Care a fost prima mașină condusă de Marian Godină: „Costase cât jumătate din prețul apartamentului”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cunoscut de toată țara, Marian Godină este, fără doar și poate, unul dintre cei mai mediatizați polițiști pe care i-a avut vreodată România. Și a apărut la nenumărate emisiuni TV.
După ce a devenit viral în mediul online, el a scris cărți și s-a apucat de stand-up comedy, iar acum numele lui este știut în toate colțurile țării, iar postările pe care le face în mediul online adună mii de like-uri și sute de comentarii și de distribuiri.
Zilele trecute, Marian Godină le-a povestit fanilor săi de pe Facebook care a fost prima mașină pe care a condus-o după ce și-a luat permisul. Iar postarea lui a strâns peste 7.000 de like-uri, semn că internauții au fost impresionați de ceea ce a relatat celebrul polițist.
Familia polițistului cumpărase o Dacie albastră
„În 1996, după ce au vândut un apartament, părinții mei au cumpărat un autoturism marca Dacia 1310 Break, culoare albastru, an de fabricație 1995. Costase aproape cât jumătate din prețul apartamentului, era albastru metalizat și era ca nouă. În 2004, când am împlinit 18 ani, am luat și eu permisul de conducere și am început să conduc Dacia.
Școala de șoferi o făcusem pe Dacia Solenza, în care deja își băgaseră mult nasul străinii care doreau încă de pe atunci să ne fure țara. Aia mergea fain, dar acasă trebuia să mă învăț cu Dacia 1310, sau Dacia Nasolenza, cum îi zicea un amic”, și-a început Marian Godină povestea.
Apoi, polițistul le-a spus fanilor săi și ce se întâmpla de fiecare dată când el și familia lui plecau la drum cu mașina care era condusă atât de mama lui, cât și de tatăl lui.
Iată mai jos cum a povestit Marian Godină pe Facebook că era folosită mașina familiei:
„Unul dintre cele mai folosite butoane ale acelei mașini era acel levier de care tragi ca să deschizi capota. Eu nu îmi amintesc să fi fost plecat la un drum și să nu fiu nevoit să deschid capota. Iar asta nu ca să-i pun apă în șprițieră. Fie se «pușca» platina, fie se înfunda jiclorul și trebuia să suflu în el. Astea erau dintre cele banale și care se rezolvau pe loc cu niște șmirghel sau cu lița pe care o aveai pregătită chiar sub capotă.
Un fenomen ciudat se petrecea când voiam să plecăm la țară, lângă Câmpina, la 80 km de Brașov. Cu o zi înainte, tata apela la un nene care «se pricepea», care să vină și «să o pună puțin la punct» înainte de plecarea de a doua zi. Omul o regla, o desfunda… o punea la punct, iar mama o umplea cu bagaje. Ne pregăteam pentru cei 80 km de parcă plecam în Spania. «Aute ce frumos stă la relanti!» parcă îl aud pe tata, mândru că mașina era gata de drum.
Totul era pregătit, iar a doua zi de dimineață eram în curte, aranjați de plecare.
Mama era cea care conducea. Urca în mașină și dădea o cheie. Mașina nu pornea, dar nu era încă nicio panică. Faptul că nu pornea din prima era din cauză că «era rece», deși era vară și erau deja 20 de grade. După trei încercări nereușite, îl vedeam pe tata că se enervează. Prima de vină era mama.
-Apăi tu nu știi să o pornești. La 'nea Nelu cum a pornit ieri din prima?
-Haide să o pornești tu!
Se urca și tata în mașină, dădea și el câteva chei în zadar.
-E înecată! Tu ce stai, mă, să te uiți aici? Du-te repede și cheamă-l pe 'nea Nelu.
Fugeam până la meșter și îl rugam să vină să ne repare mașina. Cu un aer important, 'nea Nelu venea și începea să umble la bujii.
-Mda, ați înecat-o. Puneți bujiile astea pe aragaz să se ardă puțin.
După ce mai regla ceva pe acolo și îi punea bujiile la loc, mașina pornea, iar noi odată cu ea. Parcă-l văd pe tata urcând gâfâind de nervi în dreapta, dar totodată bucuros că a pornit hârbul, făcându-și cruce și zicând:
-Doamne-ajută!
La primul semafor roșu, mama o tot accelera, zicând:
-Nu prea stă la relanti…
-Ei nu stă, lasă că stă! zicea tata transpirat.
Până la Câmpina opream de cel puțin trei ori, fie să mai sufle în jiclor, fie să vadă de ce miroase așa tare a benzină.
-Ți-am zis să nu mai bagi benzină de acolo! Are apă.
Drumul de întoarcere era la fel. O adevărată călătorie de numai 80 km. Iarna, când porneai căldura, ventilatorul ăla, în primele minute, scotea un zgomot infernal de ziceai că se rupe tot bordul. Se rezolva cu un pumn bine aplicat sau cu răbdare. Și aș mai putea scrie mii de rânduri despre peripețiile cu acea Dacie”.
