Șapte recomandări din muzica lui 2023, pe care le putem lua cu noi în 2024 

Așa cum remarca un critic al publicației Consequence of Sound, în introducerea topului cu cele mai bune 50 de albume, 2023 nu a fost un an al „marilor discuri”. 

Cu schimbările produse în special de platformele de streaming și algoritmii lor în felul în care consumăm muzică, e tot mai greu astăzi să cădem de acord asupra muzicii. Exceptând nume ca Taylor Swift, majoritatea discurilor noi nu au acționat ca un magnet cvasiuniversal. Asta nu e neapărat un lucru rău, căci a fost loc pentru mai multe descoperiri ca niciodată.

Pe plan personal, 2023 a fost un an cu multă muzică în spaniolă, motiv pentru care patru din albumele recomandate mai jos sunt semnate de artiști latin-americani. În același timp, ultimele 12 luni au adus unele reveniri în forță ale unor artiști cu vechime, ca Sufjan Stevens și Foo Fighters (detalii mai jos). 

Nu arată și nu e o ierarhie. Sunt doar 7 din albumele care au asigurat coloana sonoră eclectică a anului care se încheie sau pe care le poți oricând lua cu tine în 2024.

Becky G – „Esquinas” 

Cel mai recent album al lui Becky G stă cu mândrie la frontiera între două culturi, reprezentându-le și sărbătorindu-le pe amândouă. Se întâmplă deseori ca fiii imigranților să îmbrățișeze două lumi, cea în care locuiesc și cea lăsată în urmă de părinți. E și cazul latin-americanilor din SUA, dar recent cea mai tânără generație a adoptat termenul de „cei cu 200%”, o asumare a identității duale ca fiind și 100% americană, și 100% latină. Această abordare a ghidat-o și pe Becky G când a creat albumul „Esquinas” – o superbă explorare a ceea ce înseamnă să fii mexican-american. 

Recomandări

„Dacă nu câştigăm acest război, va avea loc un nou Holocaust”, susține armata israeliană. Avertismentul lui Netanyahu, după 6 luni de conflict

Pe albumul lui Becky G, niciun cântec nu este derivat, nici nu pare o încercare comercială de a exploata ceea ce este în tendințe în acest moment (chiar dacă muzica mexicană a avut poate cea mai accelerată creștere în popularitate în 2023). Piesele sună natural și organic, dar și surprinzător față de ce ne-am aștepta de la ea, cunoscându-i hiturile anterioare. 

De pildă, prima piesă „2ndo Chance” e o baladă cu sintetizatoare nostalgice, care virează spre acustic. Pe ea, Becky G, 26 de ani, colaborează cu Ivan Cornejo, numai unul din numeroasele talente ale generației Z de pe album. Pe „Cries in Spanish” invitatul ei e DannyLux, 19 ani, născut tot în SUA din părinți mexicani. Tatăl acestuia conducea camioane de gunoi. Pe una din rutele sale zilnice prin zonă, a găsit din întâmplare o chitară pe care a adus-o acasă și i-a dăruit-o lui Danny când acesta avea aproximativ 7 ani, conform Rolling Stones. La această primă chitară, el a început să deslușească sunetul de miere care a devenit semnătura sa și care se potrivește atât de bine în duetul dulce pe care îl interpretează cu Becky. 

Recomandări

România se deșertifică. „În 20 de ani vom avea o climă foarte similară cu cea a Greciei”, avertizează ministrul Mediului

„Querido Abuelo” e piesa pe care Becky o cântă bunicului ei pe care l-a pierdut în urmă cu doi ani și are atâta forță și candoare, încât e greu să nu te emoționeze, mai ales dacă ai avut un bunic sau bunică la care ai ținut. 

Titanic – „Vidrio”

O colaborare între violoncelista de origine guatemaleză Mabe Fratti și chitaristul venezuelean Héctor Tosta, „Vidrio” se joacă la intersecția între jazzul ornamental și popul avangardist. „Siento una avalancha que cae sobre mí//Simt o avalanșă cum cade peste mine”, cântă Fratti pe „Balanza”, dar aranjamentele superbe răzbună urâțenia chestionată în versuri. 

Tainy – „Data” 

„Data” este primul album solo al lui Tainy, superproducătorul portorican din spatele noului val de reggaeton din care fac parte artiști precum Bad Bunny, Arca, J Balvin sau Young Miko (toți colaboratori aici). „Data” are și accente nostalgice trimițând la reggaeton-ul vintage, dar experimentează și cu sound-uri EDM, hip hop, trap sau trance tropical („Volver”). Pe „mañana” al lui Young Miko și Marias, Tainy combină indie popul senzual cu dembow-ul acvatic, în vreme ce pe Sacrificio „practic inventează un rap la pian Debussy-esc”, scrie Pitchfork.

