Accidentul nuclear de la Cernobîl, între serialul HBO și realitatea cruntă. Ce s-a întâmplat, de fapt, în cel mai grav accident din istoria energiei nucleare
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După încheierea serialului „Game of Thrones”, noul succes major al postului HBO este „Cernobîl”, un serial despre catastrofa nucleară din orașul cu același nume din 1986. De data aceasta, nu a fost nevoie de adăugiri în stil hollywoodian, cu efecte spectaculoase și eroi cu replici memorabile. Simpla relatare cinematografică a evenimentului este mai terifiantă decât ce poate scorni mintea celui mai creativ dintre scenariști.
Dincolo de a fi un film despre o catastrofă, un gen deja distinct, serialul Cernobîl, ca și tragedia care l-a inspirat, este o poveste despre ce se poate întâmpla când prestigiul instituțiilor este pus mai presus de oameni și când secretomania merge până la sacrificarea de vieți.
Pe 26 aprilie 1986, a avut loc o explozie la reactorul 4 al centralei atomoelectrice de la Cernobîl, în timpul unui test de rutină. În primele zece minute după explozie, nivelul radiațiilor de lângă miezul reactorului a ajuns la 50 de Sieverți (Sv), în condițiile în care doza mortală pentru om este 8 Sv sau de 4 Sv, chiar dacă dacă pacientul primește tratament imediat.
Inadvertențe minime
Un personaj din serialul HBO spune la un moment dat că incendiul de la Cernobîl genera în fiecare oră dublul radiațiilor rezultate din explozia bombei de la Hiroshima.
Un expert al Greenpeace, Jan Haverkamp, susține că este greu de făcut o comparație între expunerea la radiațiile rezultate din explozia de la Hiroshima și cele de la centrala din Ucraina, unde radiațiile nu au depins direct proporțional de distanța față de sursă, iar durata expunerii a fost mai mare.
Serialul nu a trebuit însă să ”înflorească” nimic din angoasa creată de lupta cu un dușman invizibil, perceptibil doar prin intermediul mașinăriilor de măsurare a radiațiilor.
Printre zecile de pompieri care au murit la Cernobîl din cauza expunerii la cantități mari radiații s-a aflat și Vladimir Pravik. Din cauza radiațiilor, ochii lui își schimbaseră culoarea din căprui în albaștri.
Șeful departamentului de pompieri al centralei, Leonid Teliatnikov, a murit de cancer, în 2004, la 53 de ani, boala fiind cauzată tot de radiații. A venit la locul dezastrului beat, el fiind într-o zi liberă în care era aniversarea fratelui său.
În film este descrisă cu acuratețe moartea pompierului Vasili Ignatenko, vizitat la spital de soția sa însărcinată. Aceasta nu a avut voie să-l atingă, iar copilul lor a murit la scurtă vreme după naștere. Ignatenko a fost îngropat într-un sicriu de zinc.
Eroi cu lopeți
Serialul Cernobîl nu reușește să fie la fel de terifiant precum imaginile reale în care sunt filmați soldații trimiși să îndepărteze cu lopețile bucățile de grafit radioactiv de pe acoperișul reactorului.
În teorie, aceștia nu ar fi trebuit să stea acolo mai mult de 40 de secunde. În realitate, timpul acesta a fost depășit de cele mai multe ori și au fost cazuri în care soldații s-au întors de cinci-șase ori pe acoperiș, cu un echipament de protecție minimal.
Nici acum nu se știe cu exactitate câți au murit în anii care au urmat, deoarece procedurile de diagnosticare și contabilizarea lor în epoca post-sovietică s-a făcut cu dificultate. Anterior, se încercase folosirea roboților, însă circuitele lor electrice au cedat din cauza radiației. La acea vreme, doar SUA deținea roboți capabili să acționeze în aceste condiții, însă regimul comunist nu a luat în calcul asistența străină.
