Fuego împlinește 44 de ani și a făcut un “inventar” al celor mai atipice zile de naștere. “Am primit pe scenă oale cu sarmale, dulcețuri și borcane cu murături”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe 23 august, Fuego împlinește 44 de ani și cel mai mult se bucură de faptul că, în plină pandemie de coronavirus, își poate petrece ziua de naștere pe scenă. Înainte de acest eveniment, Fuego ne-a povestit despre cum a fost sărbătorit, până acum, dezvăluind detalii inedite.
- Ce planuri ai anul acesta de ziua ta? Te întreb pentru că, la fiecare aniversare, spui că nu-ți place să faci petreceri...
- Anul acesta este pe scenă, alături de publicul meu, la Herăstrău, la Grădina de Vară. Așa-i, nu-mi plac celebrările proprii, le prefer pe ale altora. După concert, probabil că da, mă voi relaxa, voi sta în pijamale și mă voi gândi la faptul că a mai trecut un an peste mine. N-am niciun regret care să mă urmărească din spate și sunt fericit cu mine și cu tot ce am parcurs până aici. Sunt perfect conștient că mai am încă pe atât de muncă și că provocările sunt abia la început, dar parcă n-ar avea sens și farmec în viața mea, dacă n-aș avea în ea permanente momente în care să fiu pus la încercare, să-mi testez limitele, să inovez și să ajung în zone în care nu credeam vreodată că voi ajunge.
- Există, totuși, ceva ce îți dorești de ziua ta? E vreun lucru pe care ți-ar plăcea să-l primești sau să ți-l faci singur cadou?
- Eu oricum îmi fac singur cadourile pe care mi le doresc. În ani am învățat că lucrurile cele mai frumoase mi le pot oferi doar eu, fie că sunt capricii, fie că sunt lucruri concrete. Nu cred că-mi doresc ceva anume, material vorbind. Ar fi câteva tablouri pe care le-aș vrea în colecția mea de artă românească. Mi-aș dori un anumit parfum, celebru, de la o casă cunoscută, dar care nu se mai fabrică de câțiva ani. În principiu am tot ce vreau și dacă e musai să-mi doresc ceva, nu-mi refuz lucruri. Mi-aș dori să ajung în câteva locuri din lume, cum ar fi Rusia sau Australia, dar poate cândva, când nu vom mai avea probleme actuale.
- Ai spus de atâtea ori că nu-ți plac petrecerile-surpriză, încât cred că niciun apropiat nu a îndrăznit să-ți facă una. Totuși, dacă într-o zi cineva din anturajul tău se gândește să te cheme în aeroport și să-ți spună că de ziua ta te duce într-o vacanță, nu ai accepta?
- Depinde de mai mulți factori. Vedeți voi, la prima vedere, toți avem instinctul acesta superficial de a spune că da, dar privind cu de-amănuntul, surprizele pot fi uneori stări stânjenitoare sau pot crea momente mai puțin fericite. Iar eu fug de asta. Există și situație în care o surpriză plăcută pentru cel care o face poate fi neplăcută pentru cel care o primește. Și eu oricum sunt omul căruia îi place să dețină controlul. Dar chiar și așa, mă bucur când sunt surprins. O vacanță aș accepta cu plăcere, mai ales dacă este într-un loc în care n-am fost.
- Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-ai primit de la publicul tău?
- E greu să aleg unul. Sunt unul dintre puținii artiști care primesc tot felul de cadouri, care de care mai năstrușnice. Publicul meu știe că-mi plac și chiar dacă unele dintre ele nu sunt utile, înseamnă ceva pentru sufletul meu. La categoria atipice intră, desigur, hainele, oalele cu sarmale primite pe scenă, dulcețurile și borcanele cu murături. De torturi, haine sau parfumuri nu mai spun. Dar totuși, aproape de sufletul meu rămân câteva daruri pe care le folosesc zilnic, unul dintre ele este un stilou fenomenal de la Poienari, brand românesc pe care îl iubesc, dar și o boxă portabilă aparte, cu un design special.
- Din câte îmi aduc aminte, de obicei, de ziua ta, tu erai cel care făcea cadouri, lansai un album nou sau un vernisaj. Anul acesta ce pregătești special pentru publicul tău?
- Pe lângă concertul de care v-am spus, live, în Herăstrău, pe 23 august, la TVR 2, de la ora 15.00, puteți urmări concertul meu din noiembrie, de la Sala Palatului. Surpriza este alta, în schimb, voi lansa, de ziua mea, pe canalul meu oficial de YouTube - Fuego Paul Surugiu -, o nouă piesă, o melodie sensibilă, specială și cu un clip filmat recent la mare, cu doi îndrăgostiți și o poveste simplă, dar de suflet. Mai mult, în câteva săptămâni voi lansa o piesă-manifest, un soi de strigăt la situația actuală din arta românească, din „țara aceasta plină de nevoi, cu artă ce zboară tot mai mult dintre noi...”.
- Există un zvon cum că tu nu te-ai tunde decât la același frizer de ani buni și nu accepți să-l schimbi. Profit de acest interviu ca să te întreb dacă zvonurile sunt adevărate…
- Nu, nu-i adevărat asta. N-am un frizer anume și am tot experimentat în ultimii ani, mai multe tipuri de frizură, păstrând desigur, aceeași formă. Ba chiar am primit propuneri să fiu mai avangardist. Unii îmi spun că ar trebui să schimb, alții că e o marcă înregistrată în ceea ce mă privește. Nu mi-am pus niciodată problema. Cred că în forma asta arăt cel mai în regulă și sper să-mi păstrez cât mai mult timp podoaba capilară, mai ales că încep să albesc și cumva să trec la o altă etapă. Spre exemplu, pe timp de pandemie, a fost un pic mai complicat, pentru că într-adevăr, două luni nu am putut ajunge la frizerie. Nu disper. Consider că dincolo de aspect, contează cu adevărat alte lucruri.
- Cine se ocupă de imaginea ta: Nu mă refer la aparițiile de pe scenă și de la evenimente, ci la viața de zi cu zi.
- În viața de zi cu zi sunt un tip normal, nu am extravaganțe vestimentare, port haine simple, comode și mă comport ca atare. Pe scenă, la televiziune ori la aparițiile publice, este altceva. În general, nu lucrez cu un stilist anume, pentru că fiecare vede cu exactitate ce-i stă bine și ce i se potrivește, în funcție de preferințe și context. În spectacole colaborez cu diverși designeri, care-mi creează modele unicat și care uneori par altfel, dar ele fac parte dintr-un concept și din ideea aceasta de a purta altceva decât poartă toată lumea, în mod obișnuit. Printre cele mai valoroase piese vestimentare se numără un sacou creat de Doina Levintza special pentru mine, atipic și extrem de elegant. Dar eu cred că nu hainele ne definesc, ci fix ceea ce suntem și ce facem!
- Ești unul dintre cei mai apreciați artiști de la noi. A fost luat vreodată de valul succesului?
- Mă bucur și sunt onorat de faptul că oamenii mă iubesc și nu mi s-a urcat la cap asta vreodată. În timp, în schimb, am devenit mai exigent cu mine și cu cei din jur, am evoluat, am vrut mai mult, dar nu m-am culcat pe o ureche. Cred că de fapt asta m-a și făcut să rezist în breaslă și să-mi creez nișa mea. Nu am statut de vedetă și nu mă consider vreun mare star. Eu cânt, îmi fac treaba și mă comport, ulterior, ca atare. Mi-am impus să fiu rațional, să-mi dau seama că nu sunt buricul pământului și nici cel mai bun sau cel mai deștept. Pot, în schimb, să-mi doresc să fiu cât mai aproape de acest ideal și să-mi fac treaba profesionist, și să am grijă la ce spun și la ce realizez, și să-mi impun singur anumite standarde. În rest, nu mă îmbăt cu apa succesului, pentru că după fiecare reușită vine o treaptă de urcat și tot așa. Iar dacă nu vin cu noutăți, cu o permanentă depășire a mea, nu reușesc să fiu pe buzele oamenilor. Și iată că ei, de atâția ani, mă răsplătesc venind la concertele mele de la sală, plătind bilete ca să mă vadă și să-mi asculte muzica.
- Ți s-a întâmplat vreodată să vrei să ieși din casă fără să te recunoască cineva, să te plimbi liniștit în parc?
- Nu, absolut niciodată! Dar nu mă plâng, pentru că asta am ales să fac și sunt conștient și de fața aceasta a monedei. Mi-aș dori uneori să fiu un simplu anonim pe stradă, fără să fiu recunoscut. Inclusiv acum, cu mască, oamenii știu cine sunt și mă opresc sau vor să facă poze. Ba chiar o dată, m-am mascat. Era iarnă, mi-am pus căciulă, fular și mi-am dorit să ies pe pârtie fără să mă știe oamenii. M-au recunoscut după nas și voce. Și atunci există momente în care nu pot merge peste tot sau nu mă pot afișa în spații publice, pentru că nu toți oamenii sunt la fel. Unii se holbează, alții sunt agasanți, alții râd. În general, ei vor să fie drăguți, dar și un artist are momente și zile mai puțin fericite, iar oamenii cred atunci că ești îngâmfat sau că nu vrei să le fii aproape.
Mi-am ales asta, mi-o asum și merg mai departe, cu bucurie că pot face această profesie frumoasă!
