„Nu sunt unica victimă din familie”. Interviu cu Olga Lucovnicova, cea care a uimit cinematografia europeană cu scurtmetrajul curajos despre unchiul ei abuzator
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În discuția pentru cititorii Libertatea, tânăra cineastă basarabeană Olga Lucovnicova spune că, după ea, unchiul Tudor, un model de conduită care nu bea, nu fumează și ține la familie, a abuzat și alte rude mai tinere. Olga argumentează că a făcut documentarul Nanu Tudor ca să spargă un tabu al tăcerii în familia ei. Familie care acum e împărțită, unii sunt mânioși pe ea, tatăl și mama o încurajează. Dar când a povestit prima oară mamei, Olga s-a izbit de educația sovietică a părinților săi, o lume unde „tema abuzului asupra copiilor era tabu”.
Cuprins:
- „Un film se naște din durerea cea mai mare”
- „La început credeam că nu voi avea curaj să discut cu el”
- „Peste noapte și-a dat seama, într-adevăr, ce material am”
- „Mama fusese crescută cu experiența sovietică, unde temele de acest soi erau tabu”
- „Am încercat să vorbesc prin textura pereților, prin covoarele mai vechi sau mai noi făcute de străbunica mea”
- Următorul film: despre stalinism și efectele lui în timp
„Nanu Tudor” este o coproducție Belgia-Portugalia-Olanda în care regizoarea își confruntă unchiul abuzator cu trauma pe care i-a provocat-o într-o vară în urmă cu 20 de ani, când ea avea 9 ani. Povestea filmului am redat-o aici, ca jurnalist acreditat la Berlinală. Discuția cu Olga e altceva, o încercare pe un palier greu de indicat, într-o lume a filmului care a rămas mută în fața curajului și a talentului tinerei regizoare din Republica Moldova de a-și expune rănile sufletești.
- Nu știu pentru ce să te felicit mai întâi, pentru film sau pentru premiu. Pentru tine, care e mai important?
- Bună întrebare! În momentul de față mă bucur pentru premiu. Filmul a fost finisat în septembrie 2020. Mergem pe etape.
- Cum ai reușit să faci un film despre o traumă pe care atâtea victime nici măcar nu reușesc să o verbalizeze?
- Eu aș spune în primul rând că filmul nu e doar despre trecutul meu, ci despre traumele din copilărie pe care toți le avem și care cel mai adesea sunt provocate de oameni apropiați copilului.
Părinții cred că familia e locul cel mai sigur, dar nu e întotdeauna așa. Statisticile spun că cele mai multe traume sunt cauzate de membrii familiei sau de prietenii părinților.
Olga Lucovnicova:
Sigur că pentru mine cinematografia e cel mai ușor și mai complex mediu prin care mă pot exprima, de aceea am hotărât să vorbesc despre familia mea printr-un film, dar aș vrea să spun că un rol important în apariția acestui film îl joacă și tăcerea dintr-o familie, pentru că uneori e foarte greu să vorbești cu oamenii apropiați despre lucruri care sunt un pic mai negative și mai neplăcute.
„Un film se naște din durerea cea mai mare”
- Am văzut înregistrarea video cu selecționera de la Berlinale Shorts, după anunțarea premiilor, în care spuneai că familia e supărată că ai decis să faci filmul.
- Familia e supărată pe mine în primul rând din cauza titlului filmului. Da, este o persoană care e responsabilă pentru o traumă din copilăria mea și probabil conștientizează acest fapt, însă nu recunoaște, iar rudele au o anumită frică probabil și gândindu-se la reacțiile din exterior. Am făcut o cercetare amplă și înțeleg procesele psihologice care se întâmplă cu fiecare membru din familie și înțeleg că e foarte dificil să accepți momentele mai puțin plăcute.
Nu îi condamn, dar am altă viziune despre acest lucru și cred că drumurile noastre un pic s-au distanțat din cauza acestui fapt. Lucrurile acestea sunt în continuare foarte dureroase pentru mine, dar părinții mă susțin și mă ajută să trec peste asta.Olga Lucovnicova:
Acest film a fost mai mult decât terapeutic pentru mine, pentru că m-a ușurat foarte mult. M-a inspirat mult să îl fac ceea ce a spus regizorul rus de documentar Alexander Rastorghiev (care a fost ucis în Africa în 2018), și anume că un film se naște din durerea cea mai mare. Asta m-a făcut să mă gândesc la ce se întâmplă în sufletul și în inima mea. De aici a pornit această călătorie în amintirile din copilărie. Nu știu ce planuri aveți să scrieți despre film, dar aș dori să nu se pună accentul doar pe abuz, care e un termen foarte amplu cu multe aspecte pe care oamenii nu le cunosc.
De pildă, chiar și când te dezbraci în fața unui copil sau îl atingi într-un anume fel, deja se consideră abuz sexual. Din cauza problemelor terminologice, în presă au apărut mai multe informații aberante și eronate.
Olga Lucovnicova:
- Pentru că cei care au scris nu văzuseră filmul.
- E adevărat că nici din sinopsisul filmului nu e clar cât timp a durat și când s-a întâmplat, iar oamenii încep să creadă ceva pe baza unor stereotipuri cum ar fi familie vulnerabilă, lipsa părinților, ceea ce nu este adevărat.
„La început credeam că nu voi avea curaj să discut cu el”
- Abuzul s-a petrecut într-o vară.
- Exact, a fost vara când bunelul meu a decedat și bunica mea era în depresie și poate din acest motiv nu vedea ce se întâmplă, iar părinții mei se mutaseră dintr-o casă în alta, de aceea am petrecut acea vară cu bunica și cu alte rude. Am rămas atunci foarte des cu unchiul meu cât ceilalți erau la lucru. Pentru că avea dureri de inimă, era singura persoană care stătea cu mine acasă. Iar el e un om exemplar, care nu bea, nu fumează, care e legat de familie, de aceea am și încercat să arăt în film acest contrast.
- Ce a spus unchiul la ideea că vrei să faci un film?
- Eu inițial am venit cu propunerea sau cu decizia de a face un film despre copilăria mea petrecută în această casă. El vedea că cel mai mult îl filmez pe el, dar nu era sigur de intențiile mele. La început credeam că nu voi avea curaj să discut cu el despre ce doream pentru că nu mai fusesem la casa bunicilor de vreo opt ani. M-am decis să mă apropii de el de-abia în a zecea zi de filmare, atunci am scos și recorderul.
„Peste noapte și-a dat seama, într-adevăr, ce material am”
- Știa că înregistrezi? Credeam că ai înregistrat discuția pe ascuns.
- Aveam recorderul în față, i-am dat drumul și am început să vorbesc despre bine și rău, despre ce regretă el cel mai mult. Văzusem că pleca regulat în grădină, unde stătea câte o jumătate de oră, o oră și m-am gândit că poate se gândește la ceva, poate vrea ceva să-mi spună. De aceea m-am apropiat să îi pun niște întrebări, mă gândeam că poate va prinde curaj să-mi spună lucruri pe care le spune cu greu. Apoi am văzut că, într-adevăr, se deschide și începe să discute destul de liber cu mine. Așa am obținut două ore de înregistrări din patru încercări, pentru că atunci când veneau alte rude el se oprea.
La un moment dat a văzut că apăs pe buton și m-a întrebat: „Tu mă înregistrezi?” Am spus: „Da. Aveți o problemă cu asta?” Și a spus că nu, dar că nu știe unde și cum vreau eu să folosesc acest material. Atunci eu am spus că în orice caz nu mințim și că spune într-adevăr cine ce crede. Și am continuat conversația.
Olga Lucovnicova:
Deci era conștient că înregistram. După ce am discutat s-a simțit un pic mai eliberat și mai fericit. Abia peste noapte și-a dat seama, într-adevăr, ce material am.
„Mama fusese crescută cu experiența sovietică, unde temele de acest soi erau tabu”
-Ai avut sentimentul că îi pare rău pentru ce ți-a făcut?
-Eu cred că nu îi pare rău pentru trecut, pentru că pe atunci erau… El este din altă generație, dintr-o generație care s-a confruntat cu probleme mult mai grave - foametea, războiul... El nu înțelege cât de mult m-a afectat pe mine ceea ce s-a întâmplat în copilărie. Eu asta cred, dar s-ar putea să mă înșel.
- Te simți eliberată, chiar dacă el nu e conștient de trauma pe care ți-a provocat-o?
- Eu nu sunt unica victimă din familie. După mine au mai urmat niște victime care erau mai mici ca mine. Eu aveam 15-17 ani când am vorbit pentru prima dată despre aceste lucruri. Am făcut-o pentru că am vrut să schimb ceva în familie, dar nu mi-a ieșit pentru că i-am povestit mamei, iar ea nu a știut ce să facă. Dorința mea a fost ca el să nu mai traumatizeze și alți copii, dar mama fusese crescută cu experiența sovietică, unde temele de acest soi erau tabu, și i-a fost greu să înțeleagă cum trebuie să reacționeze.
A încercat să vorbească cu câțiva membri din familie care nu au crezut-o, de fapt, cărora le-a fost greu să accepte, iar comportamentul unchiului meu a continuat, făcând alte victime. Iar acum de curând am aflat că și alte rude știu ce s-a întâmplat și că și-au dat seama că e o persoană cu care nu poți lăsa un copil singur. Scopul meu nu era să mă eliberez prin discuția cu el, ci să sparg tăcerea. Pentru mine, tăcerea era dureroasă.
