Ce am descoperit când mi-am căutat numele pe Google și cum mi-am amintit de un film de acum 30 de ani care merită văzut
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Descoperind pe internet o altă Iulia Blaga care tocmai publicase un volum de poezii, mi-am amintit de filmul lui Krzysztof Kieślowski „Dubla viață a Veronicăi”.
Cuprins:
S-a întâmplat ceva neobișnuit. O fostă colegă de liceu, cu care am pierdut de mult legătura, mi-a scris din Anglia să mă roage să-i trimit cartea „Între tăcere și cuvânt”. A văzut pe net că stocul e epuizat, ar vrea un exemplar pentru fiica ei cea mare, dacă se poate cu autograf. Ce carte e asta? Mă uit pe net și văd că autoarea se numește Iulia Blaga, iar volumul de poeme (de debut) a apărut în 2021.
În timp ce îi răspund Danei că nu e cartea mea, mă întreb dacă mă va crede pentru că anul trecut, când ne-am întâlnit întâmplător prin Sibiu, i-am spus că urma să debutez cu un volum de poezie dar că, din pricina pandemiei, editura a anulat proiectul. Nu i-am mai spus că am hotărât să nu mai public niciodată, să-l las pe „Charlie” în calculator, alături de tot ce nu e text jurnalistic. Nu e important să publici.
În acest timp, o altă Iulia Blaga gândea altfel. Pasul următor a fost, firește, să caut pe Google să văd cine e această persoană. Știam de când îmi deschisesem cont pe Facebook că nu sunt singura Iulia Blaga și nici măcar singura Iulia-Ioana Blaga din România, și asta nu mă deranja.
În timp, am înțeles că nu avem copyright nici pe numele, nici pe corpurile noastre. Nu ele reprezintă esența noastră, ceea ce avem unic și irepetabil. Dar care e atunci această esență?
Am auzit la Biserica Sfânta Ursula din Sibiu, unde merg uneori de când am îngropat-o pe mama, că numai Dumnezeu ne știe adevăratul nume. Ce am înțeles cu mintea unei persoane care are nevoie de metafizică e că numai Dumnezeu știe cine suntem cu adevărat, lucru care mi-a confirmat, printre altele, și că nu avem nimic de demonstrat lumii.
Volumul de poezie al tizei mele avea o prezentare care i s-ar fi potrivit și lui „Charlie”, cu diferența că la ea „trăirile, sentimentele și ideile” erau „cernute prin sita Scripturii”, pe când eu încercam să arăt că totul se leagă. Toate întâmplările, întâlnirile, tot ce gândim, visăm, tot ce nu ne iese, susul cu josul șamd, totul se împletește într-o țesătură care împreună cu țesăturile celorlalți dă un covor mare a cărui logică trebuie să ne străduim să o aflăm. De asta trăim.
„Doamne, fă-mă binecuvântare pentru cei din jur!”
Am ascultat un interviu dat de cealaltă Iulia Blaga la Radio Vocea Evangheliei din Viena, secția de limbă română (singurul interviu al ei de pe net), și am aflat că a luat numele de Blaga de la soț, că locuiește în Austria, dar și că s-a născut în anul când eu intram la facultate și că a făcut, la fel ca mine, Filologia. Apoi că îl vede pe Dumnezeu „în toate lucrurile” iar El îi răspunde, cum a fost de pildă în copilărie, când neavând ce mânca, s-a rugat cu mama și frații ei pentru pâine, și a doua zi dimineața au găsit mai multe pâini pe stradă, în fața casei.
Am mai reținut din emisiune și că „Dumnezeu pregătește oamenii pentru anumite experiențe”, că „atunci când renunți la cuvinte, Dumnezeu ți le trimite pe ale lui” precum și, spus de mai multe ori, că „trebuie să te pui la îndemâna lui Dumnezeu”. Rugăciunea pe care tiza mea o folosește des este: „Doamne, fă-mă binecuvântare pentru cei din jur!”, lucru care i-a permis, la un moment dat, să ajute niște români cărora li se stricase mașina în drum spre Germania.
Pentru mine credința e ceva atât de intim încât mi-e și rușine să spun numele lui Dumnezeu într-o conversație, asta și pentru că oamenii au obiceiul să te pună imediat în cutiuțe, ori eu am oroare de cutiuțe, etichete, grupuri și bule.
Cele două Veronica
Această întâmplare neobișnuită mi-a adus aminte de filmul lui Krzysztof Kieślowski „Dubla viață a Veronicăi” / „La double vie de Véronique” (1991), unde ideea de dublu era pusă într-o poveste misterioasă despre două tinere femei, Weronika și Véronique, ce trăiesc în același timp una în Polonia, cealaltă în Franța. (Amândouă sunt interpretate de Irène Jacob, care a luat la Cannes Premiul de interpretare feminină.). Weronika e o fată plină de viață care are o voce superbă și care, după un intermezzo amoros cu un băiat pe care nu-l iubește, pleacă la Cracovia să-și urmeze visul. Câștigă un concurs de canto, impresionând juriul, dar în timpul spectacolului face un infarct și moare.
Véronique studiază pianul și decide brusc să renunțe, mulțumindu-se să predea muzică la o școală. Într-o zi un marionetist care ține spectacole pentru copii realizate după propriile povești, face o demonstrație la școala lui Véronique cu o marionetă dansatoare care locuia într-o cutie și care, după ce-și rupe un picior, se transformă în fluture. Véronique se îndrăgostește de acest necunoscut, iar el începe să o curteze de departe, mai întâi telefonându-i fără să spună nimic în receptor, apoi trimițându-i un șiret într-un plic și pe urmă o casetă audio cu zgomotele din cârciuma unei gări.
Urmând detaliile sonore din înregistrare, Véronique găsește orașul, gara și cârciuma, și recunoaște mașina pe care a auzit-o arzând pe bandă (și care seamănă cu mașina ei.). Când dă de marionetist și află că acesta dorea să scrie o carte despre o femeie care se îndrăgostește de un necunoscut, Véronique se crede manipulată și fuge, dar marionetistul o urmărește, apare ca prin farmec la hotelul unde trăsese și povestea de iubire începe (sau continuă.). Și el era îndrăgostit.
O fată care semăna leit cu ea
Rolul păpușarului „demiurg” din poveste e acela de a-i dezvălui lui Véronique sursa tristeții de care suferea și care o făcea să spună, la fel ca Weronika: „Am simțit tot timpul că sunt și aici, și în altă parte”. El e cel care descoperă într-una din fotografiile făcute de Véronique într-o călătorie la Cracovia o fată care semăna leit cu ea. „Tu ești aici, cu paltonul ăsta mare?” „Nu sunt eu. Nu e paltonul meu”. Weronika o văzuse pe Véronique în Cracovia și rămăsese privind uimită după autobuzul cu care aceasta a plecat, făcând fotografii din mers, dar nevăzând-o pe Weronika. A fost singurul moment când cele două dubluri s-au intersectat.
Filmul se termină cu o nouă poveste-piesă a marionetistului, care în loc să construiască o singură păpușă (care seamănă cu Véronique), mai face una identică. „De ce ai făcut două?”, întreabă Véronique. „În spectacol le ating mult și se deteriorează”, spune bărbatul, care de fapt plănuiește o poveste cu două personaje născute în aceeași zi, dar în țări diferite.
Fără a insista prea mult cu explicațiile – filmul e suficient de misterios și de senzual cât să nu vrei să intri cu bocancii, Véronique reușește să împlinească unde Weronika n-a reușit: să găsească omul a cărui apariție să justifice toată istoria ei pe orizontală și verticală. Căci asta se întâmplă când ne îndrăgostim cu adevărat: acel necunoscut vine legat de toți strămoșii noștri ca și cum ar fi fost de mult în lumea noastră, doar că nu era vizibil. Viața noastră devine clară când o privim prin el.
Filmul e plin de sincronicități (bula de sticlă pe care ambele fete o au și care arată lumea răsturnată), de oglinzi, de geamuri, de lupe. Până și capacul sicriului e transparent astfel că filmarea din contraplonjeu ne pune în poziția Weronikăi, privind din groapă la cei care aruncă bulgări de pământ peste ea/noi. Ambele eroine lucrează aceeași piesă muzicală, ambele sunt fascinate de imaginea unei femei în vârstă mergând greu pe stradă, ambele se îmbracă și se mișcă în spații mov-vișinii șamd. Ca și cum ar fi parte a aceluiași suflet, create identic în corpuri diferite pentru că materialul e moale și se strică ușor.
Trailer „Dubla viață a Veronicăi”:
Am găsit o singură fotografie cu dublura mea poetă. E o fată drăguță, brunetă, cu părul lung și ochelari. Nu mi se pare că semănăm. Trebuie să fie o explicație pentru această sincronicitate dar, ca în filmul lui Kieslowski, cred că ea rămâne deocamdată ascunsă.
Poate că e, totuși, o fărâmă de adevăr în bancul cu Bulă și mama lui, care înainte de a pleca la alimentară, îi spune: „Bulă, nu deschizi la nimeni până nu mă întorc!” Peste ceva timp, mama se întoarce și bate la ușă. Bulă: „Cine e?” Mama: „Io”. Bulă: „Io?!”
„Când cuvintele își ating limita, tăcerea își arată valoarea”, scrie în prezentarea cărții tizei mele, frază care mi-a adus aminte de un mentor al lui Elias Canetti pe care acesta l-a cunoscut la Viena și care a ales să nu publice decât vreo 12 poeme toată viața, și alea cu pseudonim (Avraham Ben-Yitzhak), poeme care l-au consacrat totuși ca pe unul din întemeietorii poeziei ebraice moderne. Cel mai frumos poem al lui începe așa (traduc din engleză): „Fericiți cei care seamănă fără a culege, căci ei vor călători departe.” Sigur e un miez și în tăcere, dar el devine vizibil doar când e privit răsturnat printr-un glob de sticlă. Între cuvânt și tăcere e, poate, un glob de sticlă.
