Cezara Dafinescu, declarație cutremurătoare: “Suntem iubiți trei zile, când suntem morți, pe catafalc. Eu vreau să mă întâlnesc cu publicul meu cât sunt în viață”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Una dintre cele mai frumose tinere actrițe de dinainte de ʼ89, Cezara Dafinescu este acum una dintre cele mai distinse prezențe din teatrul românesc.
Cuprins:
Elegantă, aranjată, doar cârja trădându-i problemele de sănătate cu care s-a ales în urma unui accident și-a celor trei operații ce i-au urmat, actrița de 70 de ani ne-a vorbit, înaintea unei noi reprezentații cu piesa ei, “Jumătatea mea, bărbatul”, despre viața de dinainte și de după apariția jumătății ei.
“Mereu sunt punctuală și vin la teatru cu o oră înainte. Sunt gata aranjată, machiată și mă pregătesc pentru întâlnirea și cu publicul bucureștean”, își începe actrița povestea. Lângă ea, nelipsita cârjă care i-a ținut companie în ultimii patru ani…
- Mai aveți probleme de sănătate?
- Mă doare încă piciorul, am nevoie de cârjă. M-am operat de trei ori (la șold - n.r.), pentru că am făcut infecție. În schimb, pot spune că nu am nici o intervenție estetică. Am avut un accident acum câțiva ani, mi-au mai rămas ceva urme, dar doctorul Lascăr, care-mi este bun prieten, a fost fericit că m-a scăpat. Toate gurile rele, când mă văd cu el, spun: gata, s-a operat... Asta ar fi și culmea, eu, babă și cu pielea întinsă!
Ion Caramitru n-a vrut-o pe scena TNB
- Vă vedem din nou la teatru. Plină de energie și optimism.
- Am făcut, cei drept, o mică-mare pauză... Iar după, când am vrut să pun pe scenă, la Teatrul Național, o piesă, Ion Caramitru la început mi-a promis că da, apoi, după ce am repetat două luni, mi-a transmis că nu-i place piesa... Eram supărată, am ieșit plângând și l-am întâlnit pe stradă pe George Arion, care de fiecare dată a apărut în momente importante ale vieții mele. Eu, plânsă, că uite ce am pățit... El îmi zice atunci: “De ce trebuie să depinzi tu de cineva? Îți fac o piesă simplă”. Iar după o lună, mă sună că ar vrea să ne întâlnim. Îmi pune în brațe o piesă, “Actrița”.
Piesa e frumoasă, minunată, în trei acte. Apoi, eu am avut probleme cu piciorul, m-am operat. Acum vreo 3-4 ani, stând în spital, tot citeam piesa. Am refăcut-o puțin, eu având experiența a 45 de ani de scenă și știind cam ce și cât suportă publicul. Dar cine să mi-o regizeze? Eu sunt singură pe lume, pensionară, cine să-mi dea bani pentru asta? Și vine la spital Toma Enache, regizorul cu care făcusem “Pluralul englezesc”. I-am dat piesa să o citească.
Nebun, plin de visuri, romantic, entuziast, îmi zice: “Da, mie îmi place, o facem»... Am repetat-o în spital. Apoi, după ce am ieșit, nu aveam unde să o repet. Drăguți, m-au lăsat cei de la Institutul Calderon. Primul spectacol cu “Jumătatea mea, bărbatul”, a avut loc în podul lor. Ușor-ușor, Toma a găsit pe cineva să o pună în scenă fără bani, fără pretenții. E făcută din sărăcie. Am jucat-o acolo unde m-au vrut sau m-au invitat primarii. Acum e deja al 50-lea spectacol și nu sunt mulți ani de când o joc. Pentru că iar m-am operat, am mai făcut pauze...
“După ce am împlinit 57 ani, am și fost scoasă la pensie. Dar acum nu-mi mai pasă, eu cariera mi-am făcut-o. Nu mă interesează unde merg să joc această piesă. Ca decor, am doar o masă și-un scaun”
Și-a pus viața pe tavă din necesitatea de a juca
- Se pare că a mers foarte bine. Vă așteptați la o astfel de reușită?
- Am mers prin țară cu ea, prinde foarte bine, deși pe scenă apare un singur personaj... Mereu am spus că suntem iubiți doar trei zile, când suntem morți, pe catafalc. Eu vreau, cu piesa asta, să mă întâlnesc cu publicul meu, să mă prezint cât sunt în viață... Piesa e un fel de întâlnire cu publicul, sunt momente din viața mea, adunate, cu amintiri din carieră, dar nu prea multe. Pentru că, neavând bani, nu avea cine să ne facă filmul... În București sunt alte cerințe și toată viața au fost cu lupa pe mine și au încercat să-mi găsească defecte. Abia așteaptă să mă bârfească, să mă facă praf. Sper că poate o să reușim să o îmbunătățim. Dar, deocamdată, e sufletul unui om, pus pe tavă.
- Nu v-a fost teamă să vă puneți viața pe tavă?