Recomandări

FOTOREPORTAJ. Frumusețea fără viitor a „celui mai urât oraș din România”: berzele s-au întors la Corabia, dar turiștii întârzie

Jaimie Branch – „Fly or die fly or die fly or die (world war)”

Trompetista de jazz din New York Jaimie Branch a murit în vara lui 2022, la doar 39 de ani, după ce lansase numai două albume de studio. Un an mai târziu, a urmat un al treilea disc postum, mulțumită eforturilor familiei și colegilor de trupă din cvartetul Fly or Die de a finisa un LP care era aproape gata în momentul morții sale. „Este la fel de electrizant ca și primele două LP-uri ale grupului, dar cu un orizont sonor mai larg. Și este traversat de o linie triumfătoare care nu face decât să accentueze durerea provocată de dispariția lui Branch”, scria The New York Times când a recenzat albumul. 

Karol G – „Mañana Será Bonito”, cu continuarea „Mañana Será Bonito (Bichota Season)”

Cel mai intim material de până acum al lui Karol G este la suprafață un album de despărțire, inspirat de viața artistei. Dar e clar încă de la prima ascultare că „Mañana Será Bonito” („Mâine va fi frumos”) este o sărbătoare a emancipării feminine și a iubirii de sine. Și chiar și cu o piesă numită „Amargura”, imn al geloziei, discul e mai mult despre vindecare și speranță decât despre amărăciune.  

Chiar dacă a doua parte a albumului, care a apărut mai târziu, tot în acest an, nu este la fel de puternică precum prima colecție de cântece, ambele oferă suficiente soundtrack-uri pentru o viață cu mai multă încredere în tine și bucurie de a trăi. 

Amaarae – „Fountain Baby” 

Conform scorurilor de pe Metacritic, niciun album din acest an nu a fost mai iubit de critici decât „Fountain Baby” al artistei ghanezo-americane Amaarae. (Nu că ar trebui să ne luăm scorurile sau notele din recenzii drept repere, dar ne pot indica uneori bijuterii altfel trecute cu vederea). 

Granițele muzicii africane sunt în continuă mișcare și, pe acest album, Amaarae le împinge și mai departe, scria New Musical Express. Artista nu rămâne în cutia cu ce numim tradițional afrobeats, ci explorează cu încredere teritorii noi. Harta muzicală a albumului include R&B, afro pop, guitar pop, și chiar folk japonez (de ce nu?). Tematic, preocuparea pentru sexualitatea feminină și spargerea normelor de gen continuă ideile din albumul ei de debut „The Angel You Dont Know” (2020). Tot în acest an, ea și trupa sa au cântat live în studioul NPR, la Tiny Desk și rezultatul e spectaculos.

Youtube aici: https://www.youtube.com/watch?v=gGyP2VGUQMY

Sufjan Stevens – „Javelin”

Sufjan Stevens s-a descris singur drept „fața (eng. poster child) durerii, pierderii și singurătății”. Și a creat, în decenii de carieră, muzică tristă într-o varietate de genuri de la IDM la minimalism, dar când melancolia atinge cote maxime, o canalizează în eforturi de tip singer-songwriter. „Javelin”, cel mai recent LP, e din această categorie.

Un sentiment de dor profund stă la baza fiecărui cântec de pe album, cu cereri disperate de afecțiune adresate unei iubiri fără nume „So you are dreaming of after, was it really all just for fun?”, cântă pe devastatorul „So You Are Tired”. „I was the man still in love with you, when I already knew it was done”. Însă nu vă lăsați înselați de aparenta simplitate a versurilor. Albumul nu e o confesiune directă, ci povestea lui trebuie mai degrabă reconstituită ca un puzzle din mici indicii lăsate ici-colo. Dincolo de puzzle, e ceva profund visceral în crâmpeiele de durere sugerate: „Goodbye evergreen, you know I love you/But everything heaven sends must burn out in the end”.

În ciuda instrumentalului discret și a vocii aproape șoptite, nu e o muzică de care să uiți pe fundalul altei activități. O să-ți ceară toată atenția. 

Foo Fighters – „But here we are”

Probabil unul din cele mai bune producții rock ale lui 2023, „But here we are” e primul album Foo Fighters fără Taylor Hawkins în ultimele două decenii. Discul vine la capătul unor ani foarte agitați în dinamica grupului, care l-au forțat pe Grohl la multă introspecție. Au rezultat piese care n-au nici urmă de optimism fals sau conformism de care dăm prea des în rock-ul „senior”. Foo Fighters sună aici nervos, revoltat, confuz.  

„I gave you my heart/ But here we are”, cântă Dave Grohl pe piesa care dă titlul albumului, o meditație la fragilitatea relațiilor noastre în fața morții și a destinului. 

„Cu toate acestea, Grohl nu cântă «But here I am»; există multă putere în «noi» – nu doar trupa sa, ci și noi toți cei care ascultăm, suntem încă aici. Uneori, tot ceea ce este necesar este un memento că nu suntem singuri”, scria Consequence în topul de final de an.

Urmărește-ne pe Google News