Ultimele luni i-a propulsat pe Anamaria Prodan și Laurențiu Reghecampf în „divorțul anului”, mai ales că au existat declarații și acuzații duse la extrem. Cunoscuta impresară a vorbit în podcastul lui Damian Drăghici despre ceea ce mai simte în prezent vizavi de soțul cu care este în procese – de fapt, în procese, întrucât există mai multe plângeri penale! – și ce așteptări are de la viitorul bărbat cu care vrea să-și refacă viața.
„Nu-l mai cresc, să-l învăț să mănânce, să vorbească”
Cum trebuie să fie următorul bărbat din viața ei, a fost chestionată Anamaria Prodan. Nici la această întrebare nu a ocolit situația de a-i trimite săgeți lui Laurențiu Reghecampf. „Nu mai fac greșeala de a-l crește, de a-l lua de la zero, să-l învăț să mănânce, să vorbească și apoi …. Vreau să am un bărbat puternic, el să fie în fața mea, el să mă ajute pe mine, nu eu pe el. Care atunci când ies cu el, lumea să se ridice în picioare! Sunt bărbați care se nasc mici, «suflete mici» cum le zic eu, care sunt împinși în față nenatural, care se prăbușesc când ajung sus, din cauza rarefierii aerului. Eu o să-l iubesc pe Laurențiu Reghecampf toată viața, dar nu cel de acum, care este o glumă, ci pe cel pe care-l cunosc eu”, a comentat impresara.
Mesajul dur pentru dușmani
Impresara a mai dat și alte detalii despre ce ar vrea în viața sa: „Următoarea mea relație trebuie să fie cu cineva de afară. Cred că am obosit să trăiesc în România. Afară, am mulți prieteni, oameni care nu se uită la câte brățări ai pe mână. Nu mi-e frică de bătrânețe. Nu mi-au plăcut bărbații frumoși niciodată, «păpușele». Stilul meu de bărbat e actorul Eric Roberts”. Pe un ton vehement, a spus și ce le transmite celor care o ponegresc: „Dușmanii îmi spun că sunt curvă. Iar eu le spun: Nu mai mare ca mama ta! Eu spun că sunt «bitch», ca-n engleză, adică femeie dată naibii”.
Frică de întuneric
Anamaria Prodan a recunoscut și care este lucrul care o sperie: „Mi-e frică de întuneric. Cum îi era tatei. «Măi Traiane, dar nu plătim prea mult curentul?!», îi zicea mamaie. «Lasă că o să stăm destul în întuneric pe lumea ailaltă!», îi răspundea tata. Mi-era frică de moarte când eram mică. După ce a murit tata, nu m-am mai putut apropia de morți. Și dacă închideam ochii, îl vedeam pe tata. Iar mama mi-a zis că nu trebuie să mă sperii. Până acum câțiva ani, simțeam noaptea cum vine și mă mângâie”.