-Mătușa Valea, soția lui, ce părere are despre această situație? Ea e sora mamei, nu?
-Nu, unchiul Tudor este soțul surorii bunicii mele. Mătușa Valea e de părere că soțul ei trebuie să fie protejat.
-Deci își apără soțul. După ce a aflat unchiul că faci un film despre el, a încercat să te împiedice?
-El știa că fac filmul despre copilăria mea, dar a doua zi după ce a conștientizat ce material audio am înregistrat cu el, a încercat să mă oprească pentru că îi era frică să nu-l torn la poliție. Nu știu dacă faptele s-au prescris și acest lucru nu e important pentru mine. Într-un fel l-am iertat - sau nu că l-am iertat: pentru mine era important să mă exprim prin acest film. Cred că mai departe familia trebuie să decidă ce pași să urmeze. E adevărat că, în general, e foarte greu să demonstrezi ceva pentru că au și trecut mulți ani, dar și pentru că nu am avut urme fizice nici atunci.
-Cum ai găsit cea mai bună modalitate estetică să prezinți cinematografic o poveste atât de delicată?
-M-a inspirat foarte mult o regizoare din Olanda, Aliona van der Horst, care are origini ruse și care în filmele ei face o călătorie la casa familiei din Rusia, unde casa devine personaj principal. Filmul ei din 2017, „Love Is Potatoes”, a fost punctul meu de referință și m-a inspirat să vorbesc despre copilăria mea prin elementele arhitecturale și decorative ale casei.
Inițial voiam ca filmul să fie construit pe conversația dintre mine și tatăl meu, stilistica o stabilisem înainte de a filma, dar decizia de a folosi conversația cu unchiul meu a venit la final, după ce mi-am făcut curaj și m-am apropiat de el.
„Am încercat să vorbesc prin textura pereților, prin covoarele mai vechi sau mai noi făcute de străbunica mea”
-E foarte poetic filmul și de aceea impactul asupra spectatorului e și mai puternic. Aceste lucruri sunt încă traumatizante și nu le poți privi decât printr-o perdea, prin ceva care să evite contactul frontal.
-Am studiat cinematografia timp de șase ani la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova și mi-a plăcut foarte mult filmul poetic moldovenesc.
Următorul film: despre stalinism și efectele lui în timp
-Acum locuiești la Bruxelles?
- Am absolvit programul Erasmus Mundus în septembrie 2020, program care are loc în universități din Portugalia, Ungaria și Belgia. După ce am locuit pe rând la Lisabona, Budapesta și Bruxelles, am mai rămas la Bruxelles pentru că am primit pentru „Nanu Tudor” un premiu de 40.000 de euro din partea Fondului Audiovizual Flamand, așa că am rămas să lucrez la următorul proiect de documentar, care va fi primul meu lungmetraj.
Trebuie să încep să scriu scenariul și, cum producția unui film durează aici cam patru ani, mai stau. Mai trebuie să căutăm o companie belgiană și fonduri. Va fi un documentar filmat în Rusia despre felul cum memoria celui de-al Doilea Război Mondial și a stalinismului se reflectă asupra noii generații. Filmul va fi bazat pe biografia bunicii mele, care a murit cu doi ani înainte de a mă naște eu.
Recent i-am descoperit scrisorile, avea 4 ani când a început războiul și 19 ani când lângă orașul ei s-a petrecut un accident radioactiv cam de același nivel cu Cernobîlul. A fost ascuns de autorități și până în ziua de azi s-au aflat foarte puține lucruri despre el.
-Deci rămâi în continuare în memoria personală pe care o suprapui peste memoria colectivă, așa cum ai făcut și cu „Nanu Tudor”.
-E adevărat, acest film de diplomă a fost prima mea experiență de realizare a unui film personal și, cu toate că a fost foarte greu, m-a ajutat fiecare stadiu al lui începând cu preproducția și continuând cu producția. Atunci când povestești o istorie la care ții atât de mult și care te atinge până în adâncul sufletului, fiecare punct al procesului e important. Cu „Nanu Tudor” am învățat cum pot transforma o istorie personală într-una colectivă.
Trailerul filmului:
https://www.youtube.com/watch?v=dWDQFaWewpI
Olga Lucovnicova e regizoare de film născută în Republica Moldova și care locuiește acum în Belgia. A studiat filmul la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova, precum și documentarul la DOC NOMADS, un program de master Erasmus Mundus, oferit de trei universități din Portugalia, Ungaria și Belgia.
Unul din primele filme ale sale, „Nu te iubesc, moarte...” (2015), a luat Premiul pentru cel mai bun film moldovenesc la a XIII-a ediție a Festivalului Cronograf. „Nanu Tudor” a primit recent Wildcard Award din partea Flanders Audiovisual Fund.
