Adio, dar mai rămân cu tine. Cât de fezabilă și realistă este totala desprindere strategică a UE de Statele Unite? 

Oricum, Uniunea Europeană e gata să se reînarmeze și să-și asigure, cât mai repede, autonomia strategică. În realitate, conceptul unei apărări europene colective e la fel de vechi precum NATO. La 27 mai 1952 se semna la Paris tratatul unei Comunități europene de Apărare. Doi ani mai târziu, Parlamentul francez respingea însă ratificarea acelui document. În 23 octombrie 1954 apare Uniunea Europei Occidentale, cu misiunea de a integra capacitățile militare ale semnatarilor. În 1963 e perfectat un tratat de cooperare militară franco-germană. 

Toate aceste schițe s-au regăsit în tratatul de la Maastricht (1992) prin conceptul cooperării pentru securitatea colectivă a statelor membre UE. Nu doar „cocoșul galic” a cântat această arie a desprinderii de SUA. În 1998, cu prilejul unui summit la Saint-Malo, Marea Britanie a fost de acord ca UE să se doteze cu capacități militare autonome, iar peste un an, la Köln, s-a fondat Politica Europeană de Securitate și Apărare, urmată (în 2000) de constituirea gigantului EADS (denumit Airbus începând cu 2014). Să notăm și mișcarea deșteaptă de a încheia (prin acordul „Berlin Plus”) un parteneriat strategic între UE și NATO (16 decembrie 2002). 

În 2004 apare Agenția Europeană de Apărare, pe când Franța revine în comandamentele NATO și tratatul de la Lisabona creează Serviciul European de Acțiune Externă. Când derulezi retrospectiv calendarul acestor decizii politice vezi că europenii au mers cu pași mici, dar constanți către o anumită autonomie strategică, reușind să nu tulbure relația transatlantică și nici să pună la îndoială hegemonia „benevolentă” a Statelor Unite. Pe acest fond tacticos, puțini au dat cu adevărat atenție discursului belicos anti-NATO ținut de Putin la München, în 2007. Până la anexarea Crimeii aveau să mai treacă șapte ani…

Din 24 februarie 2022, filmul cu încetinitorul proiectat în sepia pe ecranele strategice ale opulentei și pacifistei UE a fost înlocuit printr-un video war game psihedelic… Inerția virtuoasă și interesul rațional al armoniei euroatlantice au continuat să se manifeste atât prin Declarația comună UE/NATO pentru dezvoltarea parteneriatului pentru Apărare (10 ianuarie 2023) cât și prin aderarea la NATO a Finlandei & Suediei. 

Să spunem că încrederea în Art. 5 din tratatul NATO s-a năruit de la Ottawa la Atena. Să spunem că, în ciuda lățirii partidelor extremist eurosceptice, am putea accelera federalizarea UE. Dincolo de aceste variante de joc, e înțelept să credem că relația UE-SUA mai are viitor și dincolo de dependența noastră obiectivă de americani. Vom reduce această dependență, dar nu imediat, ci în următoarele decenii… 

Visa, Mastercard plus principalele companii hi-tech, sateliți, drone, AI sunt doar un aspect (mai degrabă comercial) al problemei. Dependența cibernetică a europenilor față de americani se vede cel mai bine în cazul sistemului care are în centru avionul de vânătoare F-35. 70% din flota de apărare europeană e de producție americană. Cloud-ul care pilotează sistemul e tot peste ocean. În orice moment, F-35 poate fi ținut la sol la comandă americană. Piesele de schimb pot fi furnizate sau nu… Contractele de întreținere, modernizare și formare pot fi de asemenea scumpite subit, până la a deveni inaccesibile. În mare parte, reactoarele avioanelor de vânătoare suedeze (Saab Jas 39 Gripen) sunt proiectate și fabricate în SUA (General Electric). 

Există și dependențe americane față de europeni: de pildă multe radiouri folosite de armata americană sunt fabricate de grupul francez Thales. Însă asimetria generică e copleșitoare și ar trebui să modeleze toate deciziile Consiliului European, dincolo de temeritatea programului Readiness 2030 și SAFE.  Întrebarea privește și reziliența NATO, mai ales după amenințările lui Trump privind „anexarea” Canadei și Groenlandei (care încalcă nu doar inerția curtenitoare a bunului simț inter-aliat, ci și articolul 1 din Tratatul Nord-Atlantic). 

Pentru moment, suntem legați la mâini, pentru că (indiferent de redimensionarea efectivelor americane staționate în Europa) umbrela nucleară a NATO depinde de bombele nucleare B61, situate sub un regim de dublă comandă (în sistemul F035). Tot mai multe state europene (Germania, Polonia, statele scandinave) vor să se adauge Franței și Marii Britanii ca puteri nucleare. 

Nu sunt chiar rari „vizionarii” care întrevăd deja un NATO pur european (dacă SUA se retrag de facto, pentru că nu există în Tratat vreun mecanism de excludere a unui stat-membru). El ar avea un bloc baltic (Polonia, statele baltice și cele scandinave), unul central-european (care ar grupa în jurul Germaniei statele Vișegrad plus România) și unul meridional (sau mediteranean) cu Grecia, Cipru, Portugalia, Spania. 

Evident, Marea Britanie, Franța și Italia (cu armate foarte numeroase) ar putea forma o nouă „Antantă cordială” chemată să colaboreze de la caz la caz cu cele trei blocuri indicate mai sus. Măcar ca gimnastică intelectuală trebuie să jonglăm deja cu toate ipotezele de lucru (oricât de puțin „ortodoxe”) pentru a face din România un stat-jucător, cu parteneri puternici de ambele maluri ale Atlanticului. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE