această dată.

Visul Centenarului pe Strada Mărgăritarului

Se apropie 1 decembrie 2018 și tabloul e același. Au trecut trei ani, unde e Ana? Ziarul de Iași a urmărit cazul sub semnătura lui Ionuț Benea.

Pe strada din Valea Lupului, care decade în drum pietruit la un moment dat, un om târăște o butelie, înfundată pe la colțuri. La contactul cu solul înghețat, cilindrul albastru gol sună a dangăt de clopot.

Pe lângă țăran trece plutind, un golden retriever impecabil periat, ca pe o alee din Hyde Park.

Strada Mărgăritarului e la dreapta, spre deal. Casa familiei Olariu apare imediat. În față, un mic iaz, de pescar pătimaș.

Casa modestă a familiei Olariu. Geamul camerei Anei este cel din partea stângă

„Pentru mine, mama Anei e un erou”

Fănel deschide poarta, Maricica deschide ușa.

Arată ca doi țărani români, oameni simpli, dar nu modelul ideal. Nu țăranii cu barbă albă și trași printr-un inel din reclamele simigeriei Luca.

În Strada Mărgăritarului din Valea Lupului locuiesc doi moșteni reali; Fănel cu niște kile în plus, Maricica având cearcăne violete.

„Pentru mine, mama Anei, Maricica, este un erou!”, spune doctorul Mihaela Axente, neurolog, șef de secție la Clinica de Recuperare Neuropsihomotorie pentru Copii „Dr. Nicolae Robănescu' din București.

„Da, mama este un erou”, se îngână pe sine doctorița, dar asta abia mai târziu, când poate vorbi.

Căci atunci când aude numele „Ana, fata călcată pe trecerea de pietoni”, femeia se îndreaptă către birou. Se aşază, își acoperă chipul cu palmele și plânge în hohote medicul Mihaela Axente.

Obrazul de marmură

Camera Anei pornește imediat în stânga din hol, cum intri.

E odaia din față, camera de sărbătoare, pe care familia Olariu  i-a dat-o fetei părăsite de părinți, după ce trecuseră de 40 de ani și cei trei copii ai lor se făcuseră mari și tocmai o tuleau de acasă.

Ana e întinsă în pat, nemișcată.

Doar ochii îi joacă, neîntrerupt și, uneori, capul. Are chipul alb, dar nu livid, așa cum nu spui despre un obraz de marmură că e livid.

De trei ani stă așa.

„Vreau să cad pe o stradă aici”

„Eu îmi iubesc țara chiar și atunci când nu pot să o sufăr. Dacă mi-e sortit să cad într-o zi pe stradă, vreau să cad pe o stradă aici”, scrie undeva Amos Oz.

„Vreau să cad pe o stradă aici. Nu la  Londra, nu la Paris, nu la Berlin și nu la New York. Aici, la mine în țară, vor veni neîntârziat oameni străini și mă vor ridica”.

Acum trei ani, Ana a căzut pe o stradă din țara ei, mai exact la 33 de metri după trecerea de pietoni pe unde traversa regulamentar și de unde mașina a târât-o.

A ridicat-o de jos și o ține în viață, prin iubire, un grup de oameni, unii cunoscuți, alții necunoscuți.

Accidentul i-a provocat Anei tetrapareză spastică, paralizia corpului generată de starea creierului.

Căldura din camera ei te copleșește. Fata de 18 ani e frumoasă de pică, e tunsă scurt și, când îți simte mâna, ți-o strânge cu o ținere discretă și definitivă, între arătător și degetul mare.

Închideți ochii pentru „Da”, lăsați-i deschiși pentru „Nu”!

Fănică Olariu îi arată Anei fotografiile cu ea pe vremea când câștiga un concurs de dans

„Aniușca, știi că te iubim”, îi zice Fănică, înghesuindu-se pe pat ca un hobbit credincios, în cămașa lui despicată.

Pentru „Da”, fata închide ochii, pentru „Nu”, îi ține deschiși. „Te iubim”, repetă tatăl și Ana închide ochii. Fănică jubilează.

Acesta e codul lor de trei ani de zile și așa o îngrijesc, „nu puteam să o părăsim în spital, sub nicio formă”.

De trei ani, de la accident încoace, Ana Tănasă închide ochii pentru „Da”, îi lasă deschiși, nemișcați, pentru „Nu”.

De trei ani așa mănâncă de 7 ori pe zi, alimentată prin tub, așa le răspunde celor doi părinți de suflet când vrea să se uite la un film sau când a obosit și preferă să se culce.

„Ana e într-o stare de minimă conştienţă. Urmăreşte cu privirea, inconstant, şi execută comenzi în limitele posibilităţilor ei motorii”, explică șefa de secție Mihaela Axente din București, unde Ana vine anual la tratament.

De trei ani, procurorii n-au trimis dosarul în instanță

Tot medicul neurolog din București spune însă că „nu ştim cât aud şi cât pot înţelege pacienții cu tetrapareză spastică”. Ana se uită la un film sau la o succesiune de imagini?

Dar dacă e să o zicem pe aia dreaptă, cine e conștient și cine e inconștient între Ana Tănasă și statul român al cărui copil e și care nu a încheiat nici acum dosarul penal al accidentului?! Cazul lui Eugen Sandu n-a ajuns în instanță, timp în care omul a fost numit provizoriu șef al Gărzii de Mediu Iași, apoi a revenit comisar în același loc.

Trei ani bătuți pe muchie, decembrie 2015 – decembrie 2018, în care procurorii n-au trimis în judecată un șofer cu accident pe trecerea de pietoni, având drept consecință paralizia victimei! Serios, cine e conștient și cine e „în minimă conștiență”?!

Fănică nu se lasă. „Și tu ne iubești, Anușca?”.

Ana clipește, închizând și apoi deschizând ochii, ca un steag care încearcă să se ridice din bernă.

La mulți ani, România? Închideți o clipă ochii pentru „Da”!

 

Continuarea în Libertatea de mâine.

Comentarii