În serial este prezentată prăbușirea unui elicopter în timpul intervenției prin care reactorul a fost acoperit cu 5.000 de tone de nisip, plumb și acid boric, însă incidentul a avut loc la mai bine de șase luni de la catastrofă, iar cauza imediată a fost lovirea unei macarale, nu efectul radiațiilor asupra echipajului.
Astăzi se estimează că circa 600 de piloți de elicopter au făcut parte dintre cei circa 240.000 de ”lichidatori”, persoane care au activat în primii doi ani de la dezastru pentru limitarea consecințelor sale imediate.
Multora dintre lichidatori nici măcar nu li s-a spus care sunt riscurile la care supuși, existând cazuri în care moartea a survenit imediat.
Catastrofa fierbinte a Războiului Rece
Ascunderea riscurilor a fost doar una dintre manifestările incapacității birocrației comuniste de a mai conduce Uniunea Sovietică. Secretomania tradițională a conducerii URSS a dus la ascunderea amplorii accidentului de către conducerea PCUS. Nici măcar conducerea Ucrainei, pe atunci republică federală în cadrul URSS, nu a fost informată, deoarece centrala era direct sub controlul Moscovei.
Evacuarea orașului Pripiat a început după 36 de ore în care localnicii au resimțit din plin efectele radioactivității, iar animalele de companie lăsate în urmă au fost apoi împușcate de miliție, scenă descrisă și în serial. De altfel, cetățenii URSS au fost informați, oficial, printre ultimii despre catastrofă.
După două zile, nivelul particulelor radioactive purtate de vânt către vest panicase Europa, iar Moscova a admis existența catastrofei doar sub presiune internațională.
Accidentul a avut o contribuție majoră, deși mai puțin evidentă, la încheierea Războiului Rece și căderea comunismului, poate în aceeași măsură cu incapacitatea economiei URSS de a susține ritmul înarmării impus de președintele american Ronald Reagan.
Pentru liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, accidentul a relevat incapacitatea profundă a aparatului de partid de a gestiona situații de criză din cauza rigidității și opacității sale, astfel că ritmul perestroikăi și glasnostului a fost accelerat, cu consecința ultimă a prăbușirii regimurilor comuniste din Europa.
În zilele noastre, în zona centralei se organizează excursii clandestine, precum în romanul ”Picnic la marginea drumului” (1972) al fraților Boris și Arkadi Strugațki, devenit celebru după ecranizarea realizată de Andrei Tarkovski, ”Călăuza” (1979). Distopia descrisă în roman a devenit realitate în URSS după numai 14 ani.
Submarinul morții
Cernobîl nu a fost singura catastrofă nucleară din istoria URSS, prima fiind un accident de la bordul submarinului nuclear K-19 în iulie 1961, când sistemul de răcire al reactorului care îi asigura propulsia a devenit nefuncțional. Pentru a împiedica explozia iminentă, căpitanul Nikolai Zateiev a ordonat improvizarea unui sistem de răcire. Cei opt membri ai echipei tehnice a submarinului au murit încercând să-și salveze colegii, iar alți 14 au decedat în primii doi ani de la accident.
Supraviețuitorilor nici măcar nu li s-a pus oficial diagnosticul de iradiere, ci de ”sindrom asteno-vegetativ”, pentru a ține ascunse dimensiunile reale ale accidentului. K-19 era deja cunoscut ca un submarin cu probleme mari de construcție.
Problemele apăruseră deoarece conducerea de partid făcuse presiuni pentru construirea cât mai rapidă a unei flote de submarine capabile să lanseze rachete nucleare, în încercarea de a ține pasul cu adversarii americani.
Și această tragedie a fost ecranizată în filmul ”K-19 The Widowmaker” (2002), cu Harrison Ford în rolul principal. Imaginile cu oamenii din echipaj care merg la moarte sigură pentru a repara avaria și cu cei care mor pe puntea submarinului ieșit la suprafață sunt la fel de apăsătoare ca cele din ”Cernobîl”