- Mi-a fost teamă. Am făcut-o din necesitatea de a juca, dar și din inconștiență... Din disperare am făcut-o. Pentru că, după ce am împlinit 57 ani, am și fost scoasă la pensie de la Teatrul Național. Dar acum nu-mi mai pasă, eu cariera mi-am făcut-o. Nu mă interesează unde merg să joc această piesă. Ca decor, am doar o masă și-un scaun. În provincie, nu pot spune cum stau oamenii, cum se uită, cum mă pipăie și mă iubesc! Merg unde sunt invitată, îmi face plăcere. Publicului la fel. În provincie e sala plină, în București nu poți intra... Domnul Gabriel Fătu a fost amabil, nici eu nu știu cum ne-a primit. Iar acum o jucăm și aici, în București.
“Am cunoscut marea dragoste târziu, la 45 de ani, într-un service auto. Atunci a apărut el: un bărbat cu ochii verzi, într-o geacă de piele, care cerea o cheie de 18...”
- Pentru cei care nu au ajuns încă să vă vadă piesa: ce dezvăluiți în “Jumătatea mea, bărbatul”?
- Că am fost crescută în puf. Eram fetița mică și blondă pe care toți cei care veneau în vizită voiau să o pupe. Cred că de atunci m-am săturat de atâtea pupături... Apoi, când am mai crescut, eram intangibilă. Fetele spuneau bancuri, șușoteau despre băieți, cum e să te sărute cineva. Eu nu aveam succes la băieți. Eram mai înaltă decât majoritatea. Eram premiantă. Dar am vrut și eu să văd cum e chestia aia cu sărutul.
Despre primul sărut
Am ales un băiat din clasă, deloc frumos, dar care nu avea coșuri pe față. Ne-am dus la film, m-am apropiat, l-am mângâiat pe obraz, dar el nimic. L-am luat de mână, era rece. M-am apropiat ușor de el, obrazul meu l-a atins ușor pe al lui, iar buzele mele le-au sărutat pe ale lui, așa cum auzisem că se face. Am ieșit din cinematograf, el a luat-o însă într-o parte, eu, în cealaltă.
Am aflat apoi că sunt frumoasă, iar frumusețea în meseria asta e și un dezavantaj. Primeam numai roluri de femeie fatală. Am avut norocul să am ca parteneri în film mari actori, toți unul și unul. Doar că și unii dintre ei, după rolul cu partenera din film, voiau același lucru și-n realitate. Voiau ca partenera să le devină amantă... Eu nu am făcut asta.
Despre marea dragoste
Am cunoscut marea dragoste târziu, la 45 de ani, într-un service auto. Atunci a apărut el: un bărbat cu ochii verzi, într-o geacă de piele, care cerea o cheie de 18... Ne-am îndrăgostit atât de tare! Ne întâlneam pe ascuns. El era însurat, eu eram măritată. Amândoi am divorțat și au urmat clipe minunate. Când un telefon, pe care și acum îl aud în ureche, mă anunța că soțul meu a avut un accident... Am ajuns la spital, numai eu știu cum... Salvări, sânge.. M-am rugat să nu mi-l ia. Dar...
A ajuns la Teatru, după un accident sportiv: “Iolanda Balaș mi-a adus medicamente”
- Când a apărut pasiunea pentru teatru. În copilărie, cumva?
- Nu, nicidecum. Dar de când eram mică s-a simțit că aveam talent. Profesoara de română mă punea să spun poezii. Din clasa întâi. Eram cinci fetițe care spuneam aceeași poezie, dar la mine se plângea când recitam. Și eu plângeam, pentru că puneam suflet. Apoi, am făcut liceul sportiv și am fost campioana țării la săritura în înălțime, eram în lot, doar că am făcut ruptură de mușchi. Iolanda Balaș mi-a adus medicamente... Aveam vreo 17 ani când a trebuit să renunț la sport. E și o parte amuzantă în asta: mereu zic că nu am mai ajuns în deal, unde era facultatea de sport, ci am rămas în vale, unde era cea de teatru...
- Și cum ați ajuns pe scenă?
- Părinții mă voiau la Medicină, mama era doctor. Bunica a fost cea care mi-a sugerat să încerc la Teatru. M-a ambiționat însă și iubitul meu de atunci, care era actor și-mi zicea că eu nu am ce căuta pe scenă. Am intrat din prima și am jucat pe scenă dinainte de a termina facultatea. Așa a vrut Dumnezeu.
- O perioadă ați dispărut din atenția publicului.
- Când m-am îndrăgostit. El el era inginer și era scandal dacă mai acceptam anumite roluri. Jucam doar ceea ce rămăsese, toate voiau să joace, eu mă rugam să nu-mi dea mie rolul. Până să mă îndrăgostesc, eram un actor mulțumit, avusesem succes.
- Și ați revenit în jurul vârstei de 70 de ani. Cât v-ați propus să rămâneți pe scenă?
- Am iubit mereu publicul. Mai am în plan și alte piese, pentru că acum numai pe aceasta o joc de câțiva ani. Sper să reușim să le punem pe scenă...
Foto: Sorin CIOPONEA
CITEȘTE ȘI:
