Cum reușește un film românesc să deturneze un mare poet într-un sertăraș cu refugiați și ecologie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
E puțin probabil că Gellu Naum, care s-a ținut toată viață departe de grupuri, trenduri și politică, și-ar fi dorit să fie inclus într-un film cu un mesaj activist. Or, noul film al Ancăi Damian, „Insula”, tocmai asta face.
Lungmetrajul de animație „Insula”/„The Island” , de Anca Damian, a fost prezentat la mari festivaluri de gen, inclusiv în competiție la Annecy, înainte de a poposi în cinematografele din România în 11 noiembrie 2022.
Trebuie să ai un strop de nebunie să te riști la un lungmetraj de animație care costă o căruță de bani, presupune coordonarea unei armate de oameni și are toate șansele să nu-și scoată cheltuielile din distribuția în săli. Anca Damian are această ambiție de a face lucruri grele și are și o rețea de colaboratori interni și europeni, construită odată cu primul ei lungmetraj de animație, admirabilul „Crulic – Drumul spre dincolo” (2011). Fiind unul dintre cei mai cosmopoliți cineaști români, Anca Damian e mereu receptivă la trendul internațional și se acomodează permanent la evoluțiile de conținut și stilistică ale acestuia.
Dar miza pentru care „Insula” ar putea avea mai mult interes la noi față de interesul obișnuit (de regulă scăzut) pentru un film de animație e faptul că pleacă de la concertele de succes pe care Ada Milea și Alexander Balanescu le-au făcut după piesa de teatru „Insula”, de Gellu Naum (care, la rândul ei, reinterpreta romanul „Robinson Crusoe” al lui Daniel Defoe). Vorbit și, mai ales, cântat în engleză de Ada Milea și Balanescu Quartet (plus vocile suplimentare ale Cristinei Juncu și Lucian Ionescu), filmul dă de multe ori impresia că susține vizual muzica și textul acestora, deși cei doi au modificat concertul inițial și l-au înregistrat special pentru film.
Spectatorul român poate fi de multe ori mai atent la vocea Adei Milea (care are în România un mare capital de simpatie) decât la ce vede pe ecran, dar un străin ar putea crede că la început n-a fost nici spectacolul lui Milea & Balanescu și nici măcar piesa lui Gellu Naum, ci nevoia regizoarei de a vorbi despre tragedia refugiaților de azi, concretizată în scenariul pe care l-a scris împreună cu Augusto Zanovello (doar ei figurează ca scenariști pe generic.).
E puțin probabil că Gellu Naum, care s-a ținut toată viață departe de grupuri, trenduri și politică, și-ar fi dorit să fie inclus într-un sertăraș cu refugiați și ecologie (deși altfel iubea și oamenii, și natura).
Dacă ar mai fi fost în viață, poate ar fi fost întrebat înainte de a se face filmul, chiar dacă acesta pretinde că se bazează pe concert, nu pe piesă. Așa, a ajuns subiect de inspirație la mâna a treia pentru un film care lasă în urmă suprarealismul pentru a livra un mesaj activist.
În spectacolul inițial al Adei Milea și al lui Alexander Balanescu nu existau refugiați și deșeuri. Ei au fost adăugați la dorința regizoarei. Robinson nu era medic, la fel nici sirena, și nici Friday nu era refugiat african. Ce departe e totul de Friday-ul albastru pe care îl imaginase Gellu Naum...
Ce păcat că Milea & Balanescu s-au lăsat convinși să intre în proiect crezând, probabil, că acesta va fi o adaptare a concertelor lor și neștiind că mesajul acestora se va pierde.
Ceea ce vezi pe ecran e foarte mult, dar e în același timp puțin
Piesa „Insula” (care poate fi citită aici ) reinterpreta textul lui Daniel Defoe vorbind despre singurătate și izolare dincolo de orice urmă de politică, într-o zonă ale cărei granițe sunt create (și distruse) doar de umorul absurd. O adaptare cu greu se poate ridica la înălțimea textului, care pare să fi fost scris cu intenția de a rămâne așa. Indicațiile de regie ale autorului erau suspendate în absurd (ca în toate piesele lui Gellu Naum), în posibilitatea imprecisă de a deveni realitate pe scenă/ecran, așa cum e, de pildă, atunci când Robinson trage cu pistolul în sus, fără să se uite, și cad un scaun, o roată de bicicletă și Pierre (piratul și soțul nelegitim al sirenei).
Filmul Ancăi Damian nu folosește sugestia de regie cu scaunul, roata și Pierre (ea nu a fost preluată nici de Ada Milea și Alexander Balanescu) și, de fapt, nici nu pretinde că pleacă direct de la textul lui Gellu Naum, dar invocă poetica suprarealistă pentru a construi ceva încărcat și confuz, o aglomerare de imagini (când onirice, când realist-activiste) care se succed rapid fără a impregna sensibilitatea privitorului. Ceea ce vezi pe ecran e foarte mult, dar e în același timp puțin.
„Insula” funcționează pe fragmente și detalii (ca de obicei, regizoarea lucrează cu profesioniști adevărați), dar îi lipsește viziunea unificatoare care să însemne și altceva decât o lecție de civism. Pentru cine nu cunoaște spectacolul lui Milea & Balanescu ori piesa lui Gellu Naum, el poate fi un film inventiv, colorat și haotic despre lumea în care trăim. Anca Damian ar putea astfel primi credite pentru merite care nu îi aparțin, dar chiar și un spectator inocent ar putea ieși cu capul țăndări din sală.
Se pare că nici Anca Damian nu îl cunoaște pe Gellu Naum, dovadă că în caietul de presă pentru jurnaliștii străini spunea despre el că a fost un „Romanian-Jewish poet”. Chiar dacă Gellu Naum ar fi avut sânge evreiesc, nu prin asta rămâne un scriitor important. Nu a fost un urmaș al lui Avraham Ben-Yitzhak (unul dintre întemeietorii poeziei ebraice moderne). Această „scăpare” care ar putea fi citită chiar ca discriminatorie e cu atât mai puțin justificată de aura de umanitate care învăluie filmul.
„Insula” e o coproducție româno-franco-belgiană, produsă de Anca Damian prin Aparte Film, în coproducție cu Komadoli Studio, Special Touch Studio, Amopix, Take Five și Minds Meet